Siluetele întunecate ale zgârie-norilor dezafectați se înălțau, prevestind numai lucruri rele, pe cerul de neon purpuriu din New Colentina. De pe bancheta din spate a aeroglisorului, Max testă din nou implantul cibernetic pe care-l avea în locul mâinii drepte. Pistoanele de la încheieturile degetelor răspunseră cu o ușoară întârziere la impulsul venit din cortexul său. Legăturile neuronale nu se formaseră complet între creier și microcip, și nici modelul nu era chiar cel mai nou în materie de tehnologie de luptă. Antebrațul i-l montase un băiat din Rahova, care nu păruse prea convingător în garanțiile oferite:
– Merge, șefule, cum să nu meargă? Nu bate, nu troncăne, l-a avut înainte un netrunner din Stuttgart. La sumele care ți le permiți tu, e cap dă linie, să moară familia mea dacă te mint.
Trecuseră deja de o barieră, la ieșirea din Timpuri Noi Noi. Fiecare cartier avea un punct de control, pentru a nu permite accesul oricărui individ într-o zonă în care n-avea ce să caute – sau cel puțin aceasta fusese scuza autorităților. În realitate, era doar o metodă de a-i ține pe cetățenii din clasele sociale inferioare departe de cartierele bogate, pentru ca mogulii să nu se simtă jigniți de existența unor sărăntoci în câmpul lor vizual. După ce trecură de punctul de acces în Dorobantz®, Foxy, de pe locul pilotului, deschise legătura video cu Sonic, iar holograma cu capul diform, plin de antene și senzori optici, al acestuia apăru deasupra bordului.
– Ați intrat?
– Da, ne îndreptăm către punctul de extracție.
– V-am zis eu că documentele sunt bune. Nici serverul de detecție n-a depistat nimic, schiță Sonic ceea ce părea a fi un zâmbet, deși era greu de zis, din cauza orificiului bucal pe marginile căruia avea băgate două tuburi pentru a-l hrăni în permanență cu lichid de răcire.
– Acum ne zici și ce avem de luat de-acolo?
– Da. La etajul unu ar trebui să existe un seif. În interiorul lui veți găsi un hard-disk de culoare albastră. Ăla e obiectul pe care l-a cerut clientul. Orice altceva găsiți de valoare în vilă, vă aparține.
– Și ce-i pe hard? întrebă Foxy cu lăcomie în glas.
– Nimic care să vă fie de folos vouă. E o formă rudimentară de AI, de pe vremea când inginerii programau AI-ul să emuleze conștiința unei persoane reale.
– Și despre ce persoană e vorba? vorbi Isa, de pe locul din față. Vreun star ciber-porno? Vreun cântăreț de tehno-manele?
– Habar n-am, un intelectual de pe vremuri, nuș’ care-i numele lui. Ceva poet, din câte am înțeles.
Pasagerii tăcură, iar dezamăgirea din mașină fu palpabilă. Max se consolă, în sinea lui, că banii pe care urmau să-i primească pentru livrare erau buni. Întrebă holograma:
– Ce fel de securitate au?
– Proprietarii sunt plecați în vacanță, nu există riscul să dați nas în nas cu ei, ca data trecută. La intrare e un scanner retinal, de ăla o să treceți cu ajutorul irisului mimetic pe care vi l-am dat. Sistemul de camere este OakHeart, n-ar trebui să fie o problemă pentru mine să-l dezactivez, răspunse Sonic, fluturându-și în aer mâinile cibernetice prevăzute cu câte șapte degete. Mai au și un robot de luptă Goliath 3, dar…
Isa lovi cu pumnul în bordul mașinii.
– Dă-o-n pula mea, Sonic! Au un mech?
– Aveți răbdare să vă zic tot. Mech-ul e dezafectat. Idioții de proprietari au crezut că e o idee bună să-i șteargă tot sistemul de operare anti-intrus și să-i instaleze software-ul ăla pe care trebuie să-l furați, răspunse holograma, amuzată. În cel mai bun caz, robotul ar trebui să fie complet inert.
– Și-n cel mai rău?
– Aveți arme EMP la voi, nu? Și-oricum, nu uitați că în spatele acelei cuirase de titan se ascunde un suflet sensibil de poet. Ce poate să vă facă, să vă recite sonete?
*
Lăsară aeroglisorul vizavi și trimiseră un puls electromagnetic către dronele de securitate, care se prăbușiră pe gazonul tuns impecabil al vilei. Ajunși înăuntru, își porniră dispozitivele oculare nocturne, Max băgă primul capul în sufragerie și le făcu semn fetelor să se uite în capătul din dreapta al camerei. Într-o firidă iluminată slab se zărea silueta masivă, colțuroasă a mech-ului. Foxy apăsă câteva butoane în consola de pe braț și trimise de la distanță un ping către matahala de metal, dar nu primi niciun răspuns. Ca să fie siguri, Isa își lungi brațul telescopic până în mijlocul încăperii, dar robotul nu reacționă în niciun fel.
– E mort. Probabil că l-au prăjit când i-au pus conștiința aia, șopti Foxy.
– Păcat, zise Max clătinând din cap. Ăsta e model militar.
– Se pare că nici măcar ăștia nu-s imuni la prostia umană, se auzi din căști vocea lui Sonic. Acum duceți-vă să luați hard-ul, e un lift chiar în fața voastră. Aveți timp după aia să căscați gura.
Ajunși în dormitorul de la etaj, găsiră seiful, Isa își conectă cyberdeck-ul la el, trimise un flux de paradoxuri către sistem, iar după câteva secunde, seiful se deschise. Mai scotociră camera în căutare de alte chestii valoroase, dar nu găsiră nimic, așa că reveniră la parter.
– Nu era nimic mișto sus, zise Foxy cu reproș în cască.
– E suficient că ați găsit hard-ul, răspunse Sonic. Clientul o să fie mulțumit.
– Da’ chiar așa, ce e așa de special la AI-ul ăsta de face atâția bani?
– Cică-i unicat. Nu se poate reproduce cu nicio metodă de…
Deodată, în ochii robotului se aprinse o licărire albăstruie, iar din difuzoarele sale se auzi o voce masculină răgușită, care părea să ragă din toți bojocii:
„Voi ce căutați aicea? Hoților! Hoților!”
Max îngheță, înspăimântat, la vederea siluetei care începu să iasă din firida sa. Foxy urlă către Isa:
– Împușcă-l!
Fata întinse mâna după arma prinsă pe după umăr. Reuși să o îndrepte către mech și un puls electromagnetic țâșni către el, însă acesta se aplecă la stânga cu o iuțeală incredibilă, după care se repezi la ea, urlând:
„Nu faci dumneata ordine la mine în birou, escroaca dracului!”
Cu ochii mari, Isa încercă să apese din nou pe trăgaci, dar matahala îi dădu una peste braț cu o forță care-i îndoi oasele din fibră de carbon. Fata întinse cealaltă mână și apăsă pe dispozitivul de camuflaj, făcându-se, dintr-o dată, nevăzută. Mech-ul însă își învârti șasiul fulgerător, iar brațele sale se rotiră ca o elice în jurul său. Max și Foxy auziră mai întâi un pocnet surd, apoi geamătul prietenei lor, după care o văzură și pe Isa, prăvălită lângă un perete, cu camuflajul pâlpâind în lumină de avarie.
„Nu ți-e, fă, rușine? Uită-te la tine cum arăți, cățea ordinară!” zbieră mașinăria, tăbărând pe ea.
Foxy îl smuci pe Max de braț, trezindu-l din stupoare, și spuse:
– Salveaz-o! Distrage-i atenția! Dronele!
Bărbatul apăsă un buton, iar din pieptul său ieșiră trei bile nichelate, care zumzăiră suspendate în aer preț de câteva clipe, apoi porniră către robot. Acesta își întoarse privirea electrică spre ele și începu să dea din mâini ca un om care încerca să scape de niște țânțari.
„Vii cu gorilele peste Mecha-Vadim? V-a trimis Băsescu la furat! Hoților!”
În umerii lui se căscară două fante și două lasere roșii începură să ochească spre drone. Max profită de atenția distrasă a matahalei, eliberă piedica Uzi-ului și trase. Gloanțele ricoșară de platoșa dură a mech-ului și se înfipseră în pereți. Glasul isteric răsună din boxe:
„Eu ți-am vorbit frumos, băi, handicapatule!”
Bărbatul alerga de colo-colo, trăgând după Mecha-Vadim, sărind peste mobilier pentru a se feri de laserele acestuia. Foxy trăgea și ea asupra monstrului de metal, în timp ce vorbea cu hackerul:
– În ce belea ne-ai băgat, Sonic? Ce căcat de poet e ăsta?
– De unde dracu’ să știu io? se dezvinovăți vocea.
– Cum scăpăm de el?
– Încearcă să tragi de timp… Max, folosește serul pe care ți l-am dat.
Foxy îl văzu cu coada ochiului pe bărbat cum dădu din cap și își azvârli automatul, apoi scoase dintr-un buzunar o fiolă cu un lichid galben fosforescent și și-l injectă sub claviculă. În acest timp, ea ridică pistolul în aer și țipă spre robot:
– Hei, matahală, uite, am lăsat arma deoparte…
Ochii de neon ai colosului se îngustară. Glasul plin de ură răspunse:
„Câte clase ai, fă, analfabeto? Tu-ți ridici râtul de scroafă la Mecha-Vadim?”
– Putem cădea la pace, putem să ne înțelegem…
„N-ai, fă, dialog cu mine. Ce dialog să am eu cu niște derbedei? Vă iau pe-amândoi de ceafă și vă bat cap în cap ca pe dovleci!”
Isa, sprijinită de perete, cu un firicel de sânge scurgându-i-se la colțul gurii, gemu:
– Hard-ul, folosiți-vă de hard…
Mechul își întoarse privirea spre ea, ca și cum ar fi calculat ce avea de gând să-i facă, apoi sări cu toate cele cinci tone ale sale pe pieptul Isei. Cu un pârâit îngrozitor, toracele fetei cedă, iar robotul o călcă în picioare, până când din trupul ei nu rămase decât o masă amorfă de carne, sânge, fire și aliaj, urlând:
„Taci, fă, analfabeto, că vorbesc niște intelectuali!”
Îngrozită, Foxy țipă:
– A omorât-o! Isa…
– La etaj, repede, se auzi Sonic în cască. Max are serul, se poate descurca solo.
Tânăra ezită, văzându-și colegul pregătit să-l înfrunte singur pe Mecha-Vadim, dar în cele din urmă se răsuci și începu să alerge către lift. Auzindu-i pașii, robotul îi întoarse spatele lui Max și porni după ea. Foxy simți podeaua vibrând în spatele ei și apăsă pe buton. Ușile se deschiseră exact în clipa în care mașinăria o plesni peste ceafă pe fată, făcând-o să cadă de-a berbeleacul în lift. Mech-ul își întinse un braț, o apucă de păr, apoi începu s-o izbească cu capul de pereții de oțel ai liftului, metodic și aproape admirând stropii de sânge care împodobeau cabina.
„Pitică nenorocită, nu urcă nici liftu’ cu tine”, zbieră robotul, dând drumul trupului inert în balta de sânge formată pe jos.
*
Max simțea un cocktail de adrenalină, neurotransmițători, stimulente și anabolizante pompându-i prin vene. Urechile îi zvâcneau, pupilele i se îngustaseră ca niște gămălii de ac, iar prin mușchii săi părea că circulă fier topit. Dar, mai presus de toate senzațiile, era furia, ura împotriva acelei mașinării din iad, care-i omorâse singurele prietene de pe lumea asta. Scoase din rucsac hard disk-ul albastru și pocni din călcâie. În aceeași clipă, din fesele lui augmentate țâșni un jet puternic de aer incandescent, care-l ridică jumătate de metru în aer. Duse hard disk-ul în dreptul fundului și auzi în urechi vocea disperată a lui Sonic:
– Max, ce faci?
– Ai zis că memoria aia e unicat și că nu se mai poate copia, nu? apoi mârâi către robotul care se îndrepta încet către el: Uite aici, rahat cu ochi ce ești! Toată conștiința ta, distrusă pentru totdeauna. Mă cac pe tine și pe toată poezia ta!
Puse dispozitivul în dreptul jetului de foc și simți cum hardul se topea în mâinile lui. Când senzația deveni insuportabilă, și lăsă memoria să cadă pe covor, învăluită în flăcări.
„Nu ți-e rușine, mă, proxenetule? Ai tupeul să vorbești cu mine? Maimuță împăiată!” răspunse robotul și se avântă și el în aer.
*
Se ciocniră în mijlocul sufrageriei ca două ouă de Paște manevrate de niște copii extrem de ambițioși. Suspendat în aer cu ajutorul propulsiei fesiere, Max începu să izbească în monstrul de titan. Avea senzația că își părăsise corpul și vedea încleștarea cu precizie chirurgicală, de la distanță, la fel ca în jocurile video ale copilăriei. Pumn-eschivă-genunchi-pumn. Mai rapid ca niciodată, lovea oriunde apuca, iar de fiecare dată atacurile sale ținteau locul potrivit, ochind în toate punctele slabe ale armurii goliatului, în dreptul încheieturilor și al senzorilor. Pumn-fentă-picior stâng. Robotul încerca să se apere, dar părea că se mișca în reluare față de viteza de om posedat a lui Max și chiar și vocea lui răgușită parcă suna din ce în ce mai ostenită.
„O să înfunzi pușcăria, borfașu’ dracului!”
Pumn-gardă-rostogolire-pumn. Cu un croșeu, tânărul reuși să spargă unul dintre senzorii oculari ai mech-ului și i se păru că observă uimirea în ochiul rămas intact al creaturii. Rânji, conștient că se afla, cu fiecare eschivă, mai aproape de victorie. Cu fiecare pumn mai aproape de răzbunare. Picior drept-fentă-rotire-cot-genunchi.
Simțea gustul metalic și acid al triumfului în gură. Preț de acele câteva clipe, își depășise condiția, ajunsese undeva dincolo de limitările și durerea cărnii, dincolo de calculele binare ale procesoarelor, un supraom, încununarea echilibrului dintre om și tehnologie, un zeu printre muritori și mașini. Se simțea incandescent, de neoprit, ca un uragan, ca o apocalipsă. Era biciul lui Dumnezeu, pregătit să-l facă, pe robot, bitch-ul lui Dumnezeu. Se repezi în zbor la mech, gata să-i aplice lovitura de grație, își încordă pumnul, iar în acea clipă pistoanele noului implant cedară. Mâna i se contorsionă ca o gheară, iar Mecha-Vadim îi simți ezitarea, îi prinse degetele în pumnul său și i le strânse până când apărură scântei electrice la încheieturi. Apoi, cu brațul tânărului ca într-o menghină, robotul începu să-l azvârle pe bărbat în toate părțile, ca un câine cu o cârpă în gură.
„Are jumătate de litru de sânge stricat. Și, când jumătatea aia de litru ajunge la tărtăcuța lui microcefală, îl apucă toate pandaliile!”
Aruncă spre tavan bărbatul dezorientat, apoi, cât acesta se afla în cădere, îi plasă un upercut care-i sfărâmă mandibula și-i pătrunse până în lobul frontal al creierului, omorându-l pe loc.
Ultimul lucru pe care Sonic îl mai auzi înainte ca mech-ul să strivească casca lui Max fu:
„Marian! Telefonu’ meu unde e? Hai mai repede, imbecilu’ dracului!”
