Soarele se scufunda ca un glob de foc roșu dincolo de orizont, aruncând umbre lungi, sinistre peste pădurea tăcută.
– Ne vedem mâine, la școală, își luă la revedere Doru de la prietenii săi, cu un zâmbet timid pe buze.
Se întoarse spre pădure, merse câțiva pași și se opri, cercetând-o cu privirea. Părea o gură întunecată și misterioasă, gata să-l înghită. Își adună curajul și grăbi pasul pe poteca familiară, simțind cum copacii bătrâni își închideau ramurile deasupra lui, ca niște degete noduroase. Lumina se strecura printre frunze în fâșii subțiri, aruncând umbre stranii pe pământul reavăn. Parcursese mai bine de jumătate din drumul spre Poiana cu Lună, când simți că ceva nu era în regulă.
Tăcerea plutea în aer, apăsătoare ca o prevestire. Nici o pasăre nu ciripea, nici o adiere nu foșnea printre frunze. Doar respirația-i sacadată îi răsuna în urechi, un ecou al fricii ce creștea în el. Îl cuprinse o senzație de neliniște, de parcă ar fi fost urmărit. Se opri brusc, ascultând cu urechile ciulite. Își aruncă privirea spre întunericul codrului, cercetând. Nimic. Doar tăcerea apăsătoare și propria lui imaginație. O adiere rece ca gheața îl făcu să tresară. Un foșnet sinistru, urmat de trosnetul unei crengi rupte, sfâșie liniștea pădurii. Inima i se zbătea nebunește în piept, ca un animal prins în capcană. Cineva sau ceva, invizibil, pândea în întunericul verde.
Porni din nou la drum, picioarele mișcându-se aproape fără voia lui. Nu făcu nici o sută de pași când auzi din nou. Trosc-trosc! Mai aproape, acum. Mai amenințător. Ceva se mișca prin hățișuri, urmărindu-l ca o umbră flămândă. Cu vocea gâtuită de frică, Doru strigă în întuneric:
– Hei, care ești acolo?
Răspunsul se auzi ca un ecou batjocoritor, o imitație grotescă a propriei sale voci, ce părea să vină din toate direcțiile simultan. Pădurea, o fiară uriașă cu zeci de guri hidoase, parcă râdea de el.
Doru se simți copleșit de spaimă. Inima îi bubuia în piept. Ce naiba îl pândea în bezna aia blestemată? Mintea începu să țeasă imagini, una mai grotescă decât alta. Vedea ochi roșii strălucind în întuneric, colți ascuțiți gata să-i sfâșie beregata și gheare care abia așteptau să-i smulgă carnea de pe oase. Strânse din dinți, adunând ultimele fărâme de curaj, sau poate de nebunie, și o rupse la fugă. Picioarele lui loveau pământul într-un ritm nebunesc, iar plămânii îi ardeau de parcă ar fi inspirat flăcări.
Cu coada ochiului, Doru zări ceva. O umbră — ceva negru ca smoala se strecura din întunericul tufișurilor. Nu se opri să vadă ce era. Nu îndrăznea. Fugi mai departe, cu inima bătându-i atât de tare încât era sigur că avea să-i spargă pieptul.
Poiana cu Lună. Acasă. Siguranță. Sau cel puțin așa spera.
Aruncă o privire fugară peste umăr doar după ce trecu de poartă. Dar nu văzu decât umbrele copacilor care se unduiau în bătaia vântului. Parcă îl batjocoreau. Respiră adânc de două ori, încercând să-și domolească pulsul sălbatic. Apoi, ca un automat, se șterse temeinic pe picioare pe preșul de la ușă. Mama lui n-ar fi fost mulțumită dacă ar fi intrat cu noroi în casă. Întotdeauna îi certa când el sau tatăl său…
Doru se opri brusc. Pe prag se vedeau urme de noroi. Cineva nu s-a șters pe picioare. Privi spre ușa de lemn, apoi intră. Lumina tremurândă a lămpii cu petrol pâlpâia în colțul bucătăriei cu pereți scorojiți. Mama sa zâmbi cald, salutându-l în tăcere, dar el trecu pe lângă ea fără să schițeze vreun gest. Urcă treptele șubrede două câte două, refugiindu-se în camera lui. Se prăbuși pe marginea patului, simțind cum arcurile ruginite gemeau sub greutatea lui. Cu ochii închiși, se gândi la coșmarul din pădure. M-am speriat ca un idiot, își spuse. Vocea mamei se auzi dinspre parter, lovindu-se de pereții vechi de lemn.
– Doru! Hai la masă!
Stomacul i se strânse, dar îndemnul mamei era sfânt în casă. O lege nescrisă, mai puternică decât orice frică irațională. Se ridică anevoie, cu oasele trosnindu-i ca niște crengi uscate. Se târî pe scări, simțind cum acestea se încovoiau, icnind sinistru. Băiatul privi mâinile mamei sale, brăzdate de muncă, în timp ce-i așeza în față o farfurie ciobită. Supa de cartofi avea un miros familiar, dar nu-i trezea poftă. Îi mulțumi, privindu-i chipul obosit, încă frumos sub ridurile adânci. Apoi, ea îi puse alături o bucată de pâine de casă, rumenă și aburindă. Doru băgă lingura de lemn în zeama groasă, amestecând fără chef. Gustă și, brusc, foamea îl lovi ca un pumn în stomac. Rupse o bucată din pâine și o înmuie în supă, mestecând apoi cu disperarea unui om flămând de zile întregi.
Aneta îl privea și se gândea la zvonurile care bântuiau satul, la poveștile despre cadavre mutilate găsite în peșterile din pădure. Vru să-i spună, să-l avertizeze, dar se opri. Doru era prea tânăr, prea inocent pentru a înțelege răul care-i pândea din umbră.
– Să nu vii târziu prin pădure, spuse ea în cele din urmă, mângâindu-i părul blond. Multe grozăvii se întâmplă în ziua de azi.
Doru o privi uimit, simțind cum frica i se strecura din nou în oase. Se gândi la umbra care-l urmărise, la șoaptele din întuneric. Dar nu spuse nimic. Poate că totul fusese doar în mintea lui.
– După ce mănânci, ar fi bine să te odihnești. Să nu văd lampa aprinsă în cameră, ne-am înțeles? zise mama lui privindu-l serios. Eu îl aștept pe taică-tu, trebuie să sosească de-acum.
Se trezi dimineață, când mâna mamei îl scutură ușor de braț. Avea ochii roșii și umflați, cearcăne viorii, adânci.
– Hai, băiatu’ mamii, șopti ea cu o voce stinsă. Scoală, haide, că altfel ajungi târziu.
Doru se ridică din pat cu un fior rece pe spinare. Se spălă repede în ligheanul cu apă rece și înghiți anevoie jumările de ou cu brânză, care parcă n-aveau gust.
La școală, în timpul orei de matematică, directorul intră în clasă cu o mină solemnă.
– Doru, spuse el, te rog să vii cu mine. Mama ta te așteaptă.
Inima băiatului începu să bată cu putere. Un fior de panică îl cuprinse. Ce făcuse? De ce era mama lui la școală? Când o văzu, îmbrăcată în negru și cu lacrimile curgându-i pe obraji, băiatul simți cum i se taie respirația. Toate întrebările i se poticniră în gât. Femeia îl strânse la piept, apăsându-i obrazul de sânul ei.
– A murit taică-tu, șopti ea.
*
O ceață rece se strecura până pe treptele dispensarului, învăluindu-l pe Dumitru ca într-un giulgiu. Văzuse destule grozăvii în război, dar nu-și închipuise că și pe-acolo avea să dea peste astfel de orori. Cu inima strânsă, păși în holul lugubru, unde, de-o parte și de alta a pereților vopsiți până la jumătate într-un galben pestriț, erau așezate scaune cu tapițeria ruptă. Ciocăni repezit în ușa de termopan și auzi glasul hârâit al doctorului Găian.
– Hai, să trăiți, domn’ jandăr! Poftiți, intrați.
Aerul din cabinet părea greu, stătut, abia respirabil. Milițianul își plimbă o vreme ochii prin încăpere, luând seama la biroul aglomerat cu hârtii, la sobița din colț, în care mocnea un foc pipernicit, la dulapul din sticlă plin cu instrumentar și medicamente.
– Mulțumesc c-ați venit așa de repede, explică doctorul, ridicându-se anevoie, ascunzându-și pântecul umflat sub faldurile halatului.
Dădu noroc cu Dumitru și-l invită afară, apoi îl conduse până în capătul holului întunecos.
– Oamenii din sat au adus-o pe Aneta. Au găsit-o agățată pe drumul spre Poiana cu Lună, spuse el cu o voce gravă.
Dumitru tresări involuntar. O cunoștea bine pe Aneta, era de-un leat cu el, fratele său îi făcuse curte o vreme, înainte să se mute Pavel în sat. Doctorul își împinse ochelarii mai sus pe nasul roșu și, înainte să deschidă ușa, își vârî mâinile în buzunarele halatului.
– Nu-i a bună, domn’ jandăr, nu-i a bună deloc. Mai întâi copilașii ’ceia din peșteră, acuma Aneta noastră… N-am mai văzut atâția morți de la război încoace.
O lumină rece, firavă se strecura prin fereastra mică a camerei. Dumitru își strânse mantaua mai tare în jurul corpului, simțind un nou fior rece. Era a doua oară când călca acolo, dar, de data aceasta, un sentiment de neliniște îl cuprinse. Pe un pat metalic de lângă fereastra ce dădea spre parcela din spatele dispensarului, zăcea întinsă Aneta, nevasta lui Pavel.
Dar nu mai era femeia pe care o știa. Moartea îi transformase chipul într-o mască grotescă, oasele feței ieșindu-i în evidență sub pielea albă ca varul. De sub bărbie se vedea o pată vânătă, ca o eșarfă ce-i înconjura gâtul — urmele sinistre ale strangulării.
– Ai mai găsit ceva? întrebă Dumitru.
Doctorul rămăsese în pragul ușii deschise, de parcă nu îndrăznea să intre. Clătină din cap, cu ochii fixând cadavrul Anetei.
– Nimic. Nicio tăietură, nicio rană. Când au adus-o, era toată numa’ sânge noroi, da’ nu-i sângele ei.
– Asta înseamnă că mai e cineva rănit, spuse Dumitru.
Liniștea apăsătoare se așternu din nou, preț de câteva clipe. Gândurile i se buluciră în creier. Trase cu putere aer în piept, apoi întinse mâna spre doctorul Găian.
– Dacă mai aflați ceva, să mă chemați.
– Negreșit, zise doctorul, strângându-i mâna.
– L-a înștiințat cineva pe Pavel?
– Nu știu nimic.
– O să merg eu până-n satul vecin, să dau raportul Sergentului. O să-l caut.
Dumitru o luă pe drumul ce ducea spre mijlocul satului, vrând să ajungă la postul de miliție, însă picioarele i se opriră în dreptul bisericii și se apropie de intrare. Își scoase chipiul cu un gest solemn, se închină și pătrunse înăuntru.
*
Florica, asistenta de serviciu la dispensar, tocmai terminase de șters urmele pe care cizmele din piele ale milițianului le lăsaseră imprimate pe cimentul holului. Ajunsă în dreptul morgii, observă ușa ușor întredeschisă. Un fior rece o străbătu, dar își spuse că probabil așa o lăsase doctorul Găian. O împinse cu o mână, pregătindu-se să fie învăluită de mirosul familiar de antiseptic și moarte. Dar ceea ce văzu o făcu să tresară. Pe podea, în fața patului metalic, se întindea o baltă de apă. Înjură printre dinți, imaginându-și coridorul proaspăt spălat, murdărit din nou. Vru să apuce toarta de fier a găleții, când privirea îi fu atrasă de cadavrul Anetei. Cearșaful cu care o acoperise alunecase, dezvăluindu-i chipul palid și ochii închiși.
Florica întinse mâna, cu gândul să acopere din nou trupul neînsuflețit, dar, când atinse pielea rece, tresări violent. Retrase mâna brusc, cu inima tresăltându-i puternic în piept.
Oare i se păruse? Sau văzuse o mișcare ușoară a pieptului Anetei? O clipă, avu senzația că aude o respirație slabă, ca o șoaptă dincolo de mormânt. O cuprinse frica, dar își impuse s-o alunge. Lucra de prea mult timp acolo și-avea nevoie de fiecare bănuț din salariu. Se aplecă din nou, trăgând cearșaful peste cadavru.
Dar, în clipa aceea, un sunet îngrozitor o făcu din nou să tresară. Un geamăt slab, ca un ultim suspin, răsună în cameră. Ochii moartei o fixau, tulburi. Gura rece, vânătă, i se deschise, ca o rană hidoasă, scoțând un sunet șoptit, de neînțeles. Florica încercă să țipe, dar un nod de gheață îi astupă gâtul. Se simți prinsă de o forță invizibilă, o energie malefică ce emana din corpul neînsuflețit al Anetei. Mâinile reci și livide ale moartei o apucară de antebrațe, într-o strânsoare dureroasă. Un junghi ca o descărcare electrică o străbătu. Un chip de copil blond, cu ochi triști și goi, apăru printre imagini, ca o fantomă a durerii.
Apoi, o cuprinse întunericul. Se prăbuși pe podeaua rece, inconștientă, cu sufletul zdrobit de groază.
*
Dumitru sări din șa, cu o agilitate surprinzătoare pentru un om de vârsta lui. Doamna Mateescu, profesoara de matematică, stătea în cadrul ușii cu mâinile împreunate în față și umerii aplecați.
– Bună ziua, tovarășe.
– Sărut mâinile, rosti bărbatul, scoțându-și chipul. Ce știți de Doru?
– Florica l-a luat pe Doru de la școală acum o oră, îi spuse ea.
Milițianul simți cum o stare de neliniște îi cuprinde inima.
– Florica? Asistenta de la dispensar? A zis cumva de ce?
O doamnă corpolentă, al cărei chip serios părea sculptat în piatră, se alătură conversației.
– N-a zis, dar mă gândesc că poate… știți, ca s-o vadă pe maică-sa. Biata femeie. Doamne ferește! se închină profesoara.
Bărbatul dădu din cap, înnodând firele. Nu-l găsise pe Pavel la lucru, colegii lui de la sonde nu știau nimic de el, nu-l văzuseră de două zile. Îi întoarse spatele femeii în timp ce-și punea la loc chipiul și sări în șa.
*
Soarele cobora încet, ascunzându-se după copaci, pictând cerul cu nuanțe de portocaliu și roșu. La marginea pădurii se adunase o ceată de săteni cu chipurile brăzdate de îngrijorare.
Dumitru legă frâiele calului de un copac, apoi privirea lui se fixă pe întunericul pădurii.
Oamenii bombăneau înfricoșați de zvonurile ultimelor evenimente.
– Da’ de ce să mergem noi după ei, șefule? Nu ne-ajunse cât am îndurat în război? crâcni cineva.
Milițianul se întoarse și-l fixă încruntat pe omul care vorbise, iar cuvintele de ocară aproape că-i țâșniră din gât. Dar apoi se liniști. Nici ei nu duceau o viață ușoară. Teroare represiunii, sărăcia cumplită, statul care le smulsese pământurile și munca de-o viață, toate astea îi înrăiseră pe oameni. Îi făcuseră să țină cu dinții de ce era al lor. Îi făcu semn bărbatului și aprinseră torțele.
– Rămâneți aproape, să ne vedem unii pe alții.
Cu un gest al mâinii, Dumitru dădu semnalul de pornire. Făcliile penetrară întunericul pădurii, dezvăluind porțiuni neregulate din potecile nămolite. Pădurea tăcea, o tăcere sufocantă, tulburată doar de scârțâitul cizmelor de gumă și respirația grea a oamenilor. Frica plutea în aer, ca o ceață rece și umedă. Milițianul strânse cu putere mânerul toporului, pregătit să înfrunte orice pericol. Pușca i se legăna la spate. Gândul la Pavel și la copilul dispărut îl făcea să meargă mai departe, împotriva fricii, împotriva întunericului. Văzuse destule nenorociri în război, cu acestea aproape se învățase. Dar cu ororile rămase după trecerea soldaților nu se putea împăca. O presimțire sumbră îi apăsa sufletul.
Vru să strige după ceilalți săteni, dar gura refuză să i se supună, sufocându-i orice sunet. Undeva, în depărtare, trosneau crengile copacilor, strivite de ceva, de cineva. Solul vibra sub tălpile cizmelor, iar el simți cum frica îl cuprindea ca o gheară. Un miros grețos, de carne putrezită, plutea în aerul umed, făcându-l să se simtă și mai rău. Indiferent ce era, era imens. Creatura aceea tropăia înfundat către el, sfărâmând copaci în calea sa. Dumitru văzu umbre negre trecând peste el, ca niște fuioare de fum. Cu un efort disperat, își duse mâna la piept. Simți sub cămașa umedă de transpirație cruciulița sfințită pe care o purtase cu el mereu, chiar și în război. O strânse în pumn, simțind cum se calma. Apoi, un strigăt rupse tăcerea. Un strigăt de om îngrozit. Ceața se risipi și Dumitru văzu cum sătenii se strânseseră sub un stejar găunos, cu fălciile ridicate deasupra capetelor. Oamenii se dădeau în lături din fața lui, până când ajunse în apropierea copacului. Abia atunci înțelese la ce se uita.
Dintr-o scorbură destul de îngustă, ieșeau mâinile și picioarele unui om. Sângele se prelinsese pe tulpină, strângându-se într-un cheag destul de pronunțat, la rădăcinile stejarului. Se întrebă cum reușise criminalul să împingă un om într-un loc atâta de strâmt. Oamenii nu reușiră să-l scoată din scorbură, așa că le zise altora să lărgească borta cu securile. Din gloată se desprinse, cu paș șovăitor, părintele Achim. Veni lângă Dumitru închinându-se și bolborosind rugăciuni.
– Aici nu-i lucru curat. O fi vreo samcă, mi-am zis, o jivină care fură și omoară copii mici. Rar se atinge de oameni în toată firea. Dară aicea-i lucrătură de dihanie și mai rea.
Milițianul îl privi neîncrezător, dar preotul începu să-i înșire lucrurile de care avea nevoie.
*
O lumină slabă se strecura în pivnița rece și umedă a casei din Poiana cu Lună. Asistenta Florica stătea aplecată deasupra lui Doru, murmurând o incantație monotonă, ca o rugăciune, când ușa din lemn, brăzdată de drugi din fier ruginit, se trânti violent de perete. Întâi intră părintele Achim, cu cădelnița în mână, iar după el Dumitru, urmat de alți bărbați care aduseseră furci și topoare. Mirosul de tămâie umplu încăperea rece. Femeia își întoarse capul încet, ca o marionetă macabră, ochii ei strălucind nefiresc în lumina focului. Tremurând, se agita ca o frunză în bătaia vântului. Dumitru se aruncă în genunchi lângă Doru și își lipi obrazul de pieptul lui. Avea respirația slabă, iar ochii i se pierduseră în fundul capului. Ceru să vină doi bărbați, care-l ridicară pe brațe și-l scoaseră încetișor afară. Apoi, ridicându-se, se uită spre Florica, ce se ghemuise într-un colț, între un butoi cu varză și un săcotei cu cartofi încolțiți. Avea privirea goală și rostea cuvinte neinteligibile.
Când o atinse ușor pe umăr, Florica se smuci, zvârcolindu-se, și sări spre el. Lovitura neașteptat de puternică îl aruncă pe Dumitru prin aer, trântindu-l de perete. Se ridică încet, amețit, cu capul zvâcnindu-i de durere. Simțea gustul metalic al sângelui în gură și lumea se învârtea în jurul lui ca un carusel.
– Nu te apropia! E a mea! răcni asistenta, cu o voce turbată și gâtuită de furie. E a mea!
Un rânjet hidos îi înflori pe buzele vineții, apoi căzu pe spate ca și cum o forță invizibilă ar fi împins-o. Părintele, cu chipul crispat, făcu un pas șovăitor înainte și stropi din belșug femeia cu un buchet de busuioc înmuiat în agheasmă.
Asistenta se zvârcoli, scoțând gemete ce păreau a veni din fundul iadului. Fața i se contorsionă într-o mască de groază, iar un miros pestilențial, ca de carne putredă, se ridică în aer, înecându-i. Unii dintre săteni ieșiseră în curte, vomitând. Părintele se aplecă și o prinse de piept cu o mână, în timp ce doi oameni mai zdraveni o țineau de brațe. Începu să rostească cu glas tare o rugăciune din Cartea Sfântă și nu conteni până ce spasmele femeii nu încetară.
Când văzu că se liniștise și se lăsase moale pe brațele oamenilor, Dumitru se apropie precaut. Însă, la fel de brusc cum se înmuiase, țâșni în picioare, cu ochii albi ca varul și cu bale vâscoase curgându-i din gura strâmbă. O teroare neputincioasă îi umplea privirea, iar mugetele de neînțeles reverberau între pereții înguști. Cu greu, o scoaseră afară, în fața casei, și-o trântiră pe iarba uscată, nămolită.
– Nu vă lăsați păcăliți! Necuratu’ n-a plecat din ea. Doar l-am amețit. Trebuie s-o legăm undeva, zise preotul, privind la oamenii ce făcură roată în jurul său, cu fețele livide.
– Păi și ce facem? zise Dumitru.
Preotul Achim se gândi puțin, apoi zise:
– Nimeni să n-o mai atingă, altminteri răul se va lipi de voi. Trebuie să fim cu băgare de seamă. S-o ducem într-un loc închis…
– Am putea s-o zidim în grota unde am găsit osemintele, zise unul din săteni.
– Da. O s-o ducem pe Florica acolo și-o să-l scot pe dracu’ din ea.
*
Dumitru se opri brusc, ca și cum o mână invizibilă îl trăgea înapoi; o teroare rece îi învălui corpul. Se retrase doi pași, un tremur îi cuprinse spatele, iar ochii i se fixară îngroziți pe creatura care se desprinsese din Florica. Arătarea zăcea întinsă pe spate, cu capul înclinat într-o parte, sprijinit de pământ. Avea ochii bulbucați și ieșiți din orbite, o privire fixă, plină de curiozitate și ură. Le urmărea fiecare mișcare. Fața scheletică era o mască hidoasă. Părul ei era un labirint de șuvițe încâlcite și murdare, brațele și picioarele, aproape fără carne pe ele, arătau ca niște șerpi înnodați, iar abdomenu-i era umflat și deformat într-un mod grotesc. Dar ochii… ochii aceia îl fixau cu o intensitate care părea să ardă, cu o ură fără margini. Se mișcau cu o agilitate bolnăvicioasă, urmărindu-le fiecare respirație, fiecare tremur.
O panică mută îl cuprinse pe Dumitru atunci când dihania se mișcă, ridicându-se amețită în picioare. Avea sânii lungi și lăsați. Mâinile, ca niște furci, se terminau cu unghii lungi și ascuțite, gata să sfâșie carnea oricărui muritor nefericit care îndrăznea să se piardă prin pădure. Aceste unghii, când nu erau întinse amenințător, se încolăceau ca secerile, pregătite să recolteze sufletele nevinovate.
Părintele înaintă cu icoana Sfintei Parascheva într-o mână și cu cealaltă stropind cu apă sfințită, în timp ce rostea rugăciuni. Ceilalți săteni, deși speriați de moarte, ridicară oglinzile și se deplasară în același ritm cu preotul, împingând arătarea mai adânc în peșteră. Creatura începu să-și schimbe forma. Trupul ei se contorsiona, transformându-se într-un vârtej de fum negru, ca o gură de iad. Din negura învolburată apăru o altă formă monstruoasă, un ghem mare și negru ce semăna cu un păianjen uriaș. Părintele Achim ridică din nou icoana, încremenit în fața acelei forțe malefice. Cuvintele sfinte, rostite cu adâncă evlavie, fierbinte, păreau a se materializa în pâlpâirea torțelor.
Creatura se răsuci, grohăind și urlând, în timp ce un miros pestilențial se răspândea în jur ca un văl de moarte. Fuioare de fum negru se năpusteau, lovindu-se cu furie de fiecare oglindă, plesnind ca niște lovituri de bici. Dumitru privea înghețat, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Răgetele arătării umpleau peștera, în timp ce fumul negru se contorsiona ca un șarpe rănit. În cele din urmă, cu un ultim urlet sfidător, creatura dispăru în adâncurile peșterii.
– Încă nu-i gata, rosti părintele Achim. Trebuie să blocăm intrarea, ca să nu mai scape niciodată.
Zile la rând, oamenii din sat lucrară ca să astupe gura peșterii cu bolovani și mortar. Un altar se construi în fața intrării, iar o cruce de piatră străjuia falnic vârful stâncii.
