Layla se îndrăgosti de un bărbat făcut din sticlă. Mâinile îi erau tăioase, dar buzele îi erau netede și reci la atingere. Se strecura în dormitorul ei în fiecare seară, invizibil cu ochiul liber, iar, când făceau dragoste, refracta lumina în curcubee.
Se întâmplă ceva magic. Burta Laylei crescu, iar ea simți ceva extraordinar și înfricoșător mișcându-se în interior. Îl ținea de mână pe iubitul ei de sticlă, iar el îi săruta degetele, tâmpla, obrazul și fața, înainte de a-și apropia gura de pântecul ei.
— Micuțule, spuse el, iar vocea lui suna ca adierea vântului într-un flaut, sunt atât de multe lucruri minunate de văzut! Dar lumea este plină de pericole pentru cei ca noi. Să semeni cu mama ta și să fii din carne și oase, pentru că îmi doresc să fii puternic și să experimentezi tot ce lumea are de oferit.
Se întoarse spre Layla, ochii lui limpezi scânteind în lumina lumânării.
— M-aș bucura să-ți fiu soț, dacă mă vrei, spuse el, iar când Layla plânse de bucurie, lacrimile ei incolore păreau din sticlă.
Dar o poveste de dragoste cu un om din sticlă n-are viitor. Tatăl Laylei intră val-vârtej, cerând să afle cine a pângărit-o, pentru că el avea pentru ea pretendenți bogați aliniați pe kilometri întregi.
— Nu te va lua nimeni de nevastă dacă ești borțoasă, îi spuse. Ochii lui străluceau într-un mod cu totul diferit de ai iubitului ei. Vor o femeie nepătată. Dar poate reușim să-ți reparăm greșeala…
Își luă bastonul cu mâner gros de argint și o lovi o singură dată. Layla țipă cu o voce suficient de pătrunzătoare să facă țăndări pahare de vin. Tatăl ei îl ridică a doua oară și-l coborî cu putere.
— Ajunge! strigă iubitul ei care stătea într-un colț, scânteind.
Se grăbi spre el să își apere iubita și îi smulse bastonul cu mâinile sale fragile.
— Un demon! strigă tatăl Laylei și lovi cu sălbăticie, cu bastonul.
Se auzi un sunet, ca o oglindă care se sparge. Se auzi un sunet, ca un pahar de cristal care se face țăndări. Se auzi un sunet, apoi altul, iar Layla rămase în picioare într-o explozie de cioburi de sticlă, plângând sfâșietor.
— Layla, strigă tatăl ei, dar ea își adună poalele fustei și fugi de el, cu tălpile tăiate și brăzdate de sticla spartă de pe jos.
Cioburile i se înfipseră adânc în tălpi, iar ea lăsă urme de sânge în timp ce se pierdu adânc, adânc, în noapte.
*
Crystal era frumoasă și tânără și netedă și complet translucidă. Picioarele ei tinere erau lungi, iar părul îi cădea pe spate în valuri sclipitoare. Inima ei era roșie și făcută din mușchi organic, la fel ca a mamei sale. Pulsa și tresărea și bătea în pieptul ei transparent.
— Fii atentă, îi spuse Layla, obosită. Să nu cazi.
— Știu, mamă.
— Să nu te agiți, nu cumva să te fisurezi sau să te spargi.
— Sunt foarte atentă.
— Trebuie să te ferești de temperaturile extreme.
— Desigur.
Privirea mamei se pierdu în zare, așa cum se întâmpla adesea, iar Crystal știu că se gândea la tatăl ei. Nu voia să vorbească prea mult despre el, decât să spună că avusese un sfârșit urât și de aceea ea și Layla trăiau singure în pădure, unde nimeni nu se putea ciocni de ele. Căsuța lor era înconjurată de ierburi moi și trifoi. Layla ieșea zilnic afară, îndepărtând pietrele și crengile căzute. Crystal nu era deloc în pericol să-și spargă degetul de la picior.
— Trebuie să fii atentă, fiindcă nu te pot vindeca, îi spuse mama ei și își obloji propriile picioare.
Erau pline de răni care nu păreau să se vindece niciodată, cu cioburi strălucitoare frământându-se constant sub pielea ei. Când pășea, se mișca de parcă ar fi călcat pe cuțite, dar își atingea cicatricile dureroase cu blândețe și cu un fel ciudat de dragoste.
Crystal suspină. Se săturase să fie înfășurată în scutece tricotate, ca un bebeluș. Voia să scape de straturile suplimentare și să alerge liberă prin pădure, să-și înmoaie mâinile în pârâu și să devină dură ca o piatră de râu. Voia să reflecte lumina soarelui ca o prismă, și să vadă cum arată o piață din oraș, și să facă toate lucrurile pe care i le interzisese mama ei.
— Aș vrea să mă cațăr într-un copac, începu Crystal.
— Ești neprețuită, răspunse Layla. Mai prețioasă decât un diamant. Mai prețioasă decât pantoful de sticlă al unei prințese.
— Mamă, vreau să merg la școală. Vreau să am prieteni. Mă simt atât de singură…
Mama ei îi sărută fruntea visătoare, iar Crystal închise ochii.
— Singură, da, îi murmură ea lui Crystal. Dar ești întreagă.
Era în siguranță și era iubită, dar asta nu era suficient. Într-o noapte, când luna era plină și aerul era la fel de limpede ca Crystal însăși, ea se îmbrăcă cu cea mai călduroasă mantie și fugi în noapte.
Alergă precum un iepure. Cu repeziciune, ca un pârâu. Alergă precum mama ei cu atâția ani în urmă, cu inima-i de om bătând în pieptul fragil, cu picioarele-i strălucind în întuneric. Așa cum mama ei purtase în pântec un copil din sticlă neprețuit, Crystal își purta inima fragilă, umană.
Nu-i ușor unei fete din sticlă într-un oraș. Sunt pavele pe care te împiedici și trăsuri. Degetul mic al lui Crystal se prinse într-o ușă și se rupse. Lacrimile ei pic, pic, pic în timp ce curgeau și se spărgeau pe jos. Copiii se grăbiră să le adune înainte să se spargă, sugându-le ca pe bomboane.
— Cine ești? o întrebă unul dintre copii. De ce arăți atât de ciudat?
— Numele meu este Crystal, răspunse ea. Vin din pădure.
— Ești o vrăjitoare? se miră o fetiță. Ești o zână?
— Sunt o fată, la fel ca tine, spuse ea.
— Nu ești deloc ca noi, îi spuse un băiat, apucând-o de braț. Ești ciudată și pot vedea prin tine. Chiar și pielea ta e diferită la atingere.
— Te rog, nu, răspunse ea și se îndepărtă.
— Ești transparentă peste tot? o întrebă el.
Îi smulse mantia de pe ea. Ceilalți copii începură să tragă de hainele ei simple.
— Opriți-vă! strigă ea. Lăsați-mă în pace!
Țesătura se rupse, iar Crystal rămase pe loc, în lumina soarelui, cu inima sa umană dezgustătoare plină de sânge translucid, o masa pulsândă de artere și mușchi.
— Inima ei arată ca ceva mort, spuse băiatul și se albi la față.
— Dezgustător, țipă un copil, și se aplecă să ridice o piatră. Pleacă de aici! Să nu te mai întorci niciodată.
Piatra zbură pe lângă capul lui Crystal. Ea rămase nemișcată, privind șocată, până când o altă piatră o lovi în umăr. Auzi un sunet de sticlă spartă, sunetul oaselor fragile care se fisurau. Copiii țipau în timp ce ea o luă la fugă, ținându-și hainele zdrențuite strâns pe lângă trup. Pietrele aterizau pe pământ la picioarele ei, lovindu-i din când în când trupul, iar sticla se învinețea într-o pânză de fisuri.
*
Layla își căută fiica. Cercetă fiecare centimetru al colibei, căutând semnele revelatoare ale luminii conturând curcubee pe pereți sau reflectându-se pe tavan. Crystal nu era de găsit.
Fusese furată asemenea unui giuvaer? O răpise cineva din pat în timpul nopții? Plecase de una singură, pentru că se simțea insuportabil de singură?
— Ce să fac? rosti Layla cu voce tare.
Ținea în mână un ciob de sticlă, o bucată din iubitul ei, care fusese cândva ascuțită și fragilă, dar pe care timpul și frământarea constantă a degetelor ei calde o făcuseră netedă.
— Trebuie să o găsesc.
Sărută picătura din sticlă și o băgă într-un buzunăraș cusut pe dosul rochiei, lângă inimă.
Layla își adună lucrurile. Nu dură mult, pentru că nu avea prea multe. Anxietatea ei creștea și înflorea ca o pată de sânge în pieptul său, în timp ce se pregătea de drum. Lumea este atât de crudă cu cei fragili…
*
Crystal credea în frumusețe și bunătate din toată inima. Cu siguranță acei copii fuseseră extrem de răi, dar toți ceilalți aveau să fie mai buni.
Nu a fost așa. O fată din sticlă, la fel ca o fată obișnuită, poate fi râvnită și păstrată pe un raft. Mâini lacome o traseră de păr și i-l smulseră în smocuri. Chiar înghiontită și împinsă în genunchi, cu un sunet asemănător unui vas de ceramic trântit la pământ. Unei fete cu maxilare de sticlă îi este de-ajuns doar un pumn pentru a se fisura definitiv și este imposibil să-ți ascunzi fața zdrobită în spatele mâinilor, când acestea sunt transparente.
Crystal fugi din oraș, fugi din pădure, fugi până când simți că era bine și i se pierduse urma, epuizată și nefericită. Căzu în genunchi în nisip și auzi păsări ciudate ciripind deasupra ei când adormi. Plânse, pentru că majoritatea păsărilor erau atrase de lucrurile strălucitoare.
*
Urmă drumul prăfuit spre oraș, unde găsi un grup de copii care se jucau cu săbii de lemn. O mantie albastră familiară îi atrase atenția.
— Hei, tu! spuse ea și-l apucă de ceafă pe copilul cu mantia. Cum a ajuns la tine mantia fiicei mele?
— Chestia aia era fiică-ta? întrebă copilul.
Layla se abținu să nu-și încleșteze pumnii.
— Spune-mi unde este, sau vei regreta, îl avertiză Layla.
— Nu știu. A șters-o cu mult timp în urmă. Lasă-mă în pace.
Copilul se eliberă din strânsoarea ei și o luă la goană.
*
Marea este ceva frumos, e nemiloasă, superbă și de neclintit. Nu face promisiuni. Refuză să facă compromisuri. Când ceva sfărâmat și fisurat este măturat de apele sale, se produce o metamorfoză.
Marea luă această copilă din sticlă, această fată în sfărâmată și își trecu mâinile de spumă de mare peste părțile ei ciobite. Se infiltră în fiecare fisură, în fiecare venă, spălând murdăria prinsă înăuntru.
— Poți să mă repari? întrebă Crystal.
— Eu nu fac așa ceva, șuieră marea.
Era ocupată să creeze vârtejuri și să înghită tot ce poate în depărtări. Marea se învolbură cu navele scufundate în plete și se înălță, pentru a stârni admirație.
— Oh, spuse Crystal. Nu știu exact la ce mă așteptam.
— Eu transform, copilă, spuse marea și se prelinse la picioarele crăpate ale lui Crystal. Vino!
Crystal se gândi la mama ei, iar asta îi dădu curaj. Alunecă în valurile oceanului și totul începu.
Marea se zvârcolea, se zbătea și se învolbura. Cioburile se desprinseră, iar inima ei umană și cărnoasă deveni hrană pentru pești. Singurătatea și dorul ei dispărură, la fel ca ultima fărâmă din ea, purtate de valuri și transformate în spumă.
— În sfârșit, se gândi ea, sunt fericită.
— Nu contează, răspunse marea.
*
O mamă nu încetează niciodată să-și caute copilul. Layla căută peste tot, neobosită. Căută în orașe și sate. Căută în păduri și în deșerturi. Picioarele ei dureroase și rănite ajunseră pline de bătături din cauza călătoriilor. Părul îi încărunți și spatele i se gârbovi, dar fiecare gând la copila ei din sticlă o înviora. Urcă prin ierburi înalte și se împiedică de rădăcini. În cele din urmă, ajunse într-un loc care mirosea a sare și lacrimi.
Marea.
Fiecare pas în nisip era dificil, dar apa strălucea și sclipea ca două iubiri de mult pierdute. Layla atinse ciobul de sticlă al iubitului ei prin buzunarul rochiei.
— De ce simt că ea este aici, iubitule? întrebă ea. De ce am acest sentiment adânc în suflet?
Se apropie de apă, scoțându-și pantofii și pășind prin valuri. Nisipul ceda sub ea.
— Ce vrei? întrebă marea. Sunt ocupată.
— O caut pe fiica mea, răspunse Layla.
Nu vorbise niciodată cu marea până atunci.
— A dispărut cu mulți ani în urmă.
— Fiicele dispar adesea, o repezi marea. Am luat și eu multe. Fiicele sunt atât de ușor de pierdut…
— E frumoasă. E făcută din sticlă.
Marea răsturnă câteva nave în timp ce se gândea.
Layla suspină și căzu în genunchi. Apa se învolbura în jurul ei.
— Este posibil să iubești ceva prea mult, spuse marea.
Îi mângâia picioarele cu algele ei verzi.
— Poți iubi ceva până la ultima picătură.
— Mă tem că asta am făcut, recunoscu Layla.
Lacrimile ei, când picurau, nu erau deloc de sticlă. Erau amare și sărate, iar marea deschise gura să le guste.
— E gustul meu, remarcă marea, iar ceva se scurse pe nisip.
O comoară din adâncuri. Un dar al universului. Layla întinse mâna, scoțând un icnet.
Era o bucată mare de sticlă, cu marginile, cândva aspre, netezite de anii petrecuți în ocean. Layla o ridică și simți cum aceasta pulsa în palma ei.
— Crystal, șopti ea și îndreptă sticla spre soare.
Devenise lăptoasă de atâta timp și nu mai reflecta lumina ca o prismă, dar părea să o capteze și să o rețină.
— A spus că e fericită, spuse marea cu nepăsare și se îndepărtă.
Avea pești de înmulțit și curenți de urmat. Viețile scurte ale oamenilor însemnau foarte puțin în imensitatea universului.
— Fericită, spuse Layla și se întinse pe nisip.
Soarele îi încălzea oasele bătrâne în timp ce apa clipocea în jurul ei. Scoase bucata strălucitoare de sticlă din buzunar și le ținu pe amândouă, iubit și fiică, în palma ei noduroasă, înainte de a le strânge lângă inimă.
— A fost fericită, repetă Layla și închise ochii. Valurile o împresurau. Sunt atât de bucuroasă. Asta-i tot ce mi-am dorit vreodată!
Layla nu avea să se transforme în lacrimi de sirenă, ca iubitul și fiica ei. Carnea ei avea să fie un ospăț pentru monștrii din adâncuri, iar oasele ei urmau să fie curățate și purtate ca agrafe de păr de însăși marea. Însă inima umană, făcută din mușchi și carne, este un lucru atât de ciudat…
Chiar și după ce este consumată și transformată în energie care alimentează cozi puternice, aripioare minuscule și cili microscopici, ea încă bate, bate, bate sub valurile oceanului împreună cu tot ceea ce este neprețuit.
Traducere: Eliza Claudia Filimon
Traducere și publicare cu permisiunea autoarei Mercedes M. Yardley
Povestire câștigătoare a Bram Stoker Awards, ediția 2022, secțiunea „cea mai bună povestire”
Povestire publicată în original în (Mother: Tales of Love and Terror) (Weird Little Worlds, 2023)
Premiul Bram Stoker, acordat de Asociația Scriitorilor de Horror, este una dintre cele mai prestigioase distincții în domeniul literaturii horror și speculative și este o recunoaștere importantă a talentului și impactului lui Yardley în acest gen.
