I
Oceanul Pacific se întindea în fața lor, fragmentat de hublourile din sticlă anti-glonț ale cabinei. Apa sclipea în lumina dimineții. Deși văzuse imaginea de o sumedenie de ori, i se părea că nu-și pierduse frumusețea răpitoare.
Zborul către Japonia dura șase ore. Colonelul Paul Tibbets admira priveliștea, încercând să rămână relaxat, când zări floarea. Se încruntă și întinse mâna ca s-o desprindă de pe suprafața etanșă. Fu nevoie de o forță surprinzătoare pentru a o smulge și, în timp ce o dezlipea de pe metal, observă pelicula neagră, lipicioasă, care o ținuse fixată.
Examină planta, răsucind-o între degete. Nu văzuse nimic asemănător, dar, pe de altă parte, nu era expert în botanică. Dimensiunea era uimitoare – mâna lui părea mică prin comparație și-i amintea de desenele megaflorei preistorice descoperite în cărțile cu dinozauri din copilărie. Petalele de forma lacrimilor aveau o culoare neagră, pătate cu cercuri încă și mai întunecate, vizibile doar când le orienta spre lumină.
Uitându-se spre copilot, zâmbi și zise:
‒ O amintire de la vreo tânără pe care ai văzut-o azi dimineață?
Lewis aruncă o privire spre Tibbets, apoi spre floarea care se odihnea în palma lui. Clătină din cap.
‒ Nu, domnule.
‒ Ai vreo idee de unde a apărut? Nu pot să cred că n-am văzut-o până acum. E greu de ratat.
Zburau deja de aproape trei ore, iar o floare nu era tocmai genul de lucru care s-ar fi pierdut pe fundalul cabinei – mai ales un specimen straniu și exotic precum acela.
Lewis se mulțumi să clatine din cap, privind încruntat spre plantă înainte de a reveni cu atenția asupra instrumentelor. Tibbets ar fi vrut să continue conversația, dar se răzgândi. Lui Lewis ori nu-i păsa despre subiect, ori nu dorea să discute cu el. Cel mai probabil, ambele. Așeză floarea pe consola lui de instrumente. Un port-bonheur, își zise, apoi își reconsideră alegerea și o dădu la o parte. Ceva legat de apariția aceea îi dădea o ușoară stare de neliniște.
Se frecă la ochi și se pierdu în gânduri.
Era conștient de importanța lucrului pe care aveau să-l facă în dimineața aceea. Istoria urma să și-l amintească drept calea firească, punctul de cotitură ce a pus capăt războiului. Ori de câte ori ezita cu privire la implicațiile morale ale Băiețelului, își amintea vorbele mamei sale, o mostră de înțelepciune care-l liniștea:
‒ Știu că ești un om bun, fiule. Și știu că totul va fi bine.
În timpul zborurilor și misiunilor își repeta adesea acele cuvinte, precum și alte pasaje din conversațiile lor, de parcă ar fi fost mantre – deși, în acel moment, când ar fi avut nevoie cel mai mult să și le reamintească, era distras de o ciorovăială izbucnită brusc între oamenii lui. Vocile lor se auzeau prin radio cu interferențe statice și un ecou generat de tunelul presurizat care conecta cabinele din față și din spate. Experimentau interferențe serioase și nu se puteau baza pe comunicațiile de la bord. Tibbets nu reușea să deslușească mare lucru în zgomotul general.
Enervat și îngrijorat că era posibil să existe o problemă serioasă în rândul echipajului, îi chemă la el pe soldatul Nelson, operatorul radio, și pe căpitanul Dutch, navigatorul.
‒ Are cineva idee ce naiba se-ntâmplă în spate?
După o scurtă pauză, se auzi vocea nedumerită a lui Nelson:
‒ Nu știu, domnule.
Dutch nu spuse nimic, concentrat asupra instrumentelor.
Tibbets ascultă strigătele care nu se opreau. Era imposibil de spus despre ce se discuta, dar volumul crescuse, devenind agresiv.
‒ Băieți! strigă în comunicator. Ce se-ntâmplă acolo?
Cum disputa continua, Tibbets ordonă:
‒ Dutch! Du-te-n cabina din spate și spune-le să se potolească!
‒ Da, domnule, răspunse navigatorul, părând la fel de nedumerit ca Nelson.
Pătrunse în tunelul presurizat și porni spre cabina din spate. Când ajunse aproape la jumătatea distanței, Tibbets îl auzi strigând la oameni, dar vorbele îi fură acoperite de zgomotul motoarelor.
Vocile se potoliră, iar Dutch reveni puțin mai târziu.
‒ Ce era?
‒ Nu sunt prea sigur, domnule. Probabil că nervozitatea e de vină.
Tibbets se încruntă.
‒ Nervozitate? De când e format echipajul meu din copii?
Se uită incredul la copilot, dar Lewis reveni repede cu atenția asupra instrumentelor, ca și cum privirile nu li s-ar fi întâlnit. Se comportase astfel de când plecaseră din Tinian, în urmă cu trei ore – retras, necomunicativ, îndeplinindu-și mecanic sarcinile. Pe de o parte, Tibbets nu-l putea acuza; omul considera că Enola Gay era aparatul lui și că fusese înlocuit cu Tibbets în ceasul al doisprezecelea.
Cu toate astea, câtă vreme avionul de tip Superfortress era sub comanda lui, se aștepta – și avea nevoie – ca echipajul să acționeze ca bărbați și soldați adevărați. Fusese pus la conducere fiindcă avea mai multe ore de zbor ca oricine altcineva și era deja un pilot experimentat de B-29. Așa era corect, asta servea scopului mai înalt al misiunii. Misiune care, la rândul ei, reprezenta cea mai bună soluție.
Tocmai deschidea gura pentru a aduce în discuție subiectul, când auzi din nou rumoare în cabina din spate. De data aceasta, interferențele statice încetaseră, oferindu-i ocazia să distingă vocile:
‒ Poate că Băiețelul nu-i cel mai bun răspuns pe care-l putem da Axei – tot ce auzim de câteva luni e că se amestecă în lucruri de care n-ar trebui să se atingă nimeni…
‒ Auzi-l pe puștiul ăsta – se sperie de basme! Du-te-napoi la maternitate, să te țină mama la sân, că armata nu-i loc pentru…
‒ Are dreptate, Morris – naziștii folosesc și altceva în război în afară de Panzere. Cum altfel se explică Stalingradul? Rușii trebuiau să câștige, dar, când colo, întreg orașul a fost ras. Cum explici asta? Și ăia puțini care-au scăpat, plus piloții care au zburat peste oraș, au zis că…
‒ Tot ce-au povestit amărâții ăia, fraiere, e un exemplu clasic de psihoză traumatică. Dar, dacă vrei să crezi în monștri și alte chestii de propagandă inamică, dă-i-nainte – răspunsul meu pentru Axă stă încuiat în cala avionului ăstuia.
‒ Așa că vom pune paie pe foc în felul ăsta? Răspunsul e o bombă atomică? Care e raportul acolo, jos, între militarii japonezi și civili? Folosește-ți creierul ăla mic care…
O explozie de interferențe statice acoperi vocile.
Cele auzite făcură palmele lui Tibbets să transpire – oamenii dăduseră glas propriilor sale îndoieli. Faptul de a auzi argumentele spuse cu glas tare, cu atâta pasiune, constituia un șoc pentru el. Era exact ce n-ar fi avut nevoie să audă în acele momente, pentru că-i hrănea propria nesiguranță, una ce-l măcina încă de când primise misiunea, dar pe care reușise, până atunci, s-o țină sub control. Încă din perioada zborurilor de pregătire avusese, luni de zile, dispute pe tema aceea cu prietenii din armată – unii patrioți, alții pacifiști, iar alții oferind o perspectivă universală, umanitară. Își tot repetase că moralitatea n-avea loc în război și aproape că se convinsese de asta. Fațada, întreținută cu atâta grijă, căzu pentru prima dată, de parcă, undeva, se formase o fisură.
Mai rău de atât, argumentele echipajului său îi treziseră o rușinoasă teamă superstițioasă, resimțită ori de câte ori se discuta despre presupusele experimente științifice ale inamicului – uneori mergând atât de departe, încât se pretindea că foloseau arcane magice – și despre presupusele lucruri aduse la viață pentru a le ajuta cauza. Văzuse imaginile neclare fotografiate pe câmpurile de bătălie din Rusia, Franța, unde apărea lucruri imposibil de negat: gargantuești, greoaie, complet străine și care nu erau, cu siguranță, imagini de mașini sau de oameni. Încercase să se convingă că reprezentau făcături, parte din mașinăria de propagandă a Axei, dar logica mergea doar până acolo unde era dispusă inima să accepte. Axa reprezenta, totuși, răul suprem – n-ar fi fost de așteptat din partea ei să se alieze cu lucruri de nedescris, precum acelea?
O turbulență prelungită îl smulse pe Tibbets din reverie. Își scutură capul, limpezindu-și gândurile. Se uită la comunicator, care continua să pârâie sub asaltul discuției încinse dintre membrii echipajului. Furia creștea în el. Dintre toate momentele când fusese trădat de propriii oameni, acela se dovedea a fi cel mai rău. Mai aveau mai puțin de jumătate din drumul până la destinație, în cel mai important gambit pentru victorie al Aliaților, iar echipajul se certa ca o mână de bețivi aflați în permisie.
Își desfăcu centura de siguranță, se ridică din fotoliu și-i ordonă scurt lui Lewis:
‒ Preia comanda! Prostia asta se termină acum. Avem o misiune de îndeplinit.
Exact în acel moment, lumina zilei dispăru.
Și, odată cu neașteptata sosire a întunericului, se auzi un zgomot înfiorător, acoperind în întregime sunetul motoarelor.
II
‒ Iisuse, ce-i drăcia asta?
Vocea armurierului secund Jeppson se distingea în zgomotul de fond al comunicatorului, dar lui Tibbets i se părea că venea de undeva, de departe. Fusese singurul care zisese ceva în clipa de șoc care urmase bubuiturii. Bombardierul se scuturase, de parcă ar fi fost vorba de glasul tunător al unui zeu.
Tibbets se holbă împreună cu echipajul din cabină, neîncrezători și înspăimântați – o senzație pe care niciunul dintre ei n-o mai experimentase. Spre deosebire de teama prezentă în luptă, avându-și rădăcinile în ceva ce fuseseră antrenați să gestioneze, aceasta își trăgea seva din necunoscutul aflat înaintea lor. Catalizatorul groazei se afla altundeva – dincolo de orice experiențe umane.
Ochilor le luă o vreme să se adapteze la beznă, dar, treptat, își dădură seama că exista o sursă de lumină, aflată undeva deasupra. Făcea vizibil cadrul traversat – unul complet transformat. Panorama oceanului strălucind la răsărit dispăruse, fiind înlocuită cu o imagine atât de stranie – atât de diferită de orice văzuse vreodată un om – încât părea că ajunseseră pe o altă lume. Perspectiva îi dădu lui Tibbets fiori de gheață pe șira spinării. Studie imaginea, absorbind detaliile unul câte unul.
O serie de structuri colosale se ridicau din întunericul de dedesubt până deasupra lor. Păreau să se întindă la nesfârșit înainte, formând ceva atât de dens, încât Tibbets se văzu nevoit să aducă mici ajustări traseului de zbor pentru a putea naviga printre ele. Având forma unor coloane imense, contururile lor răsucite tăiau răsuflarea la fel cum o făcea dimensiunea. Labirintul de canale ce le acoperea pe unele dintre ele era atât de adânc, încât bombardierul ar fi încăput în ele, în timp ce altele păreau acoperite cu un covor luxuriant de mușchi verzi și roșii.
Cu timpul, lui Tibbets i se păru că recunoaște geologia structurilor, speculând că fuseseră create în urma unui cataclism tectonic. În spatele lui, Nelson și Dutch șușoteau.
‒ Arată ca alea, cum le zice? – driade. Secțiunile răsucite, acolo și dincolo, se auzi Ferebee, bombardierul, aflat în partea din față a cabinei.
‒ Ce naiba-i o driadă, Ferebee?
‒ O chestie mitologică.
‒ Mie mi se pare că arată ca o scoarță gigantică.
În clipa aceea, Tibbets realiză la ce se uita: copaci, la o scară sfidând orice logică. Păruseră ceva străin doar din cauza dimensiunilor uriașe. Pe lângă acele trunchiuri, bombardierul arăta ca un țânțar bâzâind printr-o pădure de sequoia.
‒ Ai dreptate, Nelson, sunt copaci! spuse Tibbets cu venerație.
Oamenii dimprejur icniră.
‒ Dar… cum e posibil? întrebă Dutch.
‒ N-am idee, răspunse Tibbets. Priviți acolo, sus!
Îi purtă la o altitudine mai mare, unde zărise ceva care-l tulburase – o formă, o structură unde ar fi trebuit să se afle norii și cerul, dacă ținea cont de lumina ce se pogora de deasupra.
Ajunseră suficient de aproape încât luminile bombardierului să ilumineze cât de cât formele ca niște zăbrele, scăldate într-o lumină palidă provenită, probabil, de la soare. La fel ca înainte, creierului îi trebui un pic de timp pentru a accepta că avea în față coronamentul: ramuri colosale încărcate cu vegetație, pline cu frunze verzi și chihlimbarii, lăstari și liane, la o scară proporțională cu copacii. Împrăștiate printre oazele verzi se distingeau flori negre, imense comparativ cu bombardierul. Tibbets simți un nod în stomac când realiză similitudinea cu floarea de dimensiuni mult mai mici descoperită mai devreme în cabină.
Coronamentul acela întunecat, ce strălucea straniu, se întindea cât vedeai cu ochii, ca un acoperiș aflat deasupra lumii.
Radioul pârâi, iar vocea lui Jeppson se auzi din nou:
‒ Iisuse! Domnule, vedeți asta?
‒ O vedem, murmură Tibbets.
Prin frunzișul dens, lumina reușea cu greu să răzbată sub forma unor săgeți aurii. Fenomenul nu făcea decât să accentueze bezna dimprejur, dând o senzație pregnantă de izolare. Era ca și cum nu s-ar mai fi aflat afară, ci s-ar fi mișcat printr-un vast spațiu subteran, căruia i se adăuga sentimentul claustrofobic de a fi înconjurat din toate părțile de copaci monolitici. Perdele de liane atârnau acum în jurul lor, fiecare coardă groasă cât un trunchi de stejar – noi obstacole în calea înaintării bombardierului.
‒ Să vedem ce-i mai jos, își anunță Tibbets intenția de a scădea altitudinea.
Curând, ajunseră într-o zonă învăluită în ceață – pe care luminile aeronavei o arătară ca rostogolindu-se ușor. După un minut, se subție considerabil, iar Tibbets putu vedea peisajul acoperit cu iarbă înaltă unduindu-se în vânt. Dimensiunile firelor erau proporționale celor ale copacilor, depășindu-le, prin urmare, pe cele ale bombardierului.
După alte câteva minute, ajunseră într-o zonă unde iarba se rărea, permițându-i lui Tibbets să observe, neîncrezător, că oceanul încă se afla acolo, valurile reflectând lumina palidă cu sclipiri irizate. Le urmări, fascinat, singura ancoră în cadrul altfel nerecognoscibil unde ajunseseră. Iarba continua să străpungă la intervale neregulate suprafața apei, o stranie juxtapunere de elemente, cu oceanul părând să aparțină lumii cunoscute, dar amintind de un pârâu în prezența giganticelor fire de iarbă și trunchiuri de copaci ce se înălțau din adâncuri. Tibbets știa că logic, științific, ceea ce vedea n-avea sens. Totuși, se afla acolo.
De neconceput, dar și incontestabil, Enola Gay străbătea ceea ce părea a fi o sălbăticie străină, megaflora unei lumi a giganților.
Zburară mai departe, fără a mai vorbi unul cu altul. În timp ce avionul trecea printre copaci și perdele de liane, echipajul nedumerit se străduia să pună cap la cap piesele de puzzle ale situației în care ajunseseră.
Pe neașteptate, se auzi din nou bubuitul acelui glas, scuturând bombardierul. Reverberă, puternic și amenințător, preț de un minut și jumătate, înainte de a scădea în intensitate și a se stinge.
Câțiva oameni începură să se roage. Tibbets încercase să se convingă că vocea aceea avea legătură cu tranziția spre locul acela, fiind un fel de catalizator, un eveniment unic – poate detunătura unui focos similar Băiețelului. O armă nouă, experimentală, ceva care, chiar raportat la o scară nemaiîntâlnită până atunci, putea fi acceptat la nivel rațional. Ceva explicabil.
Dar nu fusese așa. Vocea, oricare i-ar fi fost sursa, revenise, dovedindu-se parte a acelei lumi noi.
Și atunci Tibbets știu că exact asta era: o voce care se auzea bubuind în aer.
Echipajul se holba prin hublouri, căutându-i sursa. În exterior nu exista nimic în afara labirintului de copaci, dar lui Tibbets i se păru că venise de undeva de dedesubt. De la orice sau oricine pornise, constată că a doua oară fusese mai puternică decât prima.
Asta însemna că se apropiau de sursa ei.
Un alt sunet veni tulbură întunericul: un bâzâit care crescu în intensitate pe măsură ce înaintau, până deveni aproape de nesuportat. Era punctat de pocnituri puternice, asemenea unor petarde explodând pe covorul de frunze al toamnei.
‒ Mă simt de parcă aș avea capul băgat într-o linie telefonică scurtcircuitată, murmură Dutch.
Nimeni nu comentă.
O umbră cufundă cabina într-un întuneric deplin, doar pentru a dispărea o clipă mai târziu. Înainte ca echipajul să apuce să schimbe priviri surprinse, reveni și dispăru iarăși. Apoi, din nou, a treia oară fiind acompaniată de o bufnitură greoaie produsă undeva, în partea superioară a carcasei blindate a bombardierului. Impactul se dovedi suficient de puternic pentru a devia ușor avionul de la curs.
‒ Cred că ar fi bine să coborâm puțin, observă Tibbets.
Lewis aprobă, cu fața lipsită de expresie și ochii concentrați pe bezna de dincolo de hublou.
O altă umbră acoperi cabina, permițându-i de data asta lui Tibbets să-și facă o idee clară privind viteza și dimensiunea. Ceva gonea pe deasupra modelului Superfortress – ceva imens.
‒ Ce dracu-i asta? strigă Ferebee, înlemnit în fotoliul său aflat aproape de hubloul incasabil de deasupra botului avionului.
‒ Nu știu, dar n-a fost un avion, răspunse Lewis.
Tibbets știa și el că nu fusese un avion – prinsese o imagine trecătoare, neclară, a unui corp lung, fusiform, cu o serie de apendice dedesubt…
Navigau printr-o zonă deosebit de încărcată. Când trecură pe lângă o pereche de copaci, luminile avionului revelară, în toată splendoarea lor, creaturile ce le împânzeau scoarța.
‒ Dumnezeule! exclamă Ferebee, acoperindu-și ochii cu mâinile. Ce-s astea?
La fel ca în cazul copacilor, oamenilor le trebui o vreme pentru a pricepe la ce se uitau, extrapolând corespondentul terestru la scara supranaturală a creaturilor. Erau insecte – cosași, realiză Tibbets, deși puteau fi, la fel de bine, nave blindate de pe Marte.
‒ Cosași, îi răspunse lui Ferebee. Unii potriviți locului acestuia.
‒ Lăcuste.
Tibbets se răsuci spre Lewis.
‒ Ce-ai zis?
Copilotul se holba la insecte.
‒ Sunt lăcuste. Roiul de lăcuste. „Marea mea armată pe care am trimis-o în mijlocul vostru.”
Tibbets îl studie pe Lewis preț de o clipă, mirat de o asemenea reacție din partea cuiva atât de calm. Totuși, situația în care se aflau putea da peste cap un om, așa că lăsă lucrurile așa cum erau și reveni la instrumente.
Comparativ cu insectele, bombardierul părea minuscul. Exact când concluziona asta, una dintre ele trecu pe deasupra lor, adumbrind cabina și umplând-o cu bâzâitul său. Îi depășise zburând dinspre coada spre botul bombardierului, îndreptându-se spre un copac aflat în față. Având ocazia să-i admire zborul, Tibbets se minună de aripile mari ale creaturii, de neașteptat de lenta lor mișcare – pe de o parte, părea de necrezut că puteau transporta o insectă gargantuescă, pe de altă parte, dezvoltau o putere remarcabilă.
Tibbets nu înțelegea ce strigau oamenii săi, dar bănuia ce le provocase reacția – vedea creatura cu ochii săi, în toată imensitatea ei terifiantă. Din fericire, totuși, insectele nu păreau interesate de bombardier. Îi lăsară mai mult sau mai puțin în pace pe parcursul înaintării și, curând, rămaseră în spatele lor. Dar ceva legat de întâlnire îl frământa pe Tibbets, ceva fără legătură cu stranietatea aspectului acelei lumi. După o clipă, își dădu seama ce.
‒ Cosașii nu trăiesc în zona oceanelor, observă.
Lewis îl privi întrebător. Tăcerea echipajului îi transmise lui Tibbets că se bucura de întreaga sa atenție.
‒ Se știe că insectele nu trăiesc deasupra oceanului, cu excepția unora care sar din apă, dar alea-s rare.
‒ Și asta-nseamnă că…? întrebă Stiborik în comunicator.
‒ Nu mi-e clar, admise Tibbets. Dar, dacă sub noi se află Oceanul Pacific – lucru pe care o să-l aflăm curând, când vom ajunge în Japonia, cum ar trebui – atunci e ca și cum… e ca și cum lumea noastră e aici, dar și toate astea – chestii care arată ca o lume nouă – amestecate cu ea. Suprapuse.
Suna aiurea. Era o nebunie. Dar o nebunie pe care Tibbets o împărtășea cu întreg echipajul, ceea ce-i dădea o consistență reală. Oamenii lui înțelegeau asta, la rândul lor, pentru că, în loc să nege absurditatea ideii, începură s-o dezbată. Partea din el rămasă suficient de lucidă pentru a remarca asta se dovedi plăcut surprinsă de faptul că începuseră să colaboreze, redevenind unitatea eficientă de dinainte ca misiunea să fie dată peste cap de toată acea nebunie.
În timpul unei pauze în dezbatere, Dutch remarcă pe un ton liniștit:
‒ Să sperăm că nu vom vedea nicio pasăre în locul ăsta.
Vorbele lui se insinuară asemenea unui gaz otrăvitor într-un spațiu închis, mortale și inevitabile. Nimeni nu părea dornic să ducă la capăt raționamentul logic de la insecta monstruoasă care aproape lovise bombardierul către elementul superior din lanțul trofic. Dar, odată puși în fața perspectivei, nu mai puteau ignora adevărul.
‒ Prefer păsările în loc de chestia aia care vine spre noi, comentă Ferebee.
Priviră în direcția indicată.
„Chestia” era vizibilă acolo unde vegetația gigantică crescuse cea mai groasă. Arăta ca un strat de o consistență diferită, prins printre ramuri. Suprafața punctată cu gri și negru părea pietrificată, dar, pe măsură ce oamenii o examinau, îi identificau aspectul sinuos. La fel ca în cazul insectelor, minții îi trebui o perioadă de timp pentru a procesa scopul detaliilor, vastitatea lucrului aflat dinaintea sa, pentru a o accepta drept ceea ce era: solzoasă, crestată… și în mișcare. Alunecând silențios pe sub vegetația pestriță și reprezentând o ființă cât se poate de vie.
Luându-și în primire rolul de comandant, Tibbets îndrăzi primul să enunțe incredibilul adevăr:
‒ După textură și cum se mișcă… Și dacă analizezi de la distanță, după cum stă în diferite locuri, aș putea să jur că arată ca… Se mișcă. E vie. E o ființă vie.
Următoarea întrebare logică rămase nerostită în rândul echipajului – cât de mare era, de fapt, creatura? Reprezenta un pericol pentru ei? Tibbets ar fi fost tentat să se apropie pentru a avea o imagine mai clară, dar n-o făcu – atât teama, cât și responsabilitatea față de oamenii săi și misiune îl îndemnară la precauție. Dar se dovedi suficient de curajos ca să spună cu glas tare:
‒ E un șarpe.
Niciunul dintre cei de la bordul aeronavei Enola Gay nu zise nimic.
Zburară mai departe, prin bezna acelui loc straniu.
III
Situația în care se aflau copleșea mintea și inima, iar asta îi făcu pe oamenii din echipaj să revină cu atenția la familiaritatea aparaturii de bord, sau să rămână vrăjiți de noul peisaj.
Vocea sergentului Caron pârâi în comunicator, atrăgând atenția lui Tibbets:
‒ Lăsați-mă să trag în bolta aia, domnule! O să încerc să fac praf o bucată din ea – să croiesc un drum,
Era trăgătorul lor, responsabilul cu singura armă de care dispunea bombardierul. La fel ca Dutch, încerca să braveze, dar nimeni nu-l crezu.
‒ Nici gând, Bob, răspunse grăbit Tibbets, bucuros de ocazia oferită pentru a da impresia că el conducea întreaga operațiune.
Era și mai bucuros că trecuseră pe sub monstruozitatea de neimaginat din copaci – și că nu-i urmărise, deși era posibil ca, fiind așa mici pe lângă ea cum apărea Enola Gay, să nici nu fi fost observați. Ideea îl făcu pe Tibbets să se întrebe dacă nu avusese loc un alt scenariu – nu cumva, printr-un proces incredibil, fuseseră micșorați și experimentau propria lume la această nouă scară? Indiferent de situație, în realitate deveniseră absolut insignifianți acolo și cel mai important lucru era să fie precauți.
‒ Pare prea dens ca să-l putem rezolva cu armamentul din dotare. Vom zbura în continuare și vom căuta o breșă printre copaci.
Pentru că, logic vorbind, trebuia să apară o breșă la un moment dat, nu? Un al doilea gând luă locul celui dintâi: de ce ar fi funcționat logica într-un loc straniu ca acela, care le schimbase realitatea într-o clipă?
Tibbets clătină din cap, nevenindu-i să creadă că purtau o asemenea discuție, apoi concluzionă că, în pofida absurdului situației, misiunea rămânea aceeași: oroarea din exterior o fi fost ea vie, dar, până la noi ordine, ei trebuiau să-l arunce pe Băiețel deasupra Hiroșimei.
Zece minute mai târziu, copacii se mai răriră și putură zări cerul. Studie stelele și constată că lipsea ceva. Nedorind să-și alarmeze oamenii fără motiv, îl interpelă pe Dutch:
‒ Ceva noutăți?
‒ Mai nimic, domnule.
Își butonă instrumentele.
‒ Totul e mort.
‒ Am ajuns la niște breșe în coronament, spuse Tibbets. Am nevoie să-mi confimri unde ne aflăm. Aruncă o privire din astrodom.
Navigatorul păru legat de fotoliu în timp ce rumega ordinul lui Tibbets, apoi răspunse:
‒ Da, domnule.
Teama îl făcea să se miște mecanic, de parcă fiecare gest necesita un efort deosebit. În absența lui, echipajul continuă să se holbeze tăcut pe hublou în întunericul aproape impenetrabil din față.
Câteva minute mai târziu, când Dutch reveni din locul de observație, zăbovi o vreme în tunelul presurizat, evitând ochii întrebători ai lui Tibbets.
‒ Nimeni nu zice că trăim într-o lume normală, încercă el o glumă, deși vocea avea un timbru grav, speriat, mai curând un răspuns mecanic la criza traversată, în fața căreia încerca să braveze. Adăugă: E clar că… locul ăsta…
‒ Dutch?
Tibbets nu-l văzuse niciodată atât de încurcat, incapabil să-și exprime coerent gândurile.
‒ Nu recunosc bolta, domnule. Unele stele par a fi la locul lor, altele nu. N-are sens. Am apucat să arunc doar o privire, pentru că am ajuns din nou sub coronament, dar, din ce am văzut, nu pot spune unde ne aflăm.
Tibbets aprobă din cap. Luă în calcul să se întoarcă, pentru ca Dutch să poată vedea mai bine stelele și să facă o estimare relativă a poziției lor. Dar logica îi spunea că, în condițiile scăderii continue a rezervei de combustibil și a lipsei indiciilor că Japonia se afla în fața lor – sau Tinian în spate – trebuiau să păstreze cursul, sperând că anomalia legată de poziția stelelor era normală în geografia acelor locuri și că vor găsi traseul printre lucrurile noi și străine.
‒ Mulțumesc, Dutch! Mi-ai fost de mare ajutor. Tot ce mi-ai spus confirmă observațiile mele – lucrurile vechi sunt amestecate cu cele nefamiliare. Vom… vom găsi o soluție.
Tibbets se pregătea să plece, când navigatorul își drese glasul:
‒ Domnule. Nu-nțeleg cum, domnule, dar… am găsit asta în dom.
Tibbets fu cuprins de groază când văzu floarea neagră pe care o ținea navigatorul în mână, conștient că siguranța iluzorie a bombardierului fusese penetreată de necunoscut. Specimenul depășea în dimensiuni floarea găsită de Tibbets în cabină, petalele fiindu-i la fel de lungi ca brațele celui ce o ținea.
‒ Domul e plin de ele, îl informă Dutch cu vocea tremurând. A trebuit să-mi fac loc printre ele ca să mă pot uita afară. Flori și lujeri. Prinse de pereți și de hublou. Nu… nu erau acolo când am decolat.
Tibbets obervă că imaginea îi atrăsese atenția lui Lewis – copilotul se holba îngrozit la floarea din mâna lui Dutch. Când întâlni privirea lui Tibbets, îi indică podeaua printr-un gest discret cu capul. Acolo, între fotoliile celor doi oameni, se umpluse de flori. Crescuseră pe lujeri negri, groși, prinși de marginile fotoliilor și de consola cu instrumente. Erau acoperite cu spini întunecați, cu aspect mortal.
Tibbets înjură în barbă.
‒ Iisuse, ce dracu’ se petrece?
Lewis mai rămase o vreme cu privirea ațintită asupra florilor, apoi reveni cu atenția la instrumente.
‒ Domnule! Băieți!
Ca prin vis, Tibbets se răsuci mecanic în direcția vocii.
Așezat la postul său, întunecat la chip, soldatul Nelson era atent la ceea ce auzea în căști. Dacă n-ar fi fost expresia de pe fața lui, Tibbets s-ar fi simțit ușurat să afle că navigatorul a luat legătura cu cineva.
Când Dutch privi în sus, abia reuși să murmure ceva, făcându-i pe oamenii din cabina din față să se aplece spre el, convinși că ceea ce avea de spus era extrem de important. Liniștea din comunicator îi indica lui Tibbets că cei aflați în cabina din spate făceau la fel cu Nelson, atenți la vocea sa de șoricel.
‒ Am reușit să prind cartierul general pentru un minut. Le-am expus situația. Și ei… I-am rugat să repete, pentru că era atât de… Le-am cerut să clarifice, dar se pare că am auzit bine de prima dată. Toată chestia asta e pe bune.
Își însoți vorbele cu o mișcare circulară a brațelor. Continuă:
‒ Berlinul a fost… Berlinul a dispărut de pe hartă. Civili, armată… Peste noapte.
‒ Ce? strigă Tibbets.
Groaza se transformase în degete înghețate care-i cuprindeau inima.
‒ Cum? întrebă Duzenbury, inginerul de zbor.
Cuvântul ieși printre degetele pe care le ținea în fața buzelor într-un gest panicat.
Nelson era palid ca un cadavru.
‒ Pare ceva asemănător cu ce avem aici.
Se răsuci brusc și vomită. Tibbets văzu floarea neagră ce-i atârna în dreapta căștilor, ca un element decorativ hidos. Nu i-o menționă lui Nelson.
‒ Credeam că ticăloșii ăștia folosesc magia împotriva noastră…, erupse în comunicator vocea șocată a lui Stiborik.
Următoarea care se auzi fu vocea lui Jeppson:
‒ Poate că le-a scăpat de sub control? Poate au… ăăă… invocat ceva pe care nu-l înțelegeau pe deplin, sau…
‒ Ce altceva au mai zis, sergent? interveni Tibbets, mai mult pentru a opri delirul verbal al lui Jeppson și Stiborick.
Sergentul răsufla greoi, cu umerii cocoșați, tremurând.
‒ Nelson! strigă Tibbets. Uită-te la mine! Bun, acum ascultă-mă: ce a spus, mai exact, cartierul general?
Nelson își șterse gura cu mâna. Se încruntă, încercând să se concentreze, apoi răspunse cu greutate:
‒ Au spus că-i vorba de un… colos. Că un colos a distrus orașul. Și că n-a mai rămas nimic. Mii de morți. Asta-i tot ce am auzit înainte să moară iar radioul. N-am reușit să-i contactez din nou. Ce… ce-nseamnă asta, domnule?
Tibbets continuă să se uite la Nelson, până când omul începu să plângă în tăcere. Apoi se întoarse cu spatele, oferindu-i puțină intimitate pentru a-și manifesta sentimentele, deși se îndoia că-i va folosi. Încercă să nu se mai gândească la imaginile apărute în minte, lucrurile inexplicabile văzute în fotografii, formele gargantuești întrezărite prin ceața și fumul câmpurilor de bătălie și a orașelor distruse, dar fără succes. Cu doar câteva zile în urmă, în timp ce răsfoia un ziar, dăduse pentru o fotografie alb-negru care-l înfiorase și-i provocase imaginația, deși nu și-ar fi dorit nimic altceva decât să închidă publicația, ca să n-o mai vadă.
Era neclară, la fel ca alte imagini din acea perioadă, de parcă mâna care acționase camera tremurase violent. Totuși, unele detalii erau vizibile. De exemplu, statura gigantică raportată la transportorul răsturnat aflat în umbra sa – ca o ladă de comori aflată la piciorul unui uriaș.
Cea mai înfiorătoare calitate a chestiei din fotografie o constituia relativa – dar incontestabila – aproximare a aspectului umanoid. Era vizibilă în structura de bază bipedă, dar inumană prin dimensiunea șocantă, musculatura exagerată ce sfida omenescul, devenind grotescă… diferită. Era și nu era umană. Mai curând umanoidă, deși termenul nu conținea nimic pentru a-i defini caracteristicile anormale. Singurul lucru evident îl constituia scara de neconceput la care se raporta.
Ceea ce, inițial, i se păruse o pereche de coarne alungite, curbate, ce-i împodobeau fruntea, nu mai sugerase același lucru la a doua și a treia analiză, făcută în timp ce prietenii lui se îmbătau la bar, ori vizitau toaleta. Dintr-un anumit unghi, cu un exercițiu de imaginație, puteau părea ornamentale, o frizură, ori, poate, o coroană, un coif primitiv. Ființa fotografiată ținea un obiect greu de identificat – o piesă dintr-o mașinărie, poate, sau o păpușă-soldat furată de pe un câmp de luptă – ori dintr-o tranșee rusească? Un văl de fum acoperea o parte a imaginii, așa încât nu putuse fi sigur, dar simțise agitația crescând în el.
Tibbets se gândise că, poate, lucrul acela era uman, dar că reprezenta următorul pas evolutiv, sau se afla cu câțiva pași mai încolo în linia evoluției. Ideea că o asemenea abominație ar fi putut exista chiar și în stare latentă în codul său genetic îi provocase repulsie. Se aflase alături de prieteni într-un bar când dăduse peste articol și, deși îl luase în râs ca pe o exagerare din tactica prin care naziștii încercau să-i sperie, imaginea îl bântuise tot restul nopții.
‒ Priviți în sus! îi îndemnă Ferebee.
Coronamentul se schimbase brusc, șocant.
Încâlceala de plante se rărise semnificativ, oferind priveliștea unui cer plin de stele. Strălucirea aproape îi orbi după călătoria prin pădurea întunecată, datorată în parte lunii care nu numai că era plină, dar se afla mai aproape decât oricând o văzuse vreodată Tibbets. Deși îl mulțumea lumina ei, dimensiunea – din nou, acel amestec de familiar și straniu – îl făcea să nu se simtă confortabil.
Dar ușurarea resimțită de oameni la eliberarea din închisoarea apăsătoare a pădurii păli în fața stranietății peisajului din fața lor: același melanj de stele cunoscute și necunoscute.
O colonie de flori gigantice adăuga și mai multă stranietate cadrului, cu înălțimea lor ce o depășea pe a celor văzute în pădure. Principala diferență, însă, era dată de culoare: erau albe. Modelul Superfortress zbura printre ele aproape atingându-le, iar petalele lor de un alb strălucitor îi făceau pe oameni să tresară. Tibbets își puse întrebări cu privire la structura roșie, zimțată, din centrul lor, ce amintea de niște copaci scheletici sau de anemonele de mare păstrate în chihlimbar. Din fotoliul său, încercă să vadă cât mai bine prin hublou, după ce dădu la o parte un lujer care atârna de el. Fâșâitul scos când îl îndepărtă păru neobișnuit de similar unei răsuflări, iar Tibbets aruncă planta cât colo, scârbit.
Tocmai se așeza din nou confortabil în fotoliu, când se vocea terorizată a lui Nelson:
‒ Dumnezeule! Ochi. Ăia sunt ochi. La fel ca la florile dinăuntru.
Înțelegerea își făcu loc în mintea lui Tibbets și-și îndreptă privirea spre globul din cabină. Oamenii săriră de la locurile lor când o bucată cărnoasă din ochiul cel mai apropiat de ei – pleoapa – alunecă pe suprafața sa de sus în jos; o clipă mai târziu, se ridică, lăsând vederi ochiul, cu rețeaua sa de vase și irisul negru ce-i studia cu răceală.
Exclamația lui Ferebee însoți proaspăt-descoperita oroare:
‒ Priviți!
Membrii echipajului îl găsiră holbându-se prin hublou, cu degetele încleștate în păr, și schimbară priviri nedumerite. Frustrat că nu putea vedea ce făcea operatorul radio, Tibbets strigă la el:
‒ Ferebee! Ce se-ntâmplă? Descrie-mi ce vezi.
‒ Scări.
Priviră unde arăta. Nelson nu fabula: o scară se ridica din mijlocul oceanului până deasupra lor, cât vedeau cu ochii, micșorându-se pe măsură ce se îndepărta și dispărând – oricât de imposibil părea de acceptat – printre stele.
Când se apropiară de structură, observară că fiecare treaptă semăna cu un aerodrom pe care Enola Gay ar fi putut ateriza cu ușurință dacă ar fi vrut. Dar ei preferară să-și continue zborul dincolo de scară, disperați să înțeleagă, dar temându-se să facă orice alteceva decât să-și păstreze cursul.
IV
Continuară să zboare.
Giganticele flori-ochi se întindeau pretutindeni. Neîndrăznind să se apropie de ele, Tibbets călăuzi bombardierul la o altitudine mai mare. Gestul nu-i aduse liniștea dorită, deoarece înălțimea nu făcea decât să-i confirme realitatea, oferindu-i o imagine de ansamblu a dimensiunilor.
Simțea anxietatea crescând printre oamenii săi – cu excepția lui Lewis, care-și vedea metodic de treabă, la fel de distant față de Tibbets cum fusese de când se îmbarcaseră.
‒ Lewis, îl interpelă Tibbets, simțind nevoia imperioasă de a sparge carapacea copilotului. Ceva idei?
Cu ochii în continuare pe instrumente, Lewis răspunse:
‒ Domnule?
Tibbets îl privea cu atenție, sperând ca acea conversație să-l liniștească.
‒ Părerea ta, Lewis. Ce crezi despre toate astea?
Lewis se încruntă gânditor. Când vorbi, o făcu cu o precizie chirirgicală:
‒ E ceva neobișnuit, domnule. Îi facem față cât de bine putem. Sunt sigur că generalul Spaatz v-ar lăuda.
Tibbets oftă și-și scutură capul, frustrat, nevenindu-i să creadă. Neobișnuit, Lewis? Al naibii eufemism ai folosit, nu crezi? Rezistă impulsului de a se lua de el, deși știa că ar fi trebuit s-o facă – ba încă chiar de la începutul misiunii. Își spuse că fiecare om, inclusiv el, reacționa în felul său la circumstanțele extraordinare, pentru a-și păstra echilibrul – poate că Lewis gestiona problema baricadându-se în spatele unei imagini distante și eficiente. Tibbets observase, totuși, antagonismul rezultat din faptul că menționase prezumtivele laude din partea generalului Spaatz, o nouă înțepătură pentru faptul că-i fusese încredințată comanda misiunii.
Dincolo de furia resimțită, îi venea greu să accepte drept normal comportamentul copilotului ținând cont de situația dificilă în care se aflau. Privea fragilitatea umană, ambiția egocentrică a oamenilor, și cât de trivial – de lipsit de importanță – era acest demers în fața magnitudinii lumi, a misterelor de nepătruns ale universului. Își amintea de o vreme când…
Agitația îl smulse din gânduri – o combinație între strigătul brusc al lui Dutch și succesiunea de mișcări prin care navigatorul călca frenetic ceva aflat între fotoliul lui și stația lui Nelson. Alături, Nelson se ghemuise cu picioarele ridicate pe fotoliu, de parcă se temea să atingă podeaua.
Tibbets se repezi întracolo, punându-și mâna pe brațul lui Dutch, pentru a-l calma.
‒ Dutch! Hei! Ce s-a-ntâmplat?
Dutch lovi încă o dată cu cizmele sale, scoase un sunet gutural, apoi se sprijini de Tibbets. Căpitanul privi și se cutremură: una dintre flori zăcea zdrobită, având o culoare diferită de celelalte – în locul irisului prezenta un ochi chihlimbariu perfect rotund, care, chiar și în starea în care se afla, cu lichid scurgându-se din el, se învârtea pe patul de petale negre, scrutând oamenii cu o căutătură rea.
Oare gândește? se întrebă Tibbets, chiar în timp ce se simțea studiat de inteligența străină. Ce-și spune când se uită la noi?
Pufăiturile lui Dutch îl determinară pe Tibbets să arunce un prosop peste lucrul acela înainte să-i dea o ultimă și decisivă lovitură, care-i întoarse stomacul pe dos. Oamenii se uitau în continuare la prosop, în timp ce balta de lichid gălbui se mărea în jurul lui, ignorând întrebările colegilor de echipaj din cabina din spate, care auziseră gălăgia prin intermediul comunicatorului.
‒ Domnule?
Tibbets ridică privirea și-i surprinse pe armurieri uitându-se la el din tunelul presurizat, cu Parsons în față și Jeppson înapoia lui. Privirea lui Parsons era calmă, dar în glas i se simțea neliniștea.
‒ Înțelegeți, domnule? Înțelegeți ce-i Băiețelul? O cheie. Pentru aceeași poartă deschisă deja de Germania. Despre asta e vorba. Despre sfârșit. Lucrurile merg de ani buni în direcția asta. Dacă ar fi știut ce armă avem, probabil că ne-ar fi rugat s-o folosim pe unul dintre orașele lor.
Tibbets observă că, pe întreaga lui circumferință, tunelul era tapetat cu flori negre, mari, imposibile, dar reale, un nou element al acelei lumi noi. Una dintre ele deschise un ochi care se roti în patul ei de petale, observând oamenii.
Jeppson îl văzu, la rândul său. Tresări, apoi se relaxă. Spuse:
‒ Acum câteva minute, în cabina din spate, au început să se trezească, domnule. Am omorât câteva, dar deja sunt prea multe. Nu ne-au făcut niciun rău, doar ne-au supravegheat și au băgat groaza-n noi.
Parsons îi dădea mai departe:
‒ Vă spun, domnule. Băiețelul e o cheie, iar sfârșitul e…
‒ Destul!
În glasul lui Tibbets se ghiceau disperarea și furia.
‒ Termină cu rahaturile astea catastrofice! De la Tinian încoace mi-ați dat dureri de cap cu certurile voastre din cabina din spate. Avem o treabă de făcut și-o s-o ducem la bun sfârșit ca la carte. Și doar atât e: o altă misiune. Una al dracului de importantă, da, dar una pe care o s-o îndeplinim. Nu vă mai dați atâta importanță nici vouă, nici teoriilor voastre tâmpite.
Tibbets abia își stăpânea lacrimile în timp ce scotea pe gură toată acea retorică militară în care fusese învățat să creadă, în care crezuse – când se schimbase asta? Se schimbase? Lumea și locul său în ea nu păruseră niciodată mai confuze.
Îi apăru în gânduri așa cum o făcea adesea. Își dorea s-o facă mândră: mama crezuse mereu în el și-l sprijinise în tot ceea ce făcuse. Nu voia s-o dezamăgească. Cheia pe care o deținea – dacă Băiețelul reprezenta, într-adevăr, așa ceva – ar fi trebuit să deschidă o cu totul altă ușă decât cea profețită de Jeppson și Parsons: spre o eră a păcii care să încheie anii de conflict global.
Pe măsură ce anomalia de neînțeles se transforma în realitate în mințile oamenilor, adăugându-se gravității propriei situații, fiecare gestiona momentul în felul său. Câțiva rămaseră privind prin hublouri, mormăind continuu, reîntorși la stadiul unor primate – o altă regresie generată de războiul fără sfârșit. Alții se refugiară în tăcere, cu o privire bântuită, preferând să se uite înlăuntrul lor, la cei care erau, sau, cel puțin se credeau a fi. Și mai era Tibbets, jucând rolul comandantului în acea lume remodelată, lătrând ordine ca și cum ar fi crezut în ele, un om care știa unde se afla și ce era de făcut…
Bubuitura erupse din nou.
Sfărâmă cerul, de parcă ar fi fost parte a unui tunet. Era atât de puternică, încât părea tangibilă, scuturând bombardierul și oamenii. Dură mai mult decât înainte, continuând la nesfârșit: un sunet cu o forță nestăpânită. Tibbets ar fi putut jura că, în tot acel vacarm, auzise o notă distinctă, de triumf – vocea vânătorului care-și încolțise prada, mai puternică decât fragila lor mașinărie zburătoare, vocea unui zeu ce-și bătea joc de eforturile lor, de scopul lor lipsit de importanță.
Pe măsură ce vocea se stingea, echipajul privi tăcut în jur, căutând parcă o confirmare a faptului că restul trăiseră aceeași experiență. După o clipă, oamenii reveniră la contemplarea a ceea ce se afla în exterior – stelele strălucind straniu deasupra lor, suprafața agitată a oceanului de dedesubt, reflecția chipurilor în sticla hublourilor, florile agățate de fotolii și uniforme – ori înăuntrul lor, căutând acolo, printre amintiri, vremurile mai simple de altădată.
Tibbets se întrebă dacă oamenii puteau – sau ar fi trebuit – să fie curajoși într-o lume cu asemenea orori: scări ce legau stelele de ocean și bombe ce posedau puterea soarelui de a ucide ca nicio altă armă creată de mâna omului până atunci. Diferite Zile ale Judecății. Putea considera o dovadă de curaj faptul de a purta în cala avionului un element de distrugere în masă? Avea dreptul să dezlănțuie puterea aceea? Faptul de a-l arunca pe Băiețel deasupra japonezilor adormiți îl transforma în zeu, ori în diavol? Cum părea Băiețelul față de celelalte orori dezlănțuite în lume? Aveau dreptate Parsons și Jeppson? Era bomba lor atomică doar un alt element ce avea să împingă conflictul mai departe, către un final irevocabil? Ce-i aștepta la capătul scării aceleia gigantice?
Chiar în timp ce se gândea la toate astea, Dutch spuse, neașteptat de calm:
‒ După estimările mele, mai avem aproximativ treizeci de minute până la țintă, domnule.
Treizeci de minute până la Hiroșima – sosise momentul să-l armeze pe Băiețel.
Tibbets se uită cu subînțeles la Jeppson și Parsons, înghesuiți în tunelul echipajului, ca niște oameni de Neanderthal ce trăgeau cu ochiul de după perdeaua de frunze ce acoperea intrarea unei peșteri. Armarea Băiețelului intra în atribuțiile lor – ei urmau să aibă ultimul contact al unui om cu acea armă nouă, devastatoare, înainte sî fie aruncată din cala avionnului, în lume, pentru prima dată. Preț de o clipă, susținură privirea lui Tibbets, apoi porniră înapoi prin tunel pentru a-și îndeplini datoria. Câteva flori negre de la marginea culoarului tremurară, deranjate de mișcarea oamenilor. Chiar pe când Tibbets se pregătea să se uite în altă parte, una dintre flori își expuse terifiantul ochi galben – globul se mișcă pe patul său de petale, aranjându-se în poziția unde urma să rămână fixat.
Simți un fior pe șira spinării în fața acelei priviri inumane. Reuși să-și stăpânească tremurul din voce atunci când ordonă:
‒ Nelson, Dutch, unul dintre voi să se ocupe de chestia aia! Și de celelalte.
Tibbets se răsuci brusc, în timp ce oamenii săi înjurau la vederea acelui lucru hidos. Se pregăteau să-l distrugă, când Tibbets vorbi din nou:
‒ De fapt, nu. Lăsați-le! Imediat le vor lua locul altele.
Într-adevăr, când reveni în cabina de comandă, fu întâmpinat de zeci de flori ce nu se aflaseră acolo cu câteva minute în urmă. Schimbă o privire cu Lewis, dar acesta doar ridică din umeri înainte să revină la verificarea instrumentelor, ca și cum i-ar fi dat de înțeles că n-avea niciun răspuns la problemă, ci se ocupa de ale lui. Om de treabă, soldat bun, se gândi Tibbets.
Se uită afară, în noapte. Realiză că, la orizont, se contura o masă mai întunecată: insulele japoneze. Recunoscu malurile, chiar dacă erau înconjurate de copacii colosali, câțiva zeci dintre ei înrădăcinați în solul aflat la suprafață.
Minții sale îi luă puțin pentru a înțelege natura noii surse de lumină venită de sub ei – cea care-i permitea să vadă uscatul atât de clar: o masă întunecată răspândită pe o linie largă, încadrată într-o strălucire de un auriu viu, îndreptându-se inexorabil spre Japonia și oferind valurilor Pacificului un aspect liniștitor, venit din altă lume.
‒ Domnule? Ce sunt chestiile alea? îl auzi pe Ferebee.
Tibbets studie imaginea o vreme, incapabil să vorbească.
Doamne-Dumnezeule, iată-te! gândi, smerit, în fața lucrurilor cărora le era martor.
V
Uriași.
Stăpânii acestui mega-Paradis incomprehensibil. Era de așteptat să călătorească în vase așa de magnifice ca acelea.
Designul lor amintea de galioanele din vechime, deși, ca orice altceva din lume aceea nouă, se raportau la o scară ce năucea mintea – fiecare navă ocupa atât de mult spațiu în apă, încât flota ieșea din cadrul vizibil de pe bombardier. Erau placate cu aur strălucitor, iar ansamblul lor crea o lumină sclipitoare care dădea întunericul la o parte.
Cu cât priveau mai mult, oamenii deveneau conștienți de magnitudinea dimensiunii lor – un portavion ar fi încăput cu ușurință la prova oricăreia dintre ele. Siajul lor era suficient pentru a scufunda vasele lumii vechi.
Câțiva membri ai populației băștinașe flancau fiecare navă, călărind un soi de leviatani pe jumătate ieșiți din apă. Din puținul pe care-l putea observa, Tibbets estimă că acele creaturi ar fi făcut balena albastră să arate ca un peștișor auriu. Realiză că, în comparație cu vasele gargantuești, modelul Superfortress arăta ca un pește ventuză înotând nebăgat în seamă printre balene.
Uriașii nu părură să bage de seamă că Enola Gay le trecea pe deasupra capetelor, nici măcar când Tibbets coborî un pic bombardierul pentru a se uita mai îndeaproape la ei – rămânând, totuși, în afara razei lor de acțiune. Avionul părea o insectă bâzâind în jurul lor, nedemnă de atenție.
Tibbets se folosi de binoclu pentru a observa uriașii masați pe puntea celui mai apropiat vas. Nu purtau nici îmbrăcăminte, nici armură sau ornamente de vreun fel. Nici n-aveau nevoie. Erau genul de războinici care se aruncau în luptă folosindu-și doar corpurile, cu brațele drept arme menite să distrugă regatele mai slabe și armatele lor de băieți ce se jucau de-a oamenii mari.
De ce-i studia mai mult, lui Tibbets i se părea că radiau o indiscutabilă aură divină. Niciodată în viața lui nu se simțise mai insignifiant. Trecea cu privirea de la un uriaș la altul, observând ceea ce zborul la mare altitudine doar sugerase: uriașii erau umani, dar, în același timp, mai mult decât atât.
Fețele lor difereau una de alta, dar fiecare avea o frumusețe aparte. Totuși, ceva îi crea lui Tibbets o stare de disconfort. Privi extaziat, până când trecură de nava amiral. Abia atunci realiză de unde venise acea respingere instinctivă. Una dintre ființe se aplecă peste provă, deasupra valurilor, ridică la buze o trompetă argintie, își umflă obrajii și suflă, scoțând un sunet răsunător – același care-i întâmpinase la pătrunderea în acea lume transformată. O chemare în noapte, o declarație de război.
Gornistul – sprijinit cu un picior pe prova navei și bărbia împinsă regal înainte – constituia imaginea perfecțiunii, dar o perfecțiune împinsă dincolo de limită, transformată în ceva hidos. Avea mușchii bine definiți, puternici, încordați, prea mari, de parcă anatomia trecuse dincolo de condiționarea genetică de la naștere, continuând dezvoltarea într-un ritm supra-accelrat, împingându-i evoluția către acea fază alienată conform standardelor lui Tibbets.
Se răsuci, dezgustat și, în același timp, înfricoșat. El și oamenii săi n-ar fi trebuit să facă parte din aceeași lume cu acele ființe.
Simpla dimensiune a creaturilor continua să uimească, indiferent de câtă vreme o admira echipajul. La fel, faptul că erau mai înspăimântătoare decât orice mașinărie de război creată de om văzută vreodată. Observarea lor în carne și oase îi readuse în minte lui Tibbets fotografiile inexplicabile întâlnite în ziare, ajutându-l să înțeleagă detaliile neclare. Mintea și inima și se cutremurară.
‒ Se pare că Băiețelul a fost învins în misiunea asta, murmură.
Oricum, cugetă, ce reprezenta Băiețelul în comparație cu monstruozitățile ce se îndreptau dinspre ocean spre Japonia? Ce putere – ce mesaj – putea transmite amărâta lor bombă atomică în condițiile în care împărțea lumea cu ființele acelea? Ce mai reprezenta?
‒ Ce înseamnă toate astea?
Se surprinse dând glas gândurilor. Îl surprinse și mai mult faptul că Lewis răspunse:
‒ Poate că nu ne e menit să știm. Poate… nu suntem capabili să înțelegem.
Tibbets se uită la copilot, neștiind ce să răspundă. Cuvintele lui Lewis atârnau greu în mintea sa și se întrebă ce noi orori, aflate dincolo de puterea lor de înțelegere, urmau să mai întâlnească.
Ca pentru a răspunde gândurilor sale, observă că Lewis, cu chipul întunecat, îi privea mâna ce se odihnea pe intrumentele consolei.
Își spuse că, asemenea celorlalte, floarea se materializase pur și simplu din senin și se agățase de el, cum o făcuse și de membrii echipajului, interiorul cabinei și exteriorul bombardierului. Își spuse asta în timp ce, cu cealaltă mână, prindea tija și trăgea de ea, simțind o rezistență mai mare decât cea întâlnită când o desprinsese pe cea de pe peretele etanș. Simți în el faptul că trăgea de plantă și, cu un calm neașteptat, acceptă faptul că floarea neagră creștea din mâna sa. Cu aceeași luciditate detașată, își imagină că simțea sistemul complex al rădăcinilor contopindu-se cu sistemul său nervos, venele și mușchii. Devenise parte a lui, sau, mai corect – era sigur de asta – ele devenise parte a ei. Lumea se schimba și ei o făceau odată cu ea, încetând să mai fie ceea ce fuseseră și devenind… ce?
Îi vorbi copilotului fără a-l privi, păstrându-și vocea la un nivel inaudibil de către ceilalți peste zgomotul motoarelor.
‒ Te rog, Lewis! Hai să lăsăm deoparte chestiunile ierarhice. Nu mai contează acum. Asta… nu va mai conta vreodată. Am nevoie să-mi fii alături. Să fii sincer cu mine. Ce… ce-ai face dacă ai fi în locul meu?
Tibbets simți cum i se ia o greutate de pe umeri, devenind o povară pe care o împărțea cu companionul lui: responsabilitatea pentru viețile lor, onoarea și blestemul vremurilor dificile ale războiului și, în clipa aceea, a altora mult mai grele.
Lewis îl privi preț de o clipă. Masca pe care o purtase încă de la decolarea lui Enola Gay căzu. Transformarea se dovedi uluitoare, iar Tibbets se simți ușurat să-și descopere prietenul de demult.
Expresia lui Lewis era gravă când răspunse:
‒ Știi că există un singur lucru de făcut, Paul. După o pauză, adăugă: Îmi pare rău. Am fost… Mi-e frică.
Tibbets îl privi descheindu-și costumul de zbor și întorcându-se spre el. Pe piept îi creștea o grădină de flori albe. Eliberate de sub apăsarea hainelor, țâșniră în față, apoi capetele florilor coborâră, de parcă s-ar fi plecat cu smerenie.
‒ Sunt lăcrămioare. În Biblie, sunt simbolul unui nou început.
Tibbets nu și-l amintea pe Lewis să dicute despre probleme de spiritualitate. Poate era o schimbare menită să-l facă să se potrivească în noua lume unde se aflau. Sau, poate, era pur și simplu efectul fricii pe care și-o recunoscuse. Temerile reprezentau, adesea, catalizatorul schimbărilor drastice.
Lewis privi în jos, la torsul său, încruntându-se:
‒ Dar astea sunt prea mari. Ca tot ce-i pe-aici.
Într-adevăr, aveau dimensiunile florilor negre ce umpleau bombardierul. Tibbets arătă spre cea crescută din propria mână.
‒ Astea negre ce reprezintă?
‒ Cred că sunt trandafiri negri, își dădu Lewis cu părerea. Arată ca ei, cel puțin. Mi se pare că se spune despre ei că sunt capabili să treacă peste orice.
‒ De-ar fi așa…
‒ Amin!
Tibbets îi zâmbi fără vlagă copilotului, apoi se răsuci să privească în exteriorul cabinei.
Se gândi la mama sa, trăind în lumea ce se născuse prin munca unor oameni ca el. Mama sa, care, alături de soție, îl văzuseră plecând în acea dimineață, sufocându-l cu sărutări și îmbrățișări, încrezătoare în ceea ce urma să facă, în bunătatea lui.
Se decise.
Spuse în comunicator:
‒ Băieți, ascultați-mă cu toții! Lumea de acum e diferită de cea din care am decolat azi dimineață. Am nevoie să știu că-mi sunteți alături.
VI
Îl zăriră către seară. Tinian. Se întorseseră de unde plecaseră.
În continuare era un întuneric de miez de noapte. Anomalia atmosferică îi însoțise, comunicațiile rămânând inactive pe toată durata drumului înapoi.
Cadrul plin de stele rămăsese și el același, cu constelațiile sale diferite de cele cunoscute. Florile-ochi se înmulțiseră, veghind asupra noului și straniului Ocean Pacific. Tibbets se ținuse departe de ele, iar asta îi oferise o imagine de ansamblu asupra lucrurilor. Erau terifiante prin simplul fapt că puteau fi ușor recunoscute drepte ceea ce reprezentau: clipind ușor, globurile mișcându-se într-o parte și în alta în soclurile lor vegetale, scrutând continuu valurile ce se rostogoleau sub ele.
Enola Gay trecuse pe lângă alte două scări imense ce răsăreau din apă și urcau, după cum se părea, printre stele. Prima dispăru deasupra uneia dintre Insulele Aleutine survolate de bombardier. Coloane de flăcări, mici privite de la distanță, se ridicau de pe sol. Acolo ardea ceva, neașteptat de strălucitor în întunericul nopții.
A doua, aflată câteva mile mai departe, dispăru printre valuri la fel ca prima pe lângă care trecuseră, în dreptul unei insule ce nu apărea pe nicio hartă a lumii. Opalescența fantomatică a stâncilor ei o făcea imposibil de ratat în lumina stelelor.
Schimbările geografice și de natură divină îi confirmară un lucru lui Tibbets: asistau la fluxul unei lumi încă incomplet formate. Iar asta făcea probabil ca el și echipajul său să aibă un rol de jucat în acel spectacol inexplicabil. Niciodată nu se simțise mai mărunt, mai insignifiant, precum în acel loc-dintre-lumi, zburând într-un bombardier ce arăta ca un avion de hârtie lansat printre uriași. Aveau aceștia să conducă noua lume? Sau urma să apară ceva și mai grandios? Și, dacă da, era vorba despre o forță a binelui, sau o adversară a acesteia?
Tibbets nu știa. Cum ar fi putut? Era doar un om, o fărâmă de praf de stele.
Observară o a doua armată de uriași îndreptându-se spre Tinian, comparabilă cu cea pe care o urmăriseră în timp ce se apropiau de coastele Japoniei. În mai puțin de un sfert de oră, aveau să ajungă pe uscat. Vederea lor ridică o povară de pe umerii lui Tibbets. Făcuse alegerea corectă întorcându-se acolo, la bază, la familie, la punctul de pornire al celei mai importante misiuni din cariera lui. Vocea războinică a gazdei îi precedă sosirea – Tibbets văzu gornistul în toată splendoarea lui, așezat la prova, aplecându-se deasupra valurilor tumultuoase.
Nu se aștepta să dea peste o altă flotă, mișcându-se în paralel cu cea aflată în drum spre Tinian – doar că aceea din urmă venea din direcția opusă, dintre est. Se întrebă încotro se duceau. Spre Japonia, poate? Părea o presupunere logică – uriașii ar fi pretins orice bucată de pământ. Erau dușmanii oamenilor de pretutindeni. Sau, mai curând, oamenii constituiau un lucru atât de nedemn de atenție, încât le cucereau după voie pământurile. Vechia stăpânire căzuse. Nu mai existau alianțele și războaiele obișnuite. Intrau într-o nouă eră.
Flora stranie ce afectase bombardierul încă de la începutul călătoriei continua să se răspândească. Rămăsese un mister cum de creștea în continuare, mai ales în accelerația aceea: avionul se umpluse cu flori, tulpini și frunze. Echipajul era nevoit să curețe periodic instrumentele și hublourile. În tunel situația ajunsese atât de gravă, încât oamenii recurseseră la cuțite pentru a-și croi drum; când treceau înapoi, câteva minute mai târziu, pasajul era din nou plin.
Existase un scurt moment de panică atunci când Stibornik descoperise urme de flori atârnate de aripile bombardierului, dar, deși plantele continuaseră să apară în număr tot mai mare și pe fuselaj, se păstraseră la distanță de motoare și elici. Unele atârnau pe exteriorul hublourilor, terifiante, deoarece majoritatea dețineau ochi cu care scrutau avid oamenii.
Asemenea lui Tibbets, fiecare reacționă cu un calm neașteptat când descoperi primele semne de floră invadându-i trupul: flori răsărind pe scalpuri, lujere ieșind din gâturi, ace de cactuși perforând brațele, picioarele și fețele. Pe măsură ce treceau orele, oamenii se acopereau cu flora aceea ciudată, tot mai împăcați cu transformarea.
Începură să-i întâlnească pe alții aflați într-o situație similară – trecură pe lângă câteva avioane, trei aliate și două inamice, cu semnele de identificare aproape imposibil de deslușit. Fiecare dintre ele se găsea într-un grad mai mic sau mai mare de împădurire cu acea vegetație stranie, cu aripile și habitaclul acoperite cu crengi și frunze, trăgând după ele pâlcuri de lujere ce le confereau aspectul unor anemone din adâncul oceanelor ajunse în aer. De hublourile acestor avioane terraformate erau lipite chipurile piloților, cu ochi bântuiți ce scrutau printre florile gigantice. Din cabina unui avion creștea un ienupăr, cu rădăcinile sugrumând întreaga circumferință a carenei.
Nu aterizară la Tinian, lăsând confuză masa de personal militar, ziariști și fotografi care-i aștepta pe pistă și privea nedumerită bombardierul ce traversa cerul. Reflectoarele luminau zona, revelând aspectul lipsit de speranță a oamenilor adunați, micșorați de distanță, minusculi în raport cu cadrul terifiant al lumii. Cum puteau arăta altfel, luând în calcul lucrurile ce se găseau peste tot în jurul lor în apă și cu veștile despre Berlin proaspete în minte? Cine știe, puteau exista vești mai proaste pe care echipajul nu le aflase încă, despre alte orori ce devastau uscatul. Oricum, schimbarea părea că se răspândise deja peste tot. Iar dacă n-o făcuse, urma să se-ntâmple. Ce-o putea opri?
Tibbets se aplecă în fotoliul lui de pilot, îndepărtând din fața ochilor cununa de flori care-i înconjura capul, și scrută mulțimea de dedesubt. Știa că fața care privea nu era aceeași cu a pilotului ce plecase în urmă cu o jumătate de zi, pozând pentru fotografi – un interval de timp care, pentru cei aflați la bord, părea o eternitate. Omul din clipa aceea se uita cu ochi sumbri, hotărâți. Nu le putea distinge pe mama și soția sa în aglomerație, dar știa că sunt acolo. Le simțea, iar asta-l liniștea. Avea să le salveze de ceea ce venea spre Tinian precum o maree, un potop biblic.
Când dădu cu ochii de clădirea dreptunghiulară ce constituia cartierul general al generalului Spaatz, aflată în extremitatea estică a locului, se îndreptă pe fotoliu, într-un gest formal, adânc înrădăcinat. Își putea imagina expresia de pe chipul dur al generalului în timp ce urmărea strania transformate a bombardierului. Cunoștea bine imaginea aceea. Se întreba ce soartă avusese Japonia în acea dimineață, la ce nebunie asistaseră localnicii când zăriseră deasupra oceanului cel mai întunecat coșmar al omenirii.
Tibbets îi oferi un salut obosit de la distanță și lansă un apel radio.
‒ Genelare Spaatz, sper că mă auziți. Vă informez că misiunea a fost îndeplinită, domnule.
Urma să facă singurul lucru bun la care se putea gândi.
Armurierii, căpitanul Parsons și sublocotenentul Jeppson, îndepărtaseră dispozitivele de siguranță ale Băiețelului cu treizeci de minute înainte de a ajunge pe insulă. Tăiaseră misterioasele tulpini care strngeau bomba în îmbrățișarea lor întunecată. Când primiră semnalul comandantului, îl aruncară pe Băiețel.
Tibbets întoarse bombardierul într-o buclă strânsă, înainte ca bomba să explodeze. Închise ochii, iar florile negre care-i creșteau din trup fremătară de emoție.
Mulțumesc, mamă!
VII
Iar soarele arse Tinianul cu strălucirea lui, aruncând în noaptea eternă vechea lume.
Traducere de Lucian-Dragoș Bogdan.
