DISTOPIA
„Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,
De ți-ar trebui dovadă – doar privește-te, Condor:
Te-am adoptat deși erai un boț abandonat, murdar,
Din orfan spre-al zămisli pe-al văzduhului Cezar!
Ajută-ne să le trasăm o șansă la grandoare,
Iar astfel, nu-ți vei plăti și datoria oare?
…Datoria unui fiu al Slăvitei Stăpâniri –
Îndreptățit spre a stârni ale-aripilor foșniri?”
***
Vreo cin’ sute de etaje de abis de’subtul său.
El – în vârf, scrutând șoimește, înspre nebulosul hău.
Ochii bulbucați și galbeni cată-n jos, lucind sticloși,
Aripile-i țâșnesc dure dintre umerii osoși:
Argintii odinioară, pe când proaspăt implantate,
Pe-acel puști al nimănui transfigurau în „zeitate”…
Dar Metropolis e-o mâzgă, deci cu fiecare an,
Mai erupe-un jeg pe creasta înăcritului titan.
***
Într-o neagră distopie, Cei creați de corporații
Împlinesc fără cârtire tot ce-ordonă birocrații:
Niște-actori fără simțire, fără suflet, reci și duri,
Proiectați să camufleze a guvernului fisuri.
Drept e că ei sunt puternici, arătoși, scânteietori,
C-ai lor mușchi impresionează droaiele de privitori,
Că jonglează din privire fulger, apă, foc și gheață
Și-i vezi zilnic în reclame la șampon anti-mătreață,
Însă, mută realitate, doar fațada e de ei –
Înăuntrul celor trupuri falnice, de semizei,
Zace-o inimă bolnavă, ba o inimă de sclav,
Inimă înlănțuită de-un sistem făr’ de morav,
Un sistem ce reciclează bebeluși abandonați,
Culegându-și de pe stradă viitorii săi soldați.
…Într-o neagră distopie, dragostea-i de mult uitată:
Un sugar din trei născuți își vede mama doar o dată.
Iată-i, deci, scâncind în noapte, într-un hol încremenit:
Un ecou prelung de plânset în azilul adormit
Se înalță și izbește disperat pereții suri,
Ce înăbușă inerți suspinul zecilor de guri.
Înșirate-n două rânduri, paturi: niște tăvi de fier,
Căptușite înăuntru cu vechi zdrențe de boier –
Actele de caritate ale mândrelor elite,
Veșnici binefăcători ai plebei ăsteia parazite.
E aproape miezul nopții… Plânsul brusc s-a domolit,
Căci prin zidul imbatabil… o figură s-a ivit…
Pâlpâirea muribundă a luminii din salon
Își aruncă pala dâră… pe-un costum alb de nailon,
Un costum ce-adăpostește tresăririle nervoase
Încercate de-o ființă în posturi primejdioase,
Ce-ar ajunge mult râvnită de-ai guvernului savanți,
Căci puterea ce-o posedă… nu-i produs de laboranți.
Umbra lunecă prin sală, printre prunci, cu ochii uzi,
Glasu-i unduind în cântec ar topi și-un stol de juzi.
Dezvelindu-și pieptul dulce, cald, rotund, ocrotitor,
Doi orfani cuprinde-n brațe, alăptându-i iubitor.
Șapte ani în urmă Hades nou-născutul i-a luat,
Iar de-atunci și pân’ acuma… sânii nu i-au mai secat.
Tot pe-atuncea, într-o seară, lăcrimând la un perete,
S-a trezit trecând printr-însul, de parc-ar fi fost burete.
A crezut că-i dereglată: sâni ce-ntruna i se-umpleau
Și pereți ce dintr-o dată trupul nu-i mai sprijineau?!
Toate după ce-ngropase pruncul visurilor ei,
Cel menit să-i lumineze sărăcia din bordei?
Bătuse uliți, în neștire, hoinărind cu capul gol,
Ploaia răvășindu-i părul, potopind-o cu nămol.
Ca o salcie-n furtună arăta pășind spre pod,
Udă și descumpănită, ca sirena în năvod…
Și cum pășea atunci mecanic, iat-o înălțându-și capul!
Năpustindu-se-nainte, în șuvoi își lasă șlapul:
Chiar acolo, drept în față, suspinând sfâșietor,
Un copil, jertfit șoselei, de vreun mârșav trecător.
Însă-a noastră eroină nici n-apucă să-l privească:
Din văzduh o arătare cu alură păsărească
În picaj aterizează și-nhățându-l piere-n zbor –
„Purificatorul” străzii, cel supranumit „Condor”.
Nici n-ar fi ghicit titanul, dar ivirea-i vulturească…
Țel trezise într-un suflet gata să se prăbușească!
Și de-ar fi scrutat, din aer, labirintul de sub el,
Nu-i scăpa acea nălucă, ce-l urma pe jos fidel.
Călăuză fără știre a iscoadei spre ospiciu,
Și-a lăsat acolo prada asistentei de serviciu,
Iar a noastră eroină, strecurată prin pereți,
Număra, stupefiată, vreo cin’zeci de plângăreți.
Șapte ani de-atunci trecut-au, iat-o astăzi tot aici,
Potolind cu al ei lapte tânguirea altor pici.
Îi adorm cei doi din brațe – ea îi culcă grijuliu
Și-altor doi oferă-ndată câte-un sân liliachiu:
Deși cu timpul constatase că al ei lăptos nectar
Împlinea dintr-o sorbire cel mai nesătul sugar,
Și-ar dori-n mai multe piepturi să se poată diviza,
Așteptarea celorlalți să izbutească-a micșora.
„Ce se-nalță, ce dospește din acei sărmani pe care
‘I-alinam pân’ la venirea seminției următoare?” –
E-ntrebarea ce-o frământă, după ani de alăptat,
Pe măicuța clandestină dintr-un cosmos depravat…
Taina crudului sistem de mult putea s-o deslușească
Din moment ce niciun zid nu e prea gros s-o stăvilească.
Numeroasa compensație-a copilului pierdut
Nopțile-i consumă, însă, pân’ la ultimul minut…
Astfel, pe nebănuite, doar cu gândul la orfani,
Femeia-n alb de mult intrase-n raza a doi ochi spartani:
De Condor nu scapă nimeni! Văzul său e un harpon –
Sfredelește infraroșu buncăr, submarin, plafon!
A urmărit-o îndelung. Nopți în șir, prin zidul mat.
A privit… și-a tot privit-o… neclintit, înverșunat.
Ce-i păsa minunii albe de-o… parcelă de mucoși,
Încât se-oferea pe dânsa zecilor de plângăcioși?!
Și cu cât privea mai mult îl năpădea ceva difuz,
Simțământ ce-n slovă nudă s-ar așterne drept „confuz”,
Iar a simțirii realitate, eclozând firav în el,
Avu darul să-i despice fruntea-n linii de scalpel,
Culmea fi’nd că vinovata breșei date în armură
Meșteșuguri ca și dânsul stăpânea… cu vena pură!
Apogeul ne’ndoielnic al savantei fabricații –
Surclasat subit de-un suflet nelucrat de corporații?
Mreaja de-ntrebări țesute-l sufoca supărător
Tot mai des, cu cât menirea-l propulsa ca vânător,
Astfel că-ntr-o-anume noapte, culegând un plod golaș,
Zăbovi cu-acesta-n vârful unui obelisc uriaș…
Voia să-și inspecteze prada care-n chip surprinzător
Înălțându-și pumnișorii… gânguri admirator?!
Derulând materne cadre ce-n sinapse-i s-au blocat…
Gheara-i, fin, capitulează-n palma piciului lăsat…
„Nu e moale”, parc-ar zice, încântat, puiul de om,
„Seamăn nu prea are celei ce m-a dus la tomberon…
Arcuită-n schimb lucește ca și luna de pe cer,
Mulțumiri pentru suzetă… domnule prizonier!”
„S-o crezi tu!” își trage gheara păsăroiul înapoi,
Declanșând astfel nivelul „tragediei la cimpoi”:
„Incredibil ce sirenă! Bun de dus la pompieri!
Cum de n-are fire albe-acea femeie, printre peri?!”
Îl repede brusc spre stele… iar la chiotu-i zglobiu,
Încolțește-o-ncrețitură-n colțul ochiului gălbiu:
Se avântă după boțul hohotind prin firament
Și prinzându-l ca-ntr-un leagăn… zici că-i unchiu’ pe moment!
Când geneza și valența mai în toi se împleteau…
Primi Condor înștiințare… de la Sediu: îl chemau!
Ghemuindu-și protejatul sub o pană din pieptar,
Decolă într-o rafală spre Donjonul insular.
„Ah, Condor!” îi dau binețe, afectat, sinistre voci,
Înălțându-se râioase din duzina de bojoci,
„Ce grandori mai făptuiești, al Rânduirii fiu slăvit?”
El, tăcut, le-arată pruncul… între pene adormit…
„Înduioșător, titane… doamnă Poppins, de curând?!
Unde v-ați uitat umbrela? Pe vreun câmp de nori, păscând?
Spune-ne, Condor, băiete, paznic peste-orfelinat…
Când aveai să ne comunici? Despre Sânul Nesecat?
„De-l striveam de la ‘nălțime, adevărul? Niciodată!
Eu, Condor, fiu al științei… EA – minune ne’ntinată?!
Totuși… să mânjesc pavajul pentr-o țâță la orfani?
Ce vă pasă, când oricum ajun la voi mai dolofani?”
„De vreo șase-șapte ani, ce-i drept, mai dolofani ajung…
Însă toți imuni la seruri când seringile-i străpung!
Găsit-au azi, abia, savanții, că-i din vina unui lapte –
«Pare-se administrat de cineva-n răstimp de noapte!»
De progenituri corupte ni-i hangaru-acuma plin
Și-asta mulțumită ție, trădătorule-acvilin!
Așadar, uite-ți pedeapsa, preastimabile Condor:
Vei mânji cu EA pavajul, plus… c-un lot neroditor!”
Într-un jilț așază pruncul, întorcându-l înspre zid…
Se întoarce către juriu, ochii împroșcând acid:
„Astăzi, nimeni n-o să piară… dintre cei nevinovați!”
Și din turn doișpe tirani marea-nghite, spintecați.
***
Zorii își revarsă vălul pal și fraged în salon,
Peste zeci de pui și-o mamă-ntr-un costum alb, de nailon
Capu-și sprijină-adormită pe un piept ocrotitor –
Purificatorul străzii, cel cândva numit… „Condor”.
