În vis, Saif ședea sub chip de fantomă deasupra propriului cadavru, rânjind satisfăcut. Un braț încordat, care în viață avusese culoarea aramei (dar acum căpătase tenta unei morți violente), se îndrepta acuzator spre el. Nu zicea nimic, iar Albert nu era preocupat de noua apariție, doar se îngrijea de ultimele formalități al morții. Cu un trosnet de lemne frânte, trupul fantomatic începu să se încovoaie și să se contorsioneze, până căpătă forme străine de originile umane. Doar ochii încinși nu-l scăpaseră din vedere de-a lungul întregului coșmar, iar când mortul-viu dispăru deodată, împachetându-se în neant și lăsând pe loc cadavrul rece, auzi ecoul unei voci blânde, cea a lui Saif – „Ține minte otrava.ʺ
I – O arhitectură a dezastrului
Gemetele muribundului îl mângâiară ca o tristă consolare când se trezi. Vântul rece, încărcat cu praful dimineții, străbătea pânza în locurile unde ghearele șacalilor sfâșiaseră cortul. Renunțaseră să îl mai coasă. Albert se trezise înaintea lui, curățase rana de la piciorul lui Saif și aplicase pansamente noi, iar acum pregătea ibricul pentru cafea. În jurul lor, pe covor, erau înșirate bandajele zilei de ieri, îmbibate cu puroiul ce se revărsa din trupul bolnavului. Le strânse și le aruncă în cercurile de pietre aranjate în jurul cortului, pe care le aprindeau noaptea, sperând, precum omului preistoric, la protecția flăcărilor.
Deși frigul nu se dispersase cu totul, soarele urcase deasupra stâncilor celor mai îndepărtate, acoperindu-le cu argintul orbitor, caracteristic. Deșertul era un uriaș gradient, întunecându-se pe măsură ce se apropia de persoana sa, cu o dorință aproape conștientă de a-l cufunda în negură și înăbușire. Ziua domnea pustiul. Un regat al entităților minerale, antice, de dinaintea apariției omului sau a vieții animale, bătrâne deja pe vremea când pământul nu cunoscuse nici plantă și nici bacterie.
Oriunde se uita, îi întorceau privirea stâncile calde, de o frumusețe sublimă, diplomați ai unei existențe sublime care nu se putea etala decât în absența vieții și a cărei cunună o spurcau chiar ei, târându-și trupurile muribunde în acel pustiu care le era străin. Confruntat cu adevăruri eterne și imuabile, își simți propria vină îndoită, în primul rând de a păși pe acel tărâm neprimitor, iar apoi de a exista pe un pământ care putea la fel de bine să prospere în absența lor.
„Se ține cu dinții de lumea noastrăʺ, spuse Albert, care venise să-și curețe ustensilele. „Sunt confuz, nu știu dacă îi fac mai bine sau mai rău. E praf și mizerie peste tot, iar unde cos găsesc a doua zi rana deschisă. Orice aș face, gangrena avansează. Ar trebui să pregătim targa.ʺ
„Nu încape discuțieʺ, veni scurt răspunsul, cu toată autoritatea unui căpitan de expediție, oricum ar fi fost ea în acel moment, cufundată în dezastru. „Dacă nici de data asta nu vin ajutoare, mâine dimineață mă duc după ele.ʺ
„S-ar putea să nu mai ai pentru cine te întoarce. În seara asta rămânem fără antibiotice. De mâine va trebui să fierbem pansamente. Să nu mai spun că șacalii devin mai îndrăzneți în fiecare noapte. Ai văzut ce au început să facă din cortul nostru. Nu mai avem decât hârtiile pentru foc. Dacă m-ai lăsa..ʺ
„Nu punem nimic pe foc. Acolo e munca noastră. Vrei să fi murit degeaba Saif? Să fi suferit…ʺ se corectă el rușinat. „Sunt patru săptămâni de muncă asiduă în măsurătorile acelea. Nu pot fi, pur și simplu, distruse. Ajutorul poate veni în orice moment, iar dacă nu, mă duc după ei.ʺ
Mâinile lui Albert erau un șuvoi de sânge, carne și puroi care se scurgea în ligheanul unde spăla instrumentarul – niște ustensile chirurgicale de campanie, cumpărate în ultimul moment de la un magazin de surplus militar. „Nimeni nu așteaptă un semnal de la noi încă două săptămâni de acum încolo. Sunt trei zile de mers până la cel mai apropiat cătun. Mă duc să vad dacă avem din ce face o targă.ʺ
„Nu facem nicio targă, nu ardem nimic.ʺ ordonă el, dar Albert era deja la gura cortului. Nu era nevoie să mai spună nimic, amândoi știau deja cuvintele, întreaga discuție și inutilitatea ei.
Când totul se dusese de râpă, odată cu accidentul călăuzei, Albert s-a mobilizat cât el zăcea în stare de șoc. Când și-a revenit, fără să-și fi dat seama de trecerea timpului, găsise cortul în picioare și pe Albert aplicând primele copci. La început, Saif protesta de fiecare dată când era îngrijit, insistând că preferă să moară decât să fie salvat de mâinile unui laș. Din a treia zi, însă, febra l-a răpus la pat și n-a mai avut nimic de zis.
Cunoștea foarte bine pozele aeriene, sute de kilometri de deșert arid, stânci abrupte și depresiuni, iar acestea îi oferiseră la început un sentiment de control și siguranță, de inevitabilă victorie asupra obiectului pasiv. Treptat, în schimb, pe măsură ce avansau în inima pustiului, conștientizarea unei dependențe de capriciile sorții își făcuse culcuș în locul oricărei bravuri. Întinderea (din cer, un pustiu neajutorat și deschis în fața cuceririi) îi primise cu brațele deschise, numai pentru a juca destinul lor odată prinși în capcană.
Departe de a fi lipsit de viață, deșertul își ducea propria existență într-o geometrie care depășea cuprinderea cunoașterii – stânci abrupte, platouri încinse și văi ce dau pierdut orice ecou, purtat prin aerul uscat.
Era un ținut al calculelor ce nu puteau fi anticipate, al planurilor care se izbesc de realitate precum navele de sulițele scufundate ale golfurilor. În acel iad se găsiseră abandonați de orice direcție, atunci când un pisc sfărâmicios a cedat pasului și l-a tăvălit pe Saif peste pumnalele deșertului.
„Nu facem nicio targă, nu ardem nimic.ʺ își repeta în minte, încercând din greu să recapituleze anatomia unor cuvinte aruncate în neștire. Erau acordurile unei noi melodii, încă plăpândă, care dorea să acopere tobele de marș ale dorinței de viață. Viața nu mai însemna nimic în acel pustiu, decât logica lui Albert, planurile sale de a stoarce până la ultimul strop orice resursă, orice le mai putea prelungi zilele pe pământ.
Era de mult depășită chestiunea morții inevitabile, realiză el. Albert, pur și simplu, refuza un adevăr la fel de imuabil ca legile acelui deșert, încerca în disperare să îi salveze, dar nu reușea decât să avanseze tot mai mult către o stingere lipsită de glorie. Iar acest lucru îi venea natural, Albert fiind un tehnician simplu, angajat să urmeze ecuațiile până la capătul lor logic sau până la epuizare.
Dacă plana asupra lor destinul morții, el avea să îl modeleze după propriul chip. Lasă-l pe Saif să se topească de boală, iar pe Albert să moară cu logica la capul său. El avea să le aducă izbăvirea, iar dacă nu, măcar ar fi fost găsit mort în ghearele luptei.
II – Bătrânul și fata
Dimineața plecării l-a găsit în pragul de a-și pierde mințile. Toată noaptea nu dormiseră, asaltați de șacalii veniți după mirosul morții. Animalele își învinseseră frica de foc, frica de necunoscut, și se avântau cu boturile prin pânza cortului, căutând să muște din carne. Albert confecționase sulițe rudimentare din stâlpii de rezervă ai cortului și bucăți de tablă îndoită, iar cu ele împunseseră înapoi, ghidându-și loviturile după schelălăielile îndurerate.
Când nu erau atacați de fiare, somnul le era tulburat de lamentările delirante ale lui Saif, tulburat în noapte de coșmarurile febrei și ale copilăriei.
„Ne imploră să nu-l lăsăm gulei.ʺ îi explica Albert pe la ora când începuse deja să se crape de ziuă, iar ei nu închiseseră un ochi. „Este din legendele lor, un demon care răscolește cimitire și devorează cadavre. Și-a pierdut orice speranță la viață, omule, haide să avem milă de el și apoi să plecăm de aici.ʺ
„Și apoi ce facem cu el?ʺ Tonul savantului era acuzator, dar în același timp căuta să ascundă propriile păcate. „Îl lăsăm șacalilor să-l facă bucăți?ʺ
„Ce putem face? Pământul e prea tare pentru o groapă adâncă și nu avem destul combustibil să-l ardem. Așa, poate ne lasă șacalii în pace suficient până ajungem înapoi la civilizație.ʺ
„Și acolo ne vor întreba ‘Ce ați făcut cu trupul bărbatului meu? Cum adică, l-ați abandonat pe fratele nostru în deșert? Fiul meu, hrană pentru șacali?’ Dacă scăpăm de aici, ne vor omorî ca pe câini. Așa, dacă mă întorc cu ajutoare, chiar dacă Saif va fi deja mort, vor vedea cu toții că am făcut tot ce am putut, iar omul va avea parte de o înmormântare onorabilă. Știi cât de greu atârnă tradițiile în aceste locuri. Să nu mai zic de proiect…ʺ
„Proiectul, desigurʺ, bombăni Albert și se apucă să pregătească echipamentul de drum, cât colegul său încerca să recupereze o fărâmă de somn. Pe salteaua lui, Saif era cu mințile în alte lumi, singura dovadă a vieții care mocnea în trupul lui fiind mișcările repetitive, aproape imperceptibile, ale pieptului și șuieratul bolnav care le însoțea.
Porni când soarele ședea încă ascuns după stâncile din zare, doar lumina strecurându-se peste lama de cuțit, revărsând o umbră purpurie peste ținuturile pustiului. Urmele ultimelor stele se puteau distinge deasupra orizontului, iar pentru o secundă toate elementele cerului și pământului coexistau într-o armonie ce nu avea să se repete până la ciclul următor. Era o punere în scenă a actului inițial de creație, după stabilirea fiecărui model, când toate așteptau inerte pe masa de lucru să le fie insuflată mișcarea, sau plutind mute în ligheanul primei zile, până să pornească valurile.
Înainta printre palatele de piatră, cu grădini adânci și miliarde de ferestre, de unde îl priveau cu interes scorpionii, și șerpii, și șoarecii deșertului. Judecata lor îl reducea până la parodie, iar pașii prin nisip căpătau esența unei farse pe cale să își atingă punctul culminant, dar a cărei orânduire nu o pătrundea. Doar un sentiment al inevitabilului, ascuns și purtat de vânturi, îl călăuzea în acea arhitectură divină. După câteva ore de mers, auzi cântecul îndepărtat al unui flaut.
Deveni conștient de propria stare deplorabilă abia când se apropie de cele două figuri, pe care le zărise inițial în depărtare, cu palma drept paravan pentru ochi. Avea buzele uscate și ochii îl înțepau la fiecare clipire. Câte un cui îi fusese bătut în toate articulațiile. Fata lăsă instrumentul de suflat pe covoraș și inspectă străinul din cap până în picioare, apoi îi șopti bătrânului la ureche.
„Moșul nu mai vede, iar dumneata cu siguranță nu ne vorbești limba.ʺ Glasul fetei îi păru inițial o halucinație demonică, menită să-l ispitească numai pentru a-și râde apoi de el. „I-am spus că pari un om cu frica Domnului și mi-a răspuns să te poftesc la noi.ʺ
Savantul nu așteptă. Mai mult împiedicându-se, se împletici până la baldachinul lor și se prăbuși în umbră, savurându-i răcoarea dulce. Fata îi întinse un burduf cu apă, iar el îl secă, vărsând jumătate pe lângă, în chicotele distrate ale tinerei. Abia atunci o privi cu atenție. Avea trăsături frumoase și era trecută de vârsta copilăriei, dar nu purta acoperămintele necesare, lăsându-și părul revărsat peste umerii arămii. Un zâmbet larg se deschidea la mișcările sale schimonosite de osteneală. Îi dădea de mâncare fructe uscate și dulciuri din merindele lor și chicotea în timp ce el se îndopa cu lăcomie.
Bătrânul, în schimb, ședea la celălalt capăt al vieții. Era aproape înțepenit în poziția de rugăciune, iar barba deasă îi atingea covorul. Pielea era încrețită și crăpată pe alocuri, iar ochii – două mărgele palide pe care pleoapele nu mai izbuteau să le acopere. Spiritul omului, în schimb, era mai prezent ca niciodată, căci bărbatul îi văzuse urechile ciulindu-se ca ale unui dulău, urmărind fiecare cuvânt pe care îl schimba cu fata.
„Nu avem cu ce să vă răsplătim pentru bunătate.ʺ îi explică el fetei situația tragică în care se aflau, dar aceasta nu părea câtuși de puțin înduioșată, în schimb se distra cu părul sau aranja ceștile și ibricul cu cafea pe modelul geometric al covorului.
„De trei zile ne chinuim în deșert, iar colegul nostru este pe moarte. Dacă am avea ceva de valoare, v-am oferi, dar promit că odată ce ajungem înapoi…ʺ încerca el să obțină o reacție și deschise geamantanul, sperând să îi arate fetei că, într-adevăr, nu avea la el decât cele necesare pentru supraviețuire. În schimb, spre groaza lui, se revărsară pe covor și dincolo de el, pe nisipul aspru, hârtiile cu măsurători.
Hăituit de foame și oboseală, uitase că, înainte să plece, de frica lui Albert, înghesuise în geamantan toată munca lor din ultimele săptămâni. Acum, tabelele și schițele se plimbau dintr-o mână în alta a fetei, care le studia cu interes. „Asta ce este?ʺ întrebă ea, indicând cu degetul un ansamblu de linii care nu aveau nicio noimă în mintea ei.
„Este un releu de telecomunicații. Cu ajutorul lui poți să vorbești cu cine vrei, tu aflându-te într-un oraș și celălalt în altul.ʺ
„Chiar este cu putință așa ceva?ʺ Fata făcuse ochii mari și îl asculta ca pe un profet.
„Cu siguranță, de unde vin eu, așa ceva este la ordinea zilei. După măsurătorile noastre, s-ar putea construi și aici o rețea. Dacă am reuși, desigur, să ducem treaba la bun sfârșit…ʺ Fata îl lăsă să-și termine discursul, judecă două-trei secunde în liniște, plimbându-și din nou privirea peste hârtiile cu semne necunoscute, apoi sări de gâtul bătrânului, cu buzele lipite la urechea sa agilă și îi povesti, pe limba lor, cele auzite. Acesta murmură ceva drept răspuns, abia mișcându-și buzele, și o dădu pe fată jos cu o mișcare fermă.
„Zice că n-avem nevoie de așa ceva aici, oamenii se înțeleg foarte bine. Uite, moșul și prietenii lui nu și-au vorbit de jumătate de an, iar acum au venit toți la timp în pustiu să se roage. Pe de altă parte voi, cu toate calculele și telecomunicațiile, ați ajuns hrană pentru șacali.ʺ Fata, își dădu el seama, era doar amuzată și repeta cuvintele bătrânului, fără să-și însușească sentința și mustrarea cu care fuseseră încărcate.
„Mai sunt oameni în deșert acum?ʺ întrebă savantul, fără să-și mai ascundă disperarea. „Desigur că suntʺ, răspunse fata, jucându-se iar cu diverse lucruri. „Ne întâlnim cu toții în fiecare seară și ne rugăm până dimineața. Așa se zice că este pe placul Domnului. Moșul zice că o să le povestească prietenilor despre beleaua voastră. Uite aici, ia din apa și mâncarea noastră, iar dacă vii înapoi mâine, poți să iei și ce vă lasă restul.ʺ
Înghesui merindele în geamantan, printre schițele acum mototolite și pline cu nisip, iar bătrânul îi întinse o cutiuță mică, din lemn pământiu. „Ia-l, este pentru siguranță.ʺ traduse fata cuvintele șoptite ale bătrânului. „Se lasă întunericul, iar deșertul e gazdă pentru toate ființele Domnului, chiar și cele care nu-i respectă cuvântul.ʺ
Bărbatul mulțumi plecându-se până la pământ, deși bătrânul, ale cărei grații le dorea, nu-l vedea. Porni satisfăcut pe drumul de întoarcere, iar cântecul flautului îi ținu companie până aproape de tabără.
III – Ceasul șacalului
Puținele merinde au alungat setea și foamea doar cât să revină pe seară mai aprige și mai lacome. Odată cu întunericul sosea febra lui Saif, iar cu ea coșmarurile, și lamentările, și animalele pustiului în asaltul lor neîncetat. Focurile ardeau într-un cerc mistic în jurul cortului, amplasându-le căminul auster într-un centru ce imita în mod tragic arhitectura de neconceput a cosmosului.
Stele luminau pe cer, precum și în peșteri, unde foamea de sânge înălța un bocet de urlete. Cei doi bărbați așteptau tăcuți cu sulițele în mâini, patrulând în cort de la o gaură la alta, încordați și gata să împungă. „Timizi în noaptea astaʺ, remarcă Albert, furișându-se cu privirea dincolo de pânza albă.
„Ne-au învățat de frică. Așa le trebuie, să facă foamea, cum ne chinuim și noi.ʺ
„Să nu fie ăsta semnul unui rău mai mare…ʺ medită Albert, înfricoșat de orele care treceau pașnic. Doar un schelălăit timid se mai pierdea în aer când venise ceasul de dinaintea dimineții, iar în văgăunile din stânci siluetele șacalilor se plimbau neliniștite, intimidate de o prezență numai lor cunoscută până în acel moment.
„Se aproprie vremea rugăciuniiʺ, zise Albert și merse la capul bolnavului. De când Saif căzuse în delir, Albert își făcuse obiceiul să-i recite cuvintele în ureche, la fiecare ceas sfânt. Învățase limba cât locuise în peninsulă, iar asta îi oferise mare trecere la triburile deșertului.
Murmurul rugăciunii îl făcea pe savant să-și piardă mintea în contemplare și nu văzu gheara până în clipa în care era să-l sfâșie. Se aruncă într-o parte în ultimul moment și împunse cu sulița prin cort, dar membrul încordat se făcuse nevăzut la fel cum apăruse. Un mârâit frustrat răsuna din cealaltă parte a pânzei, iar prin găurile ei văzu focurile stinse, prefăcute în coloane de fum.
„Aia nu fu gheară de șacalʺ, tremură Albert, care o prinsese cu coada ochiului între două versuri. „Aia e gheară de drac.ʺ
„Să nu dăm în mintea copiilorʺ, se revoltă savantul. Un întuneric gros, precum ceața și fumul, înconjura cortul, o miasmă salină care îi izola de restul lumii, ținându-i captivi într-o cutie unde nu străbătea nicio lumină. „Taci, și ascultă, și înfige arma la cel mai mic sunet.ʺ
Șacalii așteptau tăcuți, prea înfricoșați să vină aproape, dar mult prea mândri să plece – martorii tăcuți ai groazei pustiului. Saif se zvârcolea cotropit de convulsii, țintuit la pământ de greutatea păturii, trupul său slăbit luptându-se în mlaștină.
Albert înfipse arma în întuneric, acolo unde ochii săi bănuiră o umbră în mișcare, iar pârâitul pânzei și un urlet de durere sfâșiară greutatea nopții. O gheară se năpusti drept ripostă și spintecă peretele cortului în două. Prin gaura nou căscată, cei doi văzură doi ochi roșii în noapte, înconjurați de trupul imens, păros și negru ca smoala al gulei. De unde sulița mușcase, curgea sânge vâscos, ce sfârâia la atingerea nisipului, apoi se pierdea în vântul dimineții.
Primele raze din spatele stâncilor aruncară umbra demonului asupra bărbaților, mărindu-l până ajunse întregul lor univers, iar ochii lacomi singurul reper într-un neant fără formă. Se făcu pierdut odată cu înălțarea soarelui deasupra primului pisc și nu lăsă în urmă decât rămășițele cortului și rana ghearelor pe pieptul savantului, acolo unde aproape îl tăiase în două dintr-o lovitură.
*
„Ține minte otravaʺ, îi răsună în minte savantului. Deasupra trupului său întins, unde pânza groasă a baldachinului nu acoperea cerul, stelele se învârteau într-un dans hipnotic, iar el se simțea ca trezit din transă. Degetele subțiri ale fetei se jucau prin părul lui murdar, însoțite de un chicot la fiecare zvâcnire a sa. Se afla cuprins într-o îmbrățișare duioasă, un cămin viu de care nu ar fi suportat înstrăinare. Cortul, gula, imaginea colegilor ardeau ca un fier încins în creierul său care pocnea de durere. „Oamenii mei…ʺ se chinui el să îndruge, dar mintea îi era încă în regatul vinului.
„Soarbe de aici, dragul meuʺ, venea răspunsul fetei la orice protest și cupa se apropia de buzele sale. „De câte desfătări am avut parte împreună… lasă grijile zilei trecute și bucură-te acum de iubirea noastră.ʺ Fata se lăsa peste trupul lui amorțit, dar gândurile îi zăceau sub greutăți nedeslușite.
„Zilei trecute…ʺ veni un cuțit în inima sa. Avea amintirea unui vis trecut al zilei dinainte, o rămășiță ancestrală veche de milenii, purtată din generație în generație în stare de fecundație până la germinația finală în experiența vieții sale. Saif era pe moarte, Albert era la capul său, gula… tânja după sângele lor….
Acum își amintea, nu limpede, ci vag, dar suficient cât să asambleze în minte ultimele ore. Albert repara cortul când el plecase, încercând să apropie ceea ce gheara diavolului separase pentru veșnicie. Plecase cu promisiunea salvării, promițând la rândul său că se va întoarce cu soarele pe cer. În schimb, o găsise pe tânără singură în baldachinul ei, iar acum timpul se afla în palatul lunii.
Se rupse din îmbrățișare și fugi, traversând în noapte arhitectura rece a deșertului, unghiurile de granit și oasele curățate de carne și supte de măduvă. Vântul era rece și purta în firele de nisip urletul îndepărtat al animalelor flămânde, dar înfricoșate, căzute sub domnia unei voințe care le depășea. În tabără nu ardea niciun foc.
În locul cortului zăceau împrăștiate fâșii de pânză și fiare rupte. Din rămășițe adună o suliță, o înfipse în carnea moale a unui târâtor cu ac ce se apropia de glezna lui descoperită și porni pe urma stropilor roșii, care duceau către gura unei peșteri. În întunericul ei rece, ecourile unei voci cunoscute îl îndemnau să se afunde tot mai mult.
„Saif s-a prăpăditʺ, îi comunică Albert, palid și pricăjit, ghemuit într-un colț umed. ʺDemonul a sărit pe trupul lui cât încă era cald, apoi m-a fugărit până în negurile astea.ʺ
Întunericul era lege în acel tărâm subteran, frânt pe alocuri de lumina elementelor cerești unde ochiurile din stâncă permiteau avansul razelor. „Învingem sau murim și trăim din nouʺ, spuse savantul înaintând cu sulița în față, neîncrezător în propriile cuvinte.
„Ne-ai dat uităriiʺ, îl mustră Albert, dar nu veni niciun răspuns. „Cine te poate învinovăți? Omul e slab. Am carul meu de-l duc, să nu crezi că trece zi fără să-l simt în spinare. Am lăsat oameni să piară pentru mai puțin, șefule. Frații mei de arme picau răpuși de gloanțe cât eu tremuram într-o văgăună, ca un copil rupt de la țâța mamei. Nu țipetele dor, vezi tu, ci liniștea… tăcerea lor, odată ce se stingeau, m-a bântuit tot restul vieții. Dar, șefule, acum sunt împăcat. M-a prins roata din urmă și uite cum mă găsește moartea, tot ghemuit sub stâncă.ʺ
Singur acum, în pântecele muntelui răsturnat, vâna monstrul. Un sentiment al eliberării îi făcea membrele să plutească și știa că, de era să piară în acea clipă, mâinile încleștate pe mânerul armei aveau să stea drept testament unității sale în spirit. Avansa într-un tărâm al sclipirilor fugace, ce conturau trecător formele coridoarelor, pentru a dispărea înapoi în neant.
Un simț aparte se năștea din orbirea tuturor celorlalte. Pulsul tâmplelor era cântecul tobei de marș, încordând fiecare fibră din corp la comanda sa. Auzea ecoul unei picături ce se prelingea pe colții peșterii și se prăvălea într-o băltoacă antică, vântul care șoptea prin coridoarele înguste ale pământului.
Tresări la cea mai delicată schimbare în bătaia curenților subterani și se aruncă într-o crăpătură adâncă a podelei de piatră, evitând încă o dată, în ultimul moment, gheara gulei pornită să-l doboare.
Văzu privirea mânioasă a demonului, simți curentul stârnit de brațul întins, fluturând neputincios deasupra sa, fără a-l ajunge în îmbrățișarea protectoare a grotei. Înaintă sulița și o înfipse până în spatele gulei, înăbușindu-i în plămâni strigătul de durere. Vărsându-și sângele deasupra sa, gula se prăvăli într-o parte, părăsită de suflare.
„Vino acumʺ, îl îndemnă glasul fetei, iar el îl urmă din cotlonul unde își câștigase victoria până într-o cameră largă a păianjenului de piatră, unde era așteptat la ospăț. „Ia și mănâncă, ești înfometat, cu siguranță.ʺ
Bărbia arămie, care îi răspunsese la toate sărutările, era năclăită de sânge, precum și mâinile subțiri și degetele agile, care săpau cu poftă în trupul mortului Albert. „Îți rămân recunoscătoare. I-ai oferit bunului meu prieten o ultimă noapte de vânătoare. Acum haide, să ne înfruptăm împreună.ʺ
O foame cum alta nu mai simțise îl cuprinse în toate fibrele corpului, urcându-i din tălpi până la creier, unde ținuse cu avariție, ca obiect al apogeului mândriei, vasul cunoașterii forțelor naturale, al lanțului cauzal ce furniza logica universală a tuturor fenomenelor.
O altă cunoaștere îi lua acum locul, întinând în roșu apa existenței sale, potolind ceea ce fusese odinioară tulbure.
Suverana lui, noaptea, decreta o nouă stare de fapt, un model al noii arhitecturi pe care trebuia să și-o însușească, ordinea ce reprezenta acum pentru el rațiunea, și legea, și fapta.