Liviu Surugiu
De-a lungul vremii, mulți autori au fost trimiși la cratiță. Sau la șaibă, după caz. N-a știut nimeni asta până când autorul nu s-a confesat în vreo lucrare autobiografică sau în vreun interviu. Am născocit o serie de întrebări pentru a ni-i apropia mai mult pe cei ce ne încântă cu scrierile lor, pe cei ce ne par cunoscuți de-o viață sau, din contră, complet străini și inaccesibili. Această serie de interviuri se vrea pe jumătate serioasă, întrucât vom încerca să obținem secrete legate de scris, recomandări de lectură, dar și păreri din domeniul culinar ori meșteșugăresc.
Astăzi, l-am luat la țintă pe Liviu Surugiu.
1. Care a fost primul text împărtășit altcuiva? Ce reacție ai obținut?
L.S.: Cu mult, mult timp în urmă… și era inevitabil să-l împărtășesc, fiindcă aveam nevoie să mi-l scrie. Nu eram la școală, l-am dictat surorii mele mai mari. „Tărâmuri uitate”, început de roman, încă am manuscrisul, ne-am amuzat de curând recitindu-l. Inspirat de filmele făcute după romanele lui Jules Verne, care apăreau uneori la TV prin anii 70-80: „20.000 de leghe sub mări”, „Insula misterioasă”, „Cinci săptămâni în balon”.
A trecut o jumătate de veac. Mult timp – și am tot scris de atunci. În școala generală umpleam 7-8 caiete de dictando cu povești în fiecare an. Nu am aruncat niciunul, am cutii uriașe pline cu manuscrise. La liceu, scriam pe caietele studențești ale surorii mele. În facultate, am început să public… Și tot așa, primul text, despre care m-ai întrebat, a continuat să trăiască în mine și să evolueze, ca o boală de care nu am reușit și nu voi mai reuși niciodată să scap.
2. Ai fost, vreodată, trimis la cratiță / șaibă după prezentarea unui text în public?
L.S.: Nu, fiindcă sunt foarte parcimonios cu prezentarea textelor în public. În plus, n-am fost bucureștean dintotdeauna. Sunt un copil de provincie; la noi nu erau cenacluri literare. Astfel încât, am ajuns să citesc primul text în public foarte târziu. Nu mai eram bun de trimis la șaibă la vârsta aia…
3. Dacă ai fi ajuns la cratiță, ce preparat crezi că ți-ar fi ieșit cel mai bine? (O rețetă, pe scurt, ar fi o bucurie în plus pentru cititori)
L.S.: Dar am ajuns la cratiță, și nu de puține ori. În bucătărie, toate îmi ies bine, iar apropo de rețetă, principiul lui Homer Simpson funcționează fără greș: cea mai bună bucată de carne este aceea care, după ce ai gătit-o, dacă freci cu ea o hârtie, hârtia tinde să devină transparentă (spune asta Homer într-un episod). Îmi dau seama acum că, în felul acesta, ți-am dat un răspuns care îmbină gătitul cu hârtia…
4. Dacă ai fi ajuns la șaibă, ce obiect crezi că ar fi putut ieși din mâinile tale?
L.S.: Cred că nimic. Știi vorb-aia, dacă eram obiect eram obiectiv, dar, fiindcă sunt subiect, sunt subiectiv. Din mâinile mele nu pot ieși obiecte, doar subiecte (bune uneori) pot ieși.
5. Care a fost sfatul legat de scris pe care, după ce l-ai primit, l-ai respectat cu sfințenie?
L.S.: Rescrie, rescrie, rescrie.
6. Cartea pe care ai reciti-o fără să te plictisești niciodată este:
L.S.: De fapt, m-am plictisit de ea demult, dar tot o recitesc. „Faraonul” lui Boleslaw Prus. O studiez de peste 40 de ani și încă nu înțeleg cum a reușit omul ăsta să fascineze cu o poveste în care nu se întâmplă prea multe.
7. Filmul pe care l-ai revedea fără să te plictisești niciodată este:
L.S.: Îl revăd anual: „Casablanca”.
8. Două-trei vorbe despre cel mai recent volum:
Sevraj
Autori: Liviu Surugiu
L.S.: Cel mai recent volum nu este cel mai recent, fiindcă e scris aproape în totalitate în 2017 (între timp am mai publicat „Fata de pe drumul mătăsii” și „Sevraj”, ambele la Polirom). Totuși, abia acum l-am terminat. E o poveste care a fost de dragoste, și nu mai e. O istorie care nu prea era SF, și totuși este. E cam tristă, dar cum altfel poate fi o poveste de iubire? Oricât de minunată ar fi, până la urmă tot tristă devine, pur și simplu fiindcă, nu-i așa, pe ultima pagină totul se termină.
Părerea Teodorei despre cel mai recent volum:
Principalul motiv pentru care aș recomanda orice text semnat de Liviu Surugiu este minuțiozitatea și atenția la detalii atât în ce privește tema aleasă, cât și mijloacele prin care reușește să transmită. E de admirat răbdarea și perseverența, pe care le compar mereu cu cele ale chinezului scriind poeme pe bobul de orez.
„Sevraj” e un roman noir ce respectă toate cerințele genului. Autorul adaugă o componentă SF, păstrând sensibilitatea acordată relațiilor dintre personaje, prezintă iubirea în diverse forme, cea între doi parteneri, între părinți și copii, ba chiar menționează aspectele mai puțin plăcute ale dispariției iubirii. Fiind scris la persoana întâi, păstrează echilibrul dintre confesiune și relatarea obiectivă a unei investigații. Plasează piste false, sau aparent false, poartă cititorul nu doar pe străzi și prin clădiri din Bucrești, ba chiar prin alte vremuri.
Destul de diferit de restul volumelor publicate, „Sevraj” are o doză mai mică de fantezie, în concentrație maximă găsindu-se speculațiile legate de bio-tehnologie și ancheta alertă a detectivului particular.
Sevraj
Autori: Liviu Surugiu
Titlu: Sevraj
Autor: Liviu Surugiu
Editura Polirom
ISBN978-973-46-9139-5
An apariție: 2022
Lună apariție: septembrie
Număr de pagini: 224
Tip ediție: broșată
Format: 130×200
Descrierea editurii
Imaginați-vă că Sam Spade și Philip Marlowe intră în cafeneaua lui Rick din Casablanca și-i spun: „Rick, hai cu noi să găsim șoimul maltez!”. Așa ar putea începe Sevraj, o carte care îl are ca protagonist pe Paul Coriolan, un detectiv sărac și lipsit de perspective. Fără clienți de ceva vreme și lâncezind într-o atmosferă anostă, primește pe neașteptate un telefon care îi va schimba viața. Povestea clientului pare plauzibilă, iar onorariul consistent, astfel încât Paul acceptă misiunea de a fura un obiect mistic. Totul pare să meargă conform planului, însă detectivului i se cam încurcă socotelile atunci când înțelege că nu i s-a spus întregul adevăr. Totuși, ceea ce îl împinge în abis nu e doar asta. Paul își dă seama prea târziu că altceva l-a atras în tot acest hățiș… Un roman care se citește cu sufletul la gură, pe parcursul căruia provocările pândesc la tot pasul.
„Când eram mic, am citit undeva că atomii nu se ating niciodată. Că, fizic, e imposibil așa ceva.
Dar noi suntem făcuți din atomi.
Înseamnă că nu ne atingem nicicând? E o minciună tot ceea ce simțim? Trăim într-o lume a aparențelor? Ce se petrece când un bărbat sărută o femeie? Dar când se naște un copil?
Din păcate, nu e doar o teorie. Orice atingere pare reală grație doar unui proces de repulsie electrostatică.
Atunci, ce se întâmplă când un glonț intră într-un om? Ce anume determină, cu adevărat, moartea?”
Titlu: Fata de pe Drumul Mătăsii
Autor: Liviu Surugiu
Editura: Polirom
Colectie: EGO. PROZĂ
Numar pagini: 256
ISBN: 978-973-46-8636-0
Tip editie: broșată
Format: 130×200
An aparitie: 2021
Prezentarea editurii
Pentru Liviu Surugiu, realismul-magic și fantasticul sînt două dintre încăperile inimii sale. Ajuns la vîrsta de cincizeci de ani, autorul știe că are ceva de spus. Încă ancorat în ficțiunea speculativă care l-a urmărit de-a lungul primelor șapte volume, în Fata de pe Drumul Mătăsii Surugiu strecoară elemente autobiografice, începînd din primul text, cu povestea fantastică, dar adevărată a dramei părinților săi. Poveste după poveste, scriitorul ne duce ușor spre alte zone, tot mai depărtate de granițele pămîntescului, pe care visele nu ne lasă să le părăsim pînă la ultimele pagini, unde se întoarce la eterna problemă a existenței.
„Da, mersul nu e nimic altceva decît un șir de căderi controlate. Tot timpul cădem. Și, orice am face, oriîncotro am merge, oricît de siguri am fi pe noi înșine, fiecare pas nu e nimic altceva decît următorul spre moarte.”
