Dormeau când se auzi boncănitura înfundată deaspra, urmată de un sunet de sticlă spartă. Mimi deschise ochii brusc și rămase încremenită în așternut. Liniștea care urmă era atât de adâncă, încât aproape că putea auzi fulgii grei căzând cu furie pe pervazul din exteriorul geamului. Era un sunet dulce și liniștitor, un foșnet ușor întrerupt numai de picăturile care se scurgeau de pe streșini și se izbeau de tabla ruginită a verandei. Însă Mimi auzise foarte clar bufnitura și se ridică în capul oaselor, frecându-se la ochi. Lila încă dormea buștean în patul celălalt — un cocon flaușat cu păr blond. Prin crăpătura ușii se strecura un abur luminos, ce răspândea în cameră un miros de ars, cu note vagi de nuci caramelizate.
Auzind pașii târșâiți de pe scări, cu inima bubuindu-i de spaimă, Mimi se ridică și ieși ca o vijelie pe coridorul întunecat, simțind cum răcoarea covorului ușor umed și mucegăit îi urca prin oase și i se ghemuia sub coaste. Când se izbi de trupul înalt al tatălui, scoase un chițăit mai mult prefăcut.
– Iartă-mă, tati, eu am fost, se grăbi ea să explice. M-am împiedicat de scaun când am coborât din pat și l-am trântit. Voiam să folosesc oala de noapte…
Tatăl fetițelor, un bărbat uscat și costeliv, cu cearcăne adânci și obraji supți, purta un șorț pătat de făină, cacao și grăsime peste uniforma de portar. Odată cu zâmbetul lui mult prea larg, pielea dimprejurul ochilor se sparse, desfăcându-se într-o rețea de riduri. Ca o plasă, îi trecu lui Mimi prin cap.
– Treci înapoi în pat, comandă el, arătând spre ușa camerei.
Mimi aprobă energic din cap, tremurând, și se conformă. După ce închise ușa în urma ei, se lipi de ea și rămase așa câteva clipe, răsuflând ușurată. Nu era beat. Avusese noroc. Așteptă acolo, încremenită, până ce sunetul pașilor lui se stinse. Apoi se repezi și-o zgâlțâi pe sora ei.
– Lilă, scoală-te! Hai să vedem ce face Pufulete! Am auzit ceva, jur, o bubuitură, o fi dărâmat ceva.
Sora ei mormăi și se chirci atunci când Mimi îi trase plapuma jos din pat.
– Lasă-mă să dorm!
– Hai, mă, scoală-te! Hai să mergem la Pufulete!
Parcă venindu-și în simțiri, Lila se ridică, sprijinindu-și într-o mână trupul amorțit de somn.
– Păi n-ai zis tu să nu mai urcăm la el fără mâncare? Sigur i-e foame!
– Atunci mergem mâine de dimineață în oraș și-i luăm ceva. Că tot suntem singure, să nu afle tata.
– Eu nu mai am bani, mi-am cumpărat șosete.
– Îi cerem doamnei Gordi. Sigur ne dă, ai văzut că ne dă mereu.
Doamna Gordi, vecina de peste drum, era foarte bătrână și văduvă. Îngropase trei bărbați și, cum n-avusese copii cu niciunul, prinsese mare drag de ele, astfel că le aducea deseori biscuiți de casă, prăjituri sau semințe, fructe din grădină sau pliculețe de ceai aromat. Uneori, vara, ca să mai fugă de-acasă, să nu-și mai audă părinții certându-se, fetele se mai duceau pe la ea și-o ajutau să smulgă buruienile din curte sau să ude florile. Tot acolo îl găsiseră pe Pufulete, în primăvară.
– Bine, răspunse Lila, deci ne sculăm devreme. Acum lasă-mă să dorm!
Mimi oftă. Umerii îi căzură spre pieptul îngust și nivelat care se bomba prin țesătura fină a cămășii de noapte. Se urcă înapoi în pat și se ghemui cu picioarele sub ea, așteptând să i se încălzească tălpile înghețate. O fură somnul fără să-și dea seama.
*
Doamna Gordi le deschise ușa cu ochii cârpiți de somn. Era atât de devreme că nici nu se luminase de ziuă.
– Puișorilor! făcu ea surprinsă. Ați pățit ceva? Iar s-a luat de voi? Aoleu, că dacă pun mâna pe telefon, acușa sun la poliție, futu-i muma-n…
– Nu, nu, nu, se grăbi Lila, fluturând din mâini. Nu, doamnă, e totul bine. Numai că tata a plecat la muncă și a uitat să ne lase bani de pâine. Ne puteți împrumuta dumneavoastră câțiva? Vă rugăm frumos… Vi-i dăm înapoi!
Bătrâna căscă mai bine ochii și, când le văzu îmbrăcate de drum, cu gecile de fâș peticite, în culori șterse de la atâta spălat, cu fețele aproape ascunse între fesurile și fularele croșetate, de nu li se mai vedeau decât ochii, și cizmele gumate în picioare, înțelese că ele știuseră dinainte c-avea să le dea bani. Le făcu semn să intre în veranda acoperită, cu geamuri gri-verzui din sticlă opacă, și merse în dormitor să-și caute geanta.
– Dacă n-aveți de mâncare, vă dau eu, c-am făcut iahnie. Treceți pe la mine când vă întoarceți, să mâncăm caldă, le zise ea, punându-le banii mototoliți în mânuțele acoperite de mănuși.
– Sărut mâna, mulțumim frumos, se ploconi Mimi, dar avem mâncare, a făcut tata.
Într-un fel, nu mințea. Le făcuse cozonaci după rețeta mamei lor, ori cel puțin încercase, fiindcă-i arsese și ele trebuiseră să răzuiască crusta neagră. Dar îl stropiseră c-un pic de apă, îl mai dăduseră la cuptor câteva minute și se făcuse pufos și bun, așa că-l mâncaseră cu lapte cald, câtă vreme el își îmbrăca salopeta pentru lucru.
– Dacă-l mai prind că se ia de voi, îi mănânc capul, rosti femeia apăsat, și un firișor de salivă îi scăpă printre buzele zbârcite.
– Stați liniștită, doamnă, vă rugăm.
– Da, da, nu vă îngrijorați, ne descurcăm.
Mimi și Lila îi făcură cu mâna din fața porții, apoi porniră pe jos până la drum. Ninsese toată noaptea și oamenii nu făcuseră încă pârtie decât în dreptul propriilor porți, așa că le reveni sarcina să bătătorească o potecă până la răscrucea dincolo de care puteau merge pe șosea. Orașul era la vreo cinci kilometri depărtare, iar când mergeau la școală sau la biserică, în anotimpurile calde, făceau cu mâna la ocazie, sau mai rugau câte-un țăran să le ia în căruță. Însă iarna trebuiau să se lupte cu frigul necruțător și să răzbată prin troiene, deși le plăcea că puteau să se joace cu bulgări până nu-și mai simțeau buricele degetelor. În dimineața aceea, pur și simplu, n-aveau chef de joacă. Mergeau umăr lângă umăr, cu bărbiile în piept, lăsând aerul expirat să se lovească de pavăza fularelor și să le încălzească fețișoarele vineții.
În târg era buluc de lume, așa cum se și așteptau, dar era și un buluc de mirosuri amețitoare, dulci, sărate, piperate, care făceau înconjurul căbănuțelor din lemn dinăuntrul cărora vânzătorii de ocazie își strigau prețurile mărfii. Erau expuse toate minunățiile acolo, de la șunci și brânzeturi la clătite fierbinți, făcute pe loc, găluște cufundate în sirop de miere, gogoși, globuri și beteală de toate culorile, o vrajă sclipitoare care lua ochii oricui. Lila se uita spre vânzătorii care dădeau din coate, cu fețele ascunse de aburi, și înghițea în sec, iar Mimi strângea banii rulați în pumnul vârât în buzunar, dorind de câteva ori să renunțe la plan și să-și cumpere, măcar o dată, ceva dulce. Însă se abținu eroic și nu se opri decât în fața băcăniei, aflată în clădirea de la marginea pieței unde se ținea târgul. O lăsă pe Lila afară, să stea de pază, să nu le vadă careva, și intră. Îndărătul tejghelei, un bărbat burtos, cu o mustață grizonantă, tăia cu un satâr niște cabanoși. Îi ceru un ciolan afumat. Băcanul își arcui sprâncenele, cu un zâmbet abia mijit pe sub mustața stufoasă.
– Cât de mare, măi, domnișoară?
– Mare, nenea, cel mai mare pe care-l ai. Și repede, te rog.
– Gata, domnișoară, făcu bărbatul, alegând chiar cea mai mare bucată de carne din vitrină și înfășurând-o repede în hârtie.
Mimi plăti, luă ciolanul frumos mirositor, îl vârî în rucsac, se bucură că încăpea perfect, apoi ieși din băcănie și-o luă pe Lila de braț.
– Mi-au mai rămas câțiva bănuți, ce vrei să ne luăm?
– Serios?
Ochii surorii ei sclipiră ca o instalație de pom. Mimi zâmbi și merseră împreună, cu umerii lipiți, până la căbănuța unde se vindeau gogoși umplute cu ciocolată. Le înfulecară repede, hămesite, lăsând aluatul fierbinte să li se lipească de cerul gurii, apoi părăsiră piața și ținură asfaltul până la răscruce.
– Și cum facem să-i dăm banii înapoi doamnei Gordi? întrebă deodată Lila, iar Mimi dădu din mână și-i făcu semn să fie atentă pe unde călca.
Pe drumul neasfaltat, zăpada înghețase, căpătând o peliculă strălucitoare care le orbea. Trebuiră să-și încetinească ritmul de mers, să calce cu băgare de seamă ca să n-alunece și să-și rupă ceva. Și-apoi, era destul de târziu și trebuia să ajungă acasă la timp, să nu afle tatăl lor că fuseseră plecate.
– Lasă că vedem noi cum facem. Măcar avem mâncare pentru Pufulete, zise Mimi, aducându-și aminte cât de mic era când îl găsiseră.
Era numai un pui, mic și roșu ca o petală de floare, fuseseră gata să-l calce în picioare când alergau prin iarba măruntă din curtea doamnei Gordi. Îl luaseră în palme, se jucaseră puțin cu el și-i dăduseră drumul înapoi. Numai că, odată ajunse acasă, Pufulete își făcu apariția pe umărul Lilei imediat ce intraseră în camera lor, să se schimbe.
– Ia uite-l! S-a ținut scai de tine toată ziua!
Mimi se aplecase și-l mângâiase drăgăstoasă cu un deget, nu foarte tare, ca să nu-l doară. Iar el se lăsase mângâiat, strângându-și și apoi întinzându-și piciorușele mici, articulate.
– E drăgălaș, hai să-l păstrăm.
– Bine, mă duc să fac rost de un borcan.
Îl puseseră prima dată într-unul dintre borcanele mari, de murături, uitate prin beci. Îi găuriseră capacul, ca să aibă destul aer, îi puseseră puțină apă într-un căpăcel și-i aruncaseră câteva frunze de viță. O vreme, îl ținuseră în borcan, dar mai apoi descoperiseră că se strecura afară noaptea și-și croia o pânză mică în colțul geamului, de care, până dimineața, se lipeau o mulțime de musculițe. Deși n-au înțeles niciodată cum de putea desface singur capacul găurit de metal, fetele îl lăsaseră liber, în voia lui. Toată vara, se înfruptase cu muște grase de bălegar. Se ghiftuia și se retrăgea într-o crăpătură a peretelui, la îmbinarea cu tocul geamului. Însă de când se răcorise afară, nu mai erau muște, nici molii, nici alte gângănii. Iar Pufulete crescuse mult, înfiorător de mult, așa că-l mutaseră în pod și începuseră să-i dea să mănânce orice: biscuiții doamnei Gordi, resturi de mâncare gătită de tatăl lor, rămasă prin frigider, în oalele cu smalțul ciobit, coji de legume. Și Pufulete creștea, se făcea tot mai mare de la o săptămâna la alta. Mânca repede și lacom, își aducea hrana între colți cu perii picioarelor din față și molfăia aproape ca un om. După ce se sătura și era mulțumit, se juca o vreme cu fetițele, de-a baba oarba, de-a pititea, țară, țară, vrem ostași sau orice alte jocuri mai știau ele. Dar se plictisea repede și începea să moțăie, atârnând pe pânza imensă și lipicioasă, clipind tot mai alene din cei opt ochi ai lui, până-i închidea și rămânea nemișcat. Atunci, Mimi și Lila coborau din pod în liniște și-l lăsau să doarmă, să se odihnească și să se facă mare. Tot mai mare.
Aproape că le degeraseră degetele de la picioare, când căsuța lor pipernicită se ivi după ultima cotitură, iar Lila, bucuroasă, o zbughi înainte și deschise poarta. Curtea era liniștită, încremenită, zăpada acoperise până și gardul ruginit al grădiniței de flori, roaba, acareturile, fierătaniile ruginite din care tatăl lor mai încropea câte ceva pe timpul verii, vreun cărucior, vreun coteț de păsări sau de porci, pe care le vindea apoi ca să mai facă rost de bani. Se scuturară pe treptele de la intrare, izbindu-și cu putere tălpile de mocheta udă și intrară în casă. Încă era cald. Pereții păstraseră căldura peste noapte, ceea ce nu se întâmpla înainte, și încă se mai simțea mirosul de ars.
Lila și Mimi nu se descălțară imediat. Aduseră mai întâi lemne din magazie și făcură focul în toate sobele, iar după vreo oră își puseră ghetele în spațiul mic dintre soba din camera de zi și peretele crăpat la îmbinarea cu burlanul, așezându-și totodată, pe spătarele unor scaune, gecile, fularele și fesurile, ca să se usuce. Întinseră apoi o bucată mare de celofan și aduseră rufele de pe sârmă, înghețate bocnă. Apoi, Lila intră în bucătărie și începu să curețe cartofi, umplu tuciul de fontă cu apă și-l așeză pe plita sobei, iar Mimi duse cenușa afară și-o împrăștie în grădinița de flori, peste zăpadă. Șterseră praful și dădură cu mătura, pregătiră masa și, în sfârșit, când tatăl lor intră pe ușă, istovit după o zi de lucru, ele îl așteptau cu strachina plină și fierbinte, cu ciorbă de cartofi. Făcuseră și niște lipii în tigaie, cu untură și usturoi și se așezară cu toții la masă.
Tatăl lor mâncă repede, înghițind aproape fără să mestece și fără să le privească sau să le spună vreo vorbă. Pe salopeta lui se ițeau niște pete care nu se mai luaseră la spălat, oricât le frecaseră ele cu leșie sau cu bicarbonat. În hol se găsea un mic brăduț artificial, rămas de pe vremea când trăia mama lor, împodobit sărăcăcios, cu niște globuri mari, jupuite, în care chipul tatălui lor se reflecta diform, înfiorător, cu maxilarul colțuros mai mare decât era, de fapt, și ochii oblici, încrețiți. Deodată, izbi cu pumnul în masă de răsună clinchetul tacâmurilor, cerând apă pe un ton autoritar. Lila se sculă repede și-i umplu cana cu apă curată din găleata de plastic acoperită cu un fund de lemn, i-o dădu fără să-l privească în ochi și se așeză, cuminte, la locul ei.
După ce termină de mâncat, bărbatul se ridică, își lăsă farfuria exact acolo unde o găsise și merse în camera de zi, unde se trânti pe canapea, cu mâinile sub cap și gleznele încrucișate. Rămase așa până începu să sforăie.
Atunci, fetele își făcură semne și urcară în pod. De cum deschiseră ușa și aprinseră becul chior din tavan, păianjenul gigantic, atât de mare că umplea aproape tot spațiul, tresări violent și se răsuci cu greu pe loc, agitându-și membrele și izbind cu dosul ascuțit în scândurile dușumelei pe care se vedeau niște cioburi. Spărsese un tablou înrămat cu fotografia mamei lor, iar geamul se fărâmițase. Mimi întinse mâna, vrând să-l mângâie, dar păianjenul se retrase, clănțănind din colți, și lovi becul spânzurat de tavan. Acesta începu să se clatine de la stânga la dreapta, aruncând lumini și umbre peste obiectele acoperite cu cearșafuri prăfuite.
– Ți-e foame, știu. Ți-am adus mâncare.
Lila despachetă repede ciolanul, îl lăsă dinaintea lui și apoi se retrase spre ușă, cu teamă. Mimi, însă, rămase lângă el, privindu-l cu dragoste și admirație cum apuca bucata de carne afumată între cleștii mari și-o înghițea fără s-o mai molfăie, ca atunci când era mai mic.
– Să-ți fie de bine, zise ea, și vru din nou să-l atingă.
Pufulete rămase locului. Imaginea lui Mimi se reflecta în toți ochii lui ca într-o oglindă. Fetei i se păru că vede o pâlpâire slabă în ei, o urmă de simțire. Dar surâse și întinse mâna, iar păianjenul își aplecă puțin capul roșu, mult mai mare decât întreaga ei statură.
– Of, puiule… Îmi pare rău că te hrănim cu resturi. Dac-am avea mai mulți bani, ți-am aduce mai multă mâncare.
– Ce știe el, sărăcuțul?
– Eu cred că știe. Cred că ne-aude când ne ceartă tata.
Pufulete tresări deodată și toți ochii lui se mișcară haotic de la stânga la dreapta, până rămaseră ficși pe ușă, chiar înainte ca aceasta să se deschidă și să intre tatăl, roșu la față. Fu aproape gata să-și înfigă mâna în ceafa lui Lili, când dădu cu ochii de gângania uriașă și, cu gura căscată și maxilarul tremurându-i, se dădu înapoi. Fetele înghețară, neștiind ce să facă. Picioarele păianjenului părură a se chirci, însă apoi, cu o viteză de necrezut, cele două din față țâșniră printre Lila și Mimi și-l apucară pe bărbat, trăgându-l cu forță, până-l izbiră de burtoiul umflat. Sub privirile îngrozite ale fetelor, îl ridică și-l apropie de colții care se izbeau cu un țăcănit puternic și pe care se vedeau scurgându-se dâre vâscoase de venin. Abia atunci începu bărbatul să urle și să se smucească bezmetic, iar, în clipa următoare, colții îi retezară capul. Sângele stropi obrajii fetelor, cioburile și tabloul cu fotografia mamei lor. Pufulete înghiți capul ca pe-o bomboană, apoi își smuci picioarele groase și azvârli și restul trupului în gura încrețită, înconjurată de peri roșii. Ghiftuit, se mai gudură puțin pe lângă fetele rămase ca niște stane de piatră și se cuibări într-un colț, strângându-și membrele sub el. Lila și Mimi își reveniră cu greu în simțiri și se strecurară afară din pod cu mișcări lente, de teamă să nu facă vreun zgomot, să nu scârțâite vreo scândură. Nici pe scări nu îndrăzniră să fugă, ci coborâră într-o tăcere deplină în camera de zi. Casa se cufundă în tăcere, o tăcere atât de adâncă încât aproape că puteau auzi, dacă și-ar fi ciulit bine urechile, foșnetul dulce al fulgilor care cădeau cu furie.
Începuse iar să ningă.
