Doctor Sleep, care a avut premiera americană în toamna anului 2019, urmărește fantomele trecutului, care încă îl bântuie pe Danny Torrance, ajuns între timp adult –interpretat acum de Ewan McGregor (un motiv în plus de entuziasm pentru cineaști) – fantome care sunt stârnite de abilitatea sa telekinetică, aceea de a străluci/to shine.
Pentru a înțelege evenimentele prin care trece adultul Danny Torrance, e necesar să ne reîntoarcem în 1980, și să ne reîmprospătăm memoria cu producția lui Stanley Kubrick – The Shining – film care a revoluționat cinematografia, dar a produs și suficiente dispute și controverse.
În ciuda terorii pe care ne-o induce mimica și jocul actoricesc al lui Jack Nicholson, The Shining este imposibil de categorisit drept o producție de gen, deoarece tonul oscilează frecvent – pe alocuri e horror, alteori devine o cercetare psihologică, iar spre sfârșit capătă accente de thriller.
Totodată, tema inițială din romanul lui Stephen King, adaptată pentru film de Kubrick, este reintepretată în funcție năzuințele și rigorile cinematografiei, fapt ce adus, mai târziu, la o celebră dispută între scriitor și regizor.
Premisa de la care pornește Kubrick este aceea că răul suprem rezidă în om, iar estetica pe care o alege regizorul – realistă, brutală, greu de digerat – înfățișează exact acest aspect și îndepărtează producția de nișa filmelor de tip „haunted house“. Astfel, Overlook devine o oglindă a psihicului lui Jack Torrance. Alegerile pe care le face Kubrick, drastice din punct de vedere al rescrierii materialului sursă, permit filmului să se distanțeze de romanul lui King și să devină o capodoperă de sine stătătoare.
Cu un trecut dominat de alcoolism și agresivitate față de propria familie, Jack Torrance, un scriitor aflat într-o criză de inspirație, decide să accepte postul de îngrijitor al luxosului complex hotelier Overlook, și, alături de familia sa, să petreacă iarna departe de civilizație, în mijlocul unui peisaj montan sălbatic și aproape inaccesibil.
Dornic să se detașeze de trecut și să intre în contact cu propriile energii creatoare, Jack se lasă ademenit de iluzia pe care o proiectează izolarea, dar contactul cu hotelul se dovedește însă a fi devastator. Filmografic, Kubrick reușește să mențină suspansul la cotele cele mai înalte, cu toate că, narativ vorbind, darul/blestemul fiului său – acela de a visa ceea ce urmează să se întâmple, oferă publicului un cârlig narativ, imaginația vizuală susține suspansul decăderii lui Jack.
Din contră, Kubrick se joacă cu așteptările publicului, înlocuind clasicele „scare-jumps” cu o groază invizibilă, omniprezentă și cu o tensiune în creștere continua. Astfel, The Shining evadează din nișa filmelor horror și alege căi mai întortocheate prin care să își sperie publicul.
Cei mai studioși dintre noi pot să recurgă aici la teoriile lui Freud din Das Unheimliche despre reținerea pe care o avem în fața necunoscutului familiar, sau, despre spaimă din siguranța sălii de cinema sau a sufrageriei familiare și pot pune sub semnul întrebării teoria filosofului Jean Baudry, conform căruia egoului i se permite detașarea intelectuală, tocmai pentru a nu fi rănit fizic atunci când se desprinde total de mediul în care se află și din care dorește să evadeze (în film).
Cum Kubrick avea o obsesie pentru simbolistică, dar și pentru tehnica cinematografică uneori dusă la extremă, (dar care nu cade niciodată în artificial), ochiul invizibil al camerei de filmat îl înlocuiește pe cel uman, iar calea sinuoasă a șoselei pe care conduce familia Torrance este filmată dintr-o perspectivă aerială, aceea a destinului implacabil, parcă pus la cale de o divinitate ce planează deasupra lor, în înaltul cerului, o apropiere metaforică de infinit. Efectul scontat este accentuat de muzica amenințătoare, o forță acaparatoare, impozantă, în acord cu peisajul neîmblânzit.
Granița dintre realitate și spațiul ficțional este disipată, cele două universuri suprapunându-se, clădirea antropomorfică a hotelului, aparent refugiu pentru Jack, care încearcă să-și depășească crizele de familie și cele de abuz, devine scena principală a manifestării psihozei.
Există aici și o tematică secundară, și anume: înfățișarea problemelor sociale ce rezidă din alcoolism, a agresivității alcoolicului, explicabilă cinematografic printr-o amplasare cu subînțeles a unor detalii cheie.
Întâmplător sau nu, The Shining este și unul dintre filmele cele mai urmărite de către adepții teoriilor conspiraționale, care uneori au găsit explicații alternative pentru anumite scene, pe care le-au și reinterpretat. Printre cele mai populare sunt evocările canibalismului, a grupărilor obscure, a uciderii în masă și a colonialismului, hotelul fiind construit pe un fost cimitir indian. De asemenea, repunerea în scenă a trecutului, întoarcerea în timp și efectul iluzoric, halucinant al trecerii acestuia sunt folosite drept motive cheie, referințele constituind prezența dominantă a oglinzilor, parcurgerea repetitivă, lentă a aceluiași drum întortocheat, pozele vechilor clienți atârnate pe pereți și, desigur, figurile stranii a celor două gemene.
Toate aceste simboluri, indiferent de veridicitatea lor, sunt folosite de Kubrick pentru a completa spațiile narative, ele sunt prezențe ale trecutului, bine întipărite în structura hotelului, care devin, inevitabil, amenințări ale prezentului.
Atipic pentru cinematografia supranaturală, Stanley Kubrick se folosește de o iluminare puternică, o declarație a transparenței demersului său de a devălui acel rău suprem pe care îl aminteam mai devreme, de a nu ascunde nimic. Putem deduce, fără să intrăm prea mult în psihoanaliză, intenția principală a regizorului, aceea de a reabilita hipnoza ca tratament psihoanalitic, de a împiedica refularea emoțiilor refuzate de conștient, de a evita o dezlănțuire spontană și instantanee a acestora, precum râul de sânge care inundă coridorul.
Ziceam mai deveme că viziunile și visele băiatului trimit către evenimente viitoare, dar totul se dovedește a fi o scamatorie. De fapt, evenimentele pe care le experimentează familia Torrance sunt precum un vis, într-o locație izolată a naturii, dominată de liniște și de nemișcarea hibernal, care susține atmosfera tensionată, și compune o amenințare latentă, invizibilă.
Filmul are, la o analiză rapidă, câteva caracteristici pozitive imediate, care au devenit, între timp, parte a moștenirii și a influenței cinematografice post-Kubrick: o nouă definire a spațialității și a temporalității, o estetică deosebită și o muzicalitate paralizantă, o îmbinare a dimensiunii reale cu cea ficțională care cu greu poate fi despletită. Tehnica sa, de a spune/de a arăta mai puțin, necesită, de fapt, mai mult efort decât o abordare clasică, fie că vorbim de o implicării mentală sau afectivă, fie că ne referim la felul în care Kubrick ne prinde și nu ne mai dă drumul.
