Lucram în branșa miracolelor. Îmi spuneam asta de o veșnicie. Mașinăriile construite de mine produceau miracole și le răspândeau în lume pentru a răspunde rugăciunilor, deși mulți oameni atribuiau hazardului intervențiile mele. Lipsa credinței văduvea mașinăriile de însuși combustibilul care le alimenta, iar eu nu intenționam să stau pasiv, privind cum munca mea de-o viață era redusă la tăcere. Așa am ajuns pe scările ce duceau către locuința mea, așteptând răbdător vizita unui ziarist. Doream să-mi relateze povestea, să reaprindă credința în puterile mele. Cu ajutorul său, puteam schimba lumea.
‒ Mulțumesc că ai fost de acord să ne întâlnim, a spus Sinclair Ellis și un zâmbet politicos, profesionist, a mascat faptul că urcușul o lăsase fără aer. Colegii mei aproape că nu m-au crezut când le-am spus că ai fost de acord cu interviul.
Cei luați în colimator de Sinclair ori se temeau de asta, ori râvneau la atenția ei. Cu toții, însă, o respectau. În ceea ce mă privește, am ales-o bazându-mă pe publicul țintă, dincolo de faptul că-i apreciam frumusețea condeiului. Dacă voiam ca lumea să-mi vadă munca și să înceapă să creadă – și voiam asta – ea era alegerea perfectă.
‒ Să le spui colegilor tăi că ar fi trebuit să se roage mai mult, i-am zis.
‒ Să înțeleg că m-ai ales pe mine fiindcă „m-am rugat mai mult” ca restul?
A ridicat ușor din sprânceană.
‒ Doamne ferește!
Am râs și am deschis ușa către atrium – o structură de sticlă reprezentând conturul unui trandafir lipsit de culori.
‒ Te-am ales fiindcă ești cea mai bună și ai cel mai mare public dintre colegii tăi. Consider-o un premiu.
Am privit-o cu atenție, așteptându-mă să fie impresionată de locuința mea, dar i-a acordat doar o privire fugară. Ciudat, însă, pe de altă parte, trecuse mult timp de când scheletele metalice începuseră să se ridice mai sus de contraforturi.
Sinclair a deschis un carnețel legat în piele și a scos un pix masiv dintr-un buzunar al pantalonilor ei gri. Croiul costumației îi scotea în evidență fața colțuroasă și părul negru ca pana corbului, strâns la spate.
‒ Nu te deranjează că iau notițe, nu? a întrebat în timp ce scrijelea cu pixul în carnețel. Detaliile sunt esențiale: dacă modifici ceva, întreaga poveste capătă alt înțeles. Am încredere mai mare în pixul meu decât în memorie.
‒ Deloc. Fă ce trebuie să faci.
Am părăsit atriumul și am străbătut coridorul lung ce ducea către partea principală a casei. Destinația noastră se afla adânc în mijlocul structurii, sursa miracolelor lumii: Voliera.
‒ Pot să-ți ofer ceva de băut? Apă proaspătă din nori? Sau poate preferi un vin.
‒ Nu, mulțumesc, a răspuns Sinclair. Nu-mi trebuie nimic.
‒ Atunci, trecem direct la treabă. În regulă.
‒ Ce-i cu toată chestia asta? a întrebat, indicând rafturile de lemn, biblioteca, vitrinele și ecranele, fiecare prezentând o ofradă primită de la un solicitant sau altul.
‒ Oamenii încearcă dintotdeauna să-mi câștige bunăvoința cu daruri, i-am explicat.
‒ Mită?
‒ E greu s-o consideri așa ceva.
N-am putut să mă abțin din a izbucni în râs în timp ce m-am oprit lângă o statuie de marmură reprezentând o femeie rugându-se în genunchi. Voalul ce-i acoperea fața se încrețise de parcă o pală de vânt deranjase mătasea cu o clipă înaintea imortalizării în piatră. Buricele degetelor i se atingeau, turtindu-se și flexând ligamentele mâinilor, toate surprinse cu măiestrie de artist și de dalta sa.
‒ Ofrandele nu dictează căror rugăciuni li se răspunde, dar asta nu înseamnă că nu sunt iscusit realizate, ori că nu sunt capabil să le apreciez frumusețea. Dar, hai, aproape am ajuns la Volieră.
‒ Volieră?
Am lăsat întrebarea fără răspuns, pe măsură ce înaintam prin locuință. Ne-am apropiat de mecanismele ce constituiau inima ei. Tremurul lor făcea podeaua să vibreze. Avea să-și primească curând răspunsul. Am ajuns la capătul holului și am deschis o ușă, lăsând zgomotul să se reverse asupra noastră în deplinătatea lui. Am pășit în balconul de alamă, făcându-i semn să mă urmeze.
Sinclair mi s-a alăturat lângă balustrada lustruită; și-a ținut răsuflarea. Eu crescusem cu acea priveliște, dar faptul de a vedea pe altcineva experimentând-o pentru prima dată m-a făcut să apreciez mai mult mașinăria ce mergea cu precizia unui ceas. Roți dințate din alamă strălucitoare, arbori de transmisie lustruiți până ce suprafața lor căpătase strălucirea oglinzii – un mecanism extrem de complex alimentat de motoare bazate pe credință, întinse pe podeaua de dedesubt. Mirosul slab de uleiuri și lubrifianți mi-a umplut nările, conferindu-i aerului un iz metalic. Pentru oricine se uita, pistoanele păreau că vor funcționa veșnic, dar eu aveam o conexiune intimă cu mașinăria și simțeam cum rezervorul de credință se golea treptat. Când se va fi oprit, angrenajele urmau să se blocheze, pistoanele să înghețe, iar lumea ar fi rămas pe vecie tânjind după miracole.
‒ E…
‒ Fantastic? i-am oferit o variantă, simțind că aveam ocazia s-o copleșesc pe Sinclair.
Pixul îi alerga pe foaie. S-a aplecat peste margine, uitându-se la agitația pistoanelor, la mișcarea roților. Mașinăria de dedesubt reprezenta ultima parte a liniei de asamblare, unde fâșii fine de hârtie erau împăturite sub forma unor păsări decorate ce-și luau zborul, adunându-se în stoluri sub tavanul boltit de deasupra capetelor noastre, învârtindu-se și planând în Volieră.
‒ Poți vorbi mai tare? mi-a cerut Sinclair. Mașinăria… e atât de zgomotoasă!
‒ Vrei să facem niște miracole azi? am întrebat-o aproape strigând.
Mă așteptam ca Sinclair să accepte cu încântare, dar, în schimb, s-a îndepărtat de balustradă. Ochii ei au admirat Voliera, apoi a clătinat ușor din cap.
‒ Poate ar fi mai bine să începem cu câteva întrebări.
‒ Sigur, am acceptat. S-o luăm din copilăria mea? Celebrele probleme cu părinții și mediul impropriu unde m-am născut…
‒ Nu mă interesează copilăria ta.
Întreruperea m-a lăsat fără replică. M-am simțit din nou nesigur, ca atunci când am văzut că n-a fost impresionată de locuința mea. Mi s-a pus un nod în gât și am înghițit cu greutate. O chemasem ca să-mi spun povestea, dar părea să aibă un aer mai curând dezinteresat. Mi-am dat seama că, dincolo de atenția acordată miracolelor avute în grijă, poate că omisesem ceva când o alesesem pe Sinclair. Poate că n-avea să se dovedească hagiograful predictibil la care mă așteptasem.
‒ Nu intenționai să relatezi povestea vieții mele, de la începuturi și până la momentul când o așterni pe hârtie? La ce întrebări te-ai gândit?
Privirea i-a rătăcit prin stolul de păsări ce planau deasupra noastră. O lumină de un alb imaculat a animat-o pe una dintre ele odată cu miracolul împlinirii unei rugăciuni, trimițând-o afară prin fereastra deschisă.
‒ Sunt mai interesată de miracole, în sine, de modul cum se produc și cum își găsesc drumul către lume.
‒ Firește, am comentat ușurat.
Până la urmă, miracolele erau importante, nu copilăria mea.
‒ Treci la partea cea mai interesantă.
‒ Știi cine le cere? Ce anume doresc?
‒ Fiecare dintre ele, da. Ai venit aici ca să mă testezi?
‒ Nu, nu vreau să te testez, a spus Sinclair, scrutând în continuare aerul de parcă ar fi urmărit traseul unor păsări anume.
A arătat spre o pasăre de hârtie care strălucea de energie, un miracol, cu câteva clipe înainte să coboare pentru a schimba modelul lumii.
‒ Îmi poți vorbi despre acel miracol în particular? Pot să-l văd îndeaproape?
‒ Sigur.
Am acționat un buton al ceasului aflat în buzunar și păsările au înghețat în aer. Aripile lor vibrau din cauza energiei, iar zgomotul neobosit se ridica în continuare din mașinăria de dedesubt. O apăsare a piciorului pe o pedală de alamă a făcut balconul să se avânte în aer. Am zburat printre păsări, planând până când am ajuns la o lungime de braț de pasărea indicată de Sinclair. Stătea suspendată în clipa dinaintea plecării spre femeia care se rugase pentru ea.
‒ Dacă te uiți pe laturile camerei, am spus, vei vedea mașinăriile bobinând hârtia, alimentând lamele ce o taie și o modelează înainte de a o introduce în mecanismele făcute s-o plieze în formă de pasăre.
Strălucirea miraculoasă care lumina pasărea radia de la cioc până la coadă, trasând unde de energie în spatele penelor cu pinioane. Privirea lui Sinclair nu slăbea pasărea și lumina emanată de ea. Mi-am mușcat buzele pentru a-mi masca frustrarea în fața atitudinii ei calme, neafectate.
‒ Asta ce urmează să facă? a întrebat.
‒ Va merge la un cuplu fără copii, doi oameni pierduți în hățișul unei călătorii nesfârșite de fertilizare.
M-am întins și am dezmierdat capul păsării. Dâre palide de lumină mi s-au desprins de pe degete când le-am așezat din nou pe balustradă.
‒ S-au rugat pentru un miracol, iar acum li se va împlini. Fetei îi vor spune Josephine.
Am luat un glob de cristal cu inserții metalice și i l-am oferit lui Sinclair. Nu era nevoie să mă uit la el ca să știu ce arăta: mâini tremurânde ținând un test de sarcină cu o linie subțire, albastră, o femeie prea speriată ca să-și lase lacrimile de bucurie să curgă pe obraji, valuri de iubire ce aveau să doboare, în sfârșit, zidurile interioare construite de-a lungul anilor și cinci degețele mici prinzându-i arătătorul în timp ce zăcea epuizată pe un pat de spital.
În fața viziunii, Sinclair a strâns balustrada cu mâna liberă până i s-au albit încheieturile degetelor.
Cât vedeai cu ochii, adunătura de păsări de hârtie vibra de energie potențială. Am acționat ceasul din buzunar, eliberându-le. Aripile lor de hârtie au început să se îndoaie, să bată, trimițând spre noi o adiere blândă. Pasărea pe care o studiaserăm și-a întins aripile, planând pe fereastra deschisă, părăsindu-mi încăperile și grăbindu-se să-și împlinească menirea de a schimba viețile.
‒ Asta-i tot? a întrebat Sinclair. Cineva murmură o rugăciune, una dintre păsările tale prinde viață și lumea se schimbă?
‒ Se poate spune și așa. Majoritatea rugăciunilor au nevoie de Mijlocitori.
Am întins mâna și o pereche de păsări a venit să mi se așeze în palmă. Spre deosebire de hârtia albă a miracolelor ce așteptau să fie animate de rugăciuni, Mijlocitorii erau forjați din folii de bronz.
Am ridicat una spre urechea lui Sinclair, ca să-i poată auzi cântecul.
‒ Mierle mecanice care ascultă rugăciunile de dincolo de aceste ziduri și le aduc aici, cântându-le miracolelor incipiente.
‒ N-aud nimic, a spus. Mașinăria, aripile – totul e prea zgomotos pentru mine.
Am lăsat pasărea în jos, dar am păstrat-o pe mână în timp ce coboram de la balcon. Sinclair se oprise din notat, cu pixul rămas imobil pe foaie. I-am privit ochii, așteptând clipirea ce n-a mai venit și m-am luptat să-mi înăbuș zâmbetul provocat de reacția ei.
‒ Mai ai și alte întrebări? am zis.
S-a răsucit spre mine, cu momentul de uluială vizibil doar în sprânceana încă ridicată, dar dispărut din ochii îngustați.
‒ Nu te-ai uitat la miracol înainte să-mi spui ce avea să se întâmple.
‒ Asta nu-i o întrebare.
‒ Le cunoști pe toate?
‒ Pe de rost, am răspuns. Până la urmă, lucrez în branșa miracolelor. E meseria mea.
‒ Ce-mi poți spune despre aia?
‒ O mamă disperată aleargă printr-un mall aglomerat, căutându-și copilul care s-a smuls din mâna ei ca să meargă la un magazin de bomboane. Îl va găsi nevătămat; va fi doar un pic de anxietate și o ceartă zdravănă.
‒ Cam greu să numești asta miracol.
A indicat altă pasăre:
‒ Aia de acolo?
‒ Un bătrân stă pe scaun lângă mormântul tatălui său, ascultând transmisia proastă a unui meci de baseball. Dorința lui este de a împărtăși cu amintirea tatălui o victorie pe care mai multe generații ale familiei n-a avut ocazia s-o trăiască.
‒ E cam… banal, nu?
‒ Cine sunt eu să judec?
‒ Să înțeleg că îndeplinești orice dorință auzită de păsările tale de jucărie?
A închis carnețelul cu o bufnitură și l-a strâns între degete cu suficientă forță ca să li se albească încheieturile.
‒ Simt o oarecare nemulțumire, am constatat.
‒ Să zicem că n-am primit niciodată poneiul dorit pe când eram copil.
Când s-a uitat la mine, privirea ochilor ei îngustați m-a săgetat. Se ghicea acolo ceva mai profund decât un capriciu copilăresc, ascuns în mod intenționat.
‒ Un ponei? Aș putea îndeplini dorința asta fără un miracol, dacă e nevoie.
‒ Era o figură de stil.
Sinclair și-a scuturat capul și a privit păsările minune desprinzându-se de linia de asamblare, bătând pentru prima oară din aripi. Lucrurile îmi scăpau de sub control.
‒ Povestește-mi cum decizi cine are parte de o dorință împlinită și cine își petrece viața așteptând ceva ce nu va veni niciodată, mi-a cerut. Depinde doar de tine? Făcătorul de miracole din înalturi, schimbând viețile după bunul plac cu mașinăriile și mierlele sale, ferindu-se să judece valoarea unei dorințe ce poate schimba cursul lumii?
‒ Greu de zis așa ceva. Probabil că mă consideri un capricios, dacă-ți închipui că mă implic așa. Am construit sistemul ăsta ca să ofer lumii o metodă prin care să-și facă viața mai bună. Nu sunt un paznic ce dă cale liberă unor rugăciuni și le oprește pe altele. Sunt mai curând un îngrijitor.
Nu și-a redeschis carnețelul. Notase cu grijă detaliile legate de arhitectura locului, de mașinării și de operații. Dar acum, nimic.
‒ Să înțeleg că pârghiile destinului îi fac pe plac unui fan sportiv trist și singuratic? Nu există fani triști și singuratici ai celeilalte echipe, cu dorințe similare legate de propriul moment de fericire? Ceea ce e miracol pentru un om nu reprezintă tristețe pentru altul?
N-aveam un răspuns ferm la asta.
‒ Nu orice rugăciune implică un joc cu miză nulă. De ce te concentrezi doar pe cele care o fac?
Sinclair scria din nou în carnețel, pixul mișcându-i-se cu iuțeală.
‒ Ce fel de poveste intenționezi să scrii?
Sinclair a pus capacul pixului și a ridicat privirea de pe pagină.
‒ Să presupunem că cineva își dorește un lucru rău, iar asta ajunge la urechea unui Mijlocitor. L-ai opri? Ai putea s-o faci?
Și-a îndesat carnețelul sub braț și pixul în buzunar.
Am rămas mască. Îi arătasem cum se schimbă viețile. O văzusem reacționând fizic la impactul avut de împlinirea rugăciunilor, dar prefera să se concentreze pe posibilitatea de a se întâmpla ceva rău, nu pe realitatea lucrurilor bune.
‒ Ai văzut impactul rugăciunii care a adus-o pe lume pe Josephine. Bucuria din ochii părinților, iubirea izvorâtă din inimile lor. Ai simțit asta la fel de real cum real e faptul că stai acum aici. Lucrez în branșa mira…
‒ Oprește-te! Taci odată!
Și-a întins palma în față, susținându-și întreruperea.
‒ Nici măcar nu-ți dai seama ce poate fi greșit aici, iar eu am crezut că pot…
Sinclair s-a îndepărtat de mine și am fost convins că planul meu o luase pe arătură. Indiferent ce scrisese în carnețel, avea să ducă la o poveste complet opusă de ceea ce-mi trebuia. Avusesem nevoie de ea să reaprindă flacăra credinței și, când colo, ea se pregătea să stingă jarul.
‒ Stai! Întoarce-te! Roagă-te pentru poneiul tău! am strigat, trimițând un Mijlocitor să i se așeze ușor pe umăr, cu capul aplecat într-o parte, ascultând. Sau, dacă ai renunțat la dorințele din copilărie, roagă-te pentru altceva. Ai la dispoziție urechea unui Mijlocitor și binecuvântarea mea. E ceva de care nu mulți au parte. Arată lumii ce lucru minunat poate ieși dintr-un miracol.
Sinclair a ridicat o sprânceană. Surpriză? Neîncredere? Dispreț? Nu-mi era clar. A tras adânc aer în piept, dar, când a expirat, s-a cufundat în sine. Fața i-a căzut. A băgat în seamă pasărea de pe umăr, ridicând un deget pentru a o mângâia.
‒ Când eram copil, mama a avut un accident de mașină. A fost la un pas de moarte.
‒ Te-ai rugat să se facă bine și ai fost dezamăgită. Îmi pare rău, dar, așa cum ai observat, nu orice rugăciune e auzită.
‒ Nu.
Și-a apăsat vârfurile degetelor pe tâmplă, scrâșnind din dinți.
‒ Era pe moarte. M-am rugat pentru însănătoșirea ei și asta s-a-ntâmplat. A fost meritul rugăciunii? Cine știe? S-a făcut bine.
‒ Nu înțeleg, am zis. Ai primit lucrul dorit. Atunci, care e problema?
Sinclair a inspirat profund, și-a închis ochii și a expirat prelung, lent, înainte să mă fixeze cu o privire de foc.
‒ Din nefericire, există o boală, una ereditară. Se transmite doar la femei. Desigur, există șansa să scapi de ea, să sară o generație, dar rămâne latentă în linia genealogică. Poate că o am, poate că i-am dat-o fiicei mele pe care am conceput-o înainte să aflu ce demon îmi sălășluiește în gene. Oricum, e o condamnare la moarte lentă; ucide fără a-i lăsa victimei o urmă de demnitate. Mama a scăpat din accidentul de mașină, așa că are ocazia să experimenteze o moarte mult mai mizerabilă. Ai fost vreodată martor la stingerea luminii din ochii celor pe care-i iubești? Să vezi pălind strălucirea identității, în timp ce tu te rogi să poți trece dincolo de acel văl, ca să ajungi la persoana pe care o știi, dar acum nu mai e acolo? Cum te-ai simți gândindu-te că rugăciunea ta i-a salvat viața în urmă cu mulți ani, doar pentru a o condamna la o suferință mult mai mare? Și acum – acum – te rogi la urechi surde?
‒ Ai câștigat ani alături de mama ta…
‒ Nici măcar nu mă mai recunoaște! Și nu faptul că m-a uitat e cel mai înfiorător, ci faptul de a ști că am condamnat-o să piardă lucrul pe care-l prețuia cel mai mult.
I-am perceput rugăciunea incipientă formându-i-se în minte. Într-o clipă, am văzut amestecul de iubire față de mama ei cu agonia de a o vedea înstrăinându-se chiar în fața propriilor ochi. Am observat groaza că s-ar putea să-i împărtășească soarta și conștientizarea faptului că acea incertitudine o bântuia în fiecare zi. A închis ochii, iar mâinile i-au tremurat în timp ce ștergeau o lacrimă care amenința să-i alunece pe obraz. Când i-a deschis din nou, în ei se citea furia.
‒ Ăsta e singurul lucru care ar putea…
Glasul i-a pierit, în timp ce ducea pasărea spre buze și-și șoptea rugăciunea, cu lacrimile șiroind pe obraji. Am știut-o din clipa când și-a lăsat inima să-și spună oful. Sângele mi-a înghețat în timp ce Mijlocitorul i-a ascultat litania, apoi și-a luat zborul spre înălțimile Voilerei. Ciripea cântecul morții în drumul său spre împlinirea unui miracol.
‒ Cum se numea fata? Josephine?
‒ N-ai făcut asta!
Am negat, deși știam cu certitudine că se rugase pentru moartea fetei.
‒ De ce?
‒ Te ascunzi în spatele frazei „lucrez în branșa miracolelor”, dar între ceea ce ignori și ceea ce provoci printr-o simplă permisiune pasivă, lucrezi, de fapt, în branșa mizeriei. Nu-mi ține mie predici despre faptul că scopul acestui loc este să schimbe vieți! Scopul unui sistem e dat de rezultate. Dacă le permiți oamenilor să te invoce pentru a crea un rău incalculabil, nu-i ăsta un mod de a produce suferință?
Nu era nevoie să mă uit la glob ca să văd cum slăbea strânsoarea celor cinci degețele, legiunea de medici și asistente străduindu-se în zadar să combată nefericita intervenție divină. Păsările mele o aduseseră pe lume și tot ele o conduceau înapoi.
‒ E doar un copil! am protestat.
‒ Și eu eram la fel! Stai deoparte și lași milioane de rugăciuni să aducă suferință în lume, în fiecare zi. Cu ce e Josephine mai specială? Ce suferință o condamni să îndure doar pentru că ești un paznic ce unge rotițele, în timp ce mașinăriile tale pun capăt vieților? Doar așa poți înțelege cu adevărat rezultatul distrugerii pe care o creezi.
Nu suportam să mă mai uit la fața lui Sinclair. M-am răsucit să-mi privesc creația, mașinăriile miraculoase ce zumzăiau în munca lor precisă, cu aceeași eficiență ca atunci când le pusesem în funcțiune. Sumbra înțelegere a faptului că Sinclair avea dreptate îmi provoca o durere interioară. Am privit în față suferința provocată de mine, pe care o ascundeam, de fapt, sub fărâme de fericire.
Mijlocitorul lui Sinclair a ajunse la o pasăre minune, învăluind-o în lumină.
Dar n-a avut efect. Am apăsat butonul din ceasul de buzunar și am înghețat pasărea în aer. Am ridicat celălalt Mijlocitor la buze, șoptindu-i la ureche propria rugăciune. Privirea lui Sinclair a întâlnit-o pe a mea; m-am întrebat dacă a putut să-mi simtă dorința așa cum eu o simțisem pe a ei.
Mijlocitorul meu a zburat către cel mai apropiat miracol. Am atins din nou ceasul, readucând lumea la viață, iar pasărea a izbucnit în flăcări. Energia ei a inundat Voliera, izbind motoarele de sub picioarele noastre. Totul s-a oprit. Ferestrele s-au închis. Gravitația a atras Mijlocitorii spre sol, zdrobindu-i. Imensa cameră a fost învăluită în tăcere, iar păsările de hârtie au început să cadă, ca o ploaie de cenușă.
Mi-am privit moștenirea, mașinăriile oprite, tăcute, în timp ce aripile păsărilor care n-aveau să mai zboare vreodată îmi mângâiau umerii în căderea lor, adunându-mi-se la picioare. În tăcerea profundă, rugăciunile șoptite ajunse la păsări, dar cărora nu le dăduseră încă viață, abia se mai auzeau.
‒ Ai distrus tot, a respirat ușurată Sinclair, cu urma unui zâmbet pe buze.
Am îngenuncheat, am luat unul dintre Mijlocitorii lipsiți de viață și l-am ținut în palmă. Cânta cu o voce atât de asemănătoare cu a lui Sinclair, că nu putea fi decât a fiicei ei. Se prăbușise din înalturi cu câteva clipe înainte să dea viață miracolului care ar fi oprit transmiterea bolii mamei lui Sinclair.
‒ L-am distrus pentru că răutatea ta nu e unică. Dacă oamenii se folosesc de asta pentru a cauza suferință, mașinile sunt rele chiar dacă, uneori, sunt folosite pentru a face bine.
Mi-am preumblat degetele peste Mijlocitorul nemișcat, reamintindu-mi momentele de bucurie la nașterea cărora contribuisem, dar n-aveau să se mai întoarcă vreodată.
‒ Mi-aș fi dorit doar ca, spre binele tău, să mai fi așteptat câteva clipe.
‒ Ce vrei să spui?
I-am întins pasărea. A luat-o cu mâini tremurânde și a dus-o la ureche, iar eu am privit în altă parte. Nu doream s-o văd în clipa când înțelegea ceea ce tocmai făcuse.
Titlul original: The Purpose of a System is What it Does
Această poveste a fost publicată inițial în limba engleză în revista Cossmass Infinities.
Traducere de Lucian-Dragoș Bogdan.
Mulțumim autorului pentru povestire!
