Experiența de autor m-a învățat că una dintre motivațiile pentru a începe un articol (și, eventual, a-l încheia) poate fi o laudă. Din păcate, în ultimii ani modestia nu s-a dovedit din cale afară de eficientă. Așa că de ce aș face eu o excepție de data asta?
Nu de mult, reputatul scriitor, critic și traducător Dan Doboș (trec cu vederea calitatea de prieten bun, ca să nu le dau apă la moară cârcotașilor) scria în „Convorbiri literare”:
„…debutul său fulminant cu romanul Așteptând în Ghermana (Nemira, 1993) a fixat un standard de calitate și de piață care poate fi doar cu greu egalat astăzi.”
Ați înțeles, poate, la cine se referă…
„Ghermana” s-a trezit la viață prin 1992. Petrecusem anii ’80 producând și publicând numeroase schițe, ori povestiri, unele dintre ele recompensate cu premii la convențiile naționale, ori la concursurile unor cenacluri puternice. Cumva, privind înapoi cu nostalgie, realizez că mă cantonasem într-un stereotip comod, care-mi aducea multe satisfații.
Era nevoie de o schimbare, dar n-a fost roman de la bun început. Inițial, vrusesem să scriu nu mai mult de-o nuvelă, în stilul cyberpunk, curent pe care-l admiram, în bună măsură datorită prietenului Mihai-Dan Pavelescu, care-mi deschisese apetitul pentru „high tech, low life”.
Cum mi s-a mai întâmplat însă, n-am rezistat impulsului de a detalia multe dintre situații și descrieri, astfel încât, foarte curând, mi-am dat seamă că o nuvelă n-o să-mi ajungă, vorba aceea, nici pe-o măsea. Și nici prea cyberpunk n-a ieșit, fiindcă, în ciuda formației mele inginerești, nu mă tentează să fiu prea tehnic în textele pe care le comit.
Lucram pe atunci la unul dintre cotidianele cu priză la public – „Tineretul liber”. Redactorul șef adjunct Gabriel Rusu, fan al sefeului, m-a întrebat dacă n-am prin sertar un roman pe care l-am putea publica în foileton, săptămânal. Fără să mă gândesc, am răspuns afirmativ. Când a aflat că, de fapt, abia urmează să-l aștern pe hârtie, Gabi m-a avertizat: „La ziar, a începe să scrii presupune obligatoriu și a termina de scris”. Așa s-a făcut că „Așteptând în Ghermana” a apărut mai întâi cu țârâita, capitol după capitol, în paginile suplimentului literar al „TL”, pe parcursul lui ’92.
Produceam la început în redacția ziarului, după program, până seara târziu, fiindcă acasă n-aveam mașină de scris. Câteva săptămâni mai târziu, m-am dezlănțuit și la domiciliu, cu ajutorul unei portabile „Erika” (unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit în viața mea).
Scriam pe nerăsuflate. Pe de o parte, din cauza ritmului de apariție a suplimentului literar. Periodicitatea mi-a impus disciplina de care aveam atâta nevoie și care-mi fusese oarecum străină până la aventura numită roman. Pe de altă parte, pe măsură ce lumea Ghermanei se contura, începusem să simt plăcerea nemaipomenită de-a o detalia, de-a-i da credibilitate, de-a mă mișca în hotarele ei. Nu în ultimul rând, am profitat din plin de experiențele suprarealiste ale abia înfiripatei mele cariere inginerești. De pildă, atmosfera capitolului care se petrece în ruinele termocentralei dezafectate, datorează mult celor cinci ani petrecuți șantierului de la Rovinari.
Am avut în vedere, chiar de la primele pagini, câteva alternative pentru sfârșit. Nu știam care dintre ele va fi câștigătoare, dar trăgeam nădejde că pe măsură ce textul se va apropia de „masa critică”, consecințele întâmplărilor or să se precipite de la sine în cea mai potrivită direcție. Nu s-a întâmplat deloc așa. Cu cât avansam, constatam că variantele de final, în loc să se autoelimine, parcă se înmulțeau prin diviziune. În cele din urmă, am optat pentru una care-mi lăsa portița unei continuări.
Continuarea, firește, nu s-a mai petrecut.
Primul redactor al volumului a fost Ștefan Ghidoveanu, cu care mă cunoșteam încă din vremurile furtunoase ale fandomului optzecist. În 1993, Ștefan se ocupa de colecția science-fiction a editurii Nemira. Așa că m-a întrebat și el, la un moment dat, dacă n-am un roman gata de publicare. Și iar am răspuns afirmativ, de data asta cu conștiința împăcată. Ba chiar am supralicitat, adăugând, cu o lipsă de modestie revoltătoare, că am un manuscris excelent. Ștefan nu s-a scandalizat și după lectură l-a recomandat călduros lui Valentin Nicolau, patronul editurii.
Întrevederea pentru negocieri, prin primăvara lui ’93, a ocupat mult timp o poziție fruntașă în topul celor mai ciudate din activitatea mea scriitoricească. Valentin m-a invitat în biroul lui, unde, după schimburile de amabilități, ne-am jucat vreo cinci minute de-a conspiratorii și tratativele secrete. El scria o sumă pe un petic de hârtie pe care mi-l arăta în tăcere, iar eu îi răspundeam, pe același bilețel, desigur. În cele din urmă, cred că mai mult de plictiseală, am ajuns la un acord. Tot atunci, am dat piept pentru întâia oară cu noțiunea de „exclusivitate”.
După ce mi-am văzut romanul pe tarabă (în același an a apărut, la o altă editură, și volumul meu de povestiri „Marilyn Monroe pe o curbă închisă”) m-am întors la jurnalism și scenarii de televiziune pentru grupul umoristic „Vouă”. Iar sefeul a intrat oarecum la conservare.
Și totuși, am mai trăit un mic seism în Ghermana. Un articol publicat de Observatorul Cultural, din august 2000, informa că „Nemira a stabilit și o listă a celor mai bine vânduți scriitori români: Horia-Roman Patapievici («Cerul văzut prin lentilă»), Petre Ţuțea («Reflecții religioase»), Dănuț Ungureanu («Așteptând în Ghermana»), Nicu Covaci («Phoenix, însă eu…»), Rodica-Ojog Brașoveanu («Telefonul din bikini»), Ioan Petru Culianu («Mircea Eliade» și «Eros și magie în Renaștere»).” Cred că e de prisos să mai comentez ce senzație mi-a provocat „anturajul” din articolul cu pricina.
De-a lungul anilor, Așteptând în Ghermana a fost reeditat de două ori. Recitind unele dintre pasaje, apreciam cu ciudă că dacă aș fi avut șansa să le rescriu aș fi făcut-o mai bine. Asta după principiul unui foarte bun prieten, enunțat încă de pe vremea când, studenți și căminiști, mâncam sefe pe pâine, ca să ne „injectăm” vise formidabile: „Bine-i să repeți și să retrăiești bucuriile tinereții cu mintea bătrâneții…”
Odată cu expansiunea universului digital, a fost posibil și așa ceva.
