Aveam 15 ani, patru luni și 11 zile când mi s-a șters ultimul zâmbet de pe chip. Ziua începuse promițător. M-am îmbarcat împreună cu părinții într-o excursie spre norul Oort. Sătui de rutina zilnică planetară, își doreau să evalueze potențialul unui bolovan de 97 metri diametru ca și destinație familială de sfârșit de săptămână, sau vacanță. Cum necazurile nu vin niciodată singure, faptul că am rămas fără motor a fost dublat de defectarea a două dintre cele trei cuve de evacuare, astfel că am fost singurul care a putut părăsi nava înainte de colaps. Ultima problemă a zilei, în schimb, venise de la defectarea, în proporție de 89 procente, a sistemului responsabil cu menținerea condițiilor de viață propice. Mi-am învelit partea superioară a trupului în tot ce am putut folosi, dar nu a fost suficient. Deși echipajul de salvatori a ajuns la mine într-un timp foarte scurt, mi-am pierdut picioarele, iar după două zile am rămas și fără penis. Îmi plăceau fetele, dar nu voi putea vreodată să mă bucur de compania lor intimă cu celulele mele naturale.
Averea părinților, care acum îmi rămăsese mie, m-a pus automat pe lista cu cei care-și permiteau proteze. Până să-mi vină rândul, mare lucru nu aveam de făcut. Stăteam toată ziua în pat, hrănit cu perfuzii prin plasturi și așteptam, în timp ce consumam emisiuni de divertisment, fără a le vedea cu adevărat.
După o lună am acceptat vizita prietenilor mei, Jorgel și Crostin. Ne știam de la grădiniță. Am trecut prin lucruri frumoase împreună, dar am făcut și o grămadă de năzbâtii.
— Ema, au strigat într-un glas când m-au văzut.
— Ce faci, talpă iute? m-a tachinat Jorgel uitându-se după un loc să se așeze.
— Am adus ojă, să-ți facem unghiile, i-a ținut isonul și Crostin, în timp ce-mi strângea mâna într-un fel parcă puțin forțat.
— Nu cred că a fost o idee bună să veniți, i-am săgetat eu cu privirea în timp ce-mi retrăgeam mâna.
— Haide, nu fi supărat, m-a momit Jorgel către sentimente mai bune.
— Lasă-l. E trist că-i sunt prea lungi pantalonii scurți, a zis Crostin după ce s-a pus lângă mine.
— Da, zise Jorgel, în timp ce se prăpădea de râs, dar e singurul om cu pula până la pământ.
Se prăpădeau de râs, fără să arate pic de interes față de persoana mea, dincolo de ironii.
— Ieșiți afară, le-am zis, hotărât să nu-i mai văd.
— Hai, gata, nu mai știi de glumă?
— Lasă, nu-i ține isonul. Ce-o să ne facă? Ne fugărește pe coridoare în cărucior? își continuă Crostin atacul. Nu prea cred. O să fie prudent, să nu-și rupă un picior.
— Ieșiți afară, handicapaților! am urlat din toți rărunchii.
Furia din voce a atras personalul clinicii, așa că foștii mei prieteni nu au avut de ales și au plecat. A fost ultima dată când i-am văzut, dar nu am regretat niciodată această decizie.
Mi-am scos numele de pe lista de așteptare pentru proteze, hotărât să arăt lumii că se poate trăi și așa.
— Haide, Ema. Fii rezonabil. Nu te poți lăsa influențat de doi idioți.
Mătușa mea, Mileana, astrofizician, cu specializare în terraformare, avea studii extinse în microbiologie și micologie. Mă rog, mai corect spus era exo-microbiologie și exo-micologie, deoarece se ocupa de ciupercile și microorganismele descoperite oriunde altundeva decât pe Pământ. Oricât de deșteaptă era în domeniul ei, n-a reușit nicicum să găsească argumentele prin care să mă convingă să renunț la idee, așa că momentul externării a sosit mai repede.
Studiile mi le-am continuat din confortul și liniștea casei, fără a mă rezuma la programa școlară. Citeam toate cărțile recomandate de profesori la cursuri, inclusiv cele opționale, iar din ele extrăgeam și alte titluri pe care să le aprofundez.
În scurt timp am refuzat să mai ies din casă ziua, ca să evit contactul cu cunoscuții, iar mai apoi, din dorința de a nu vedea pe nimeni. Diminețile devreme, când oamenii își făceau curaj să coboare din paturile calde și moi, eu mă întorceam acasă din peregrinări.
Ca orice adolescent la 15 ani și jumătate, deja începusem să fiu curios de tainele trupului femeiesc și de plăcerea erotică venită din frecarea din ce în ce mai rapidă a penisului. Acum totul era futil. Nu mai aveam ce freca și nici cu ce să sper că, la un moment dat, voi putea face dragoste cu o femeie. Da, un implant m-ar fi putut ajuta, dar nu aș fi făcut-o cu organul cu care m-am născut. Ar fi fost totul artificial, ca și cum aș fi apăsat un buton pe care scria „Excită-mă” iar apoi pe celălalt, „Termină-mă”.
Dimineața devreme a majoratului m-a găsit, ca oricare alta, la plimbare. Ideea de a-mi sărbători ziua de naștere m-a bulversat puțin, așa că am fost puțin neatent cu timpul. Când am realizat că, peste puțin timp, lumea avea să iasă din case și să-și pornească navetele către școli sau locuri de muncă, am decis să o iau către casă pe scurtătură, printr-un parc rău famat. Poveștile celor ce locuiau în apropiere menționau droguri, prostituție, petreceri și violențe. Cei care locuiau mai departe îl considerau un loc în care poți merge să evadezi din cotidian, să găsești soluția chimică a oricărei probleme, persoana dispusă și potrivită pentru îndeplinirea oricărei fantezii, sau grupul de indivizi dispuși să petreacă cu oricine, atâta timp cât li se făcea cinste.
Îmi rulam căruciorul exact prin mijlocul aleilor. Da, am preferat să folosesc un cărucior, chiar dacă alternativele oferite de avansul tehnologic față de secolul al XX-lea erau mult mai confortabile. Încercam să merg cât mai departe de băncile luminate de pe margine sau de tufele obscure din semiîntuneric. Pândeam atent fiecare prelungire a întunericului din calea mea și ascultam atent zgomotele de desfrâu venite de peste tot. Puținii trecători mergeau cu privirea în pământ, chiar dacă își foloseau vederea periferică pentru a scana tot ceea ce era în calea lor. Certuri, gemete, muzică, urlete și râsete se auzeau mai tare sau mai încet, pe măsură ce le depășeam.
Din dreapta mea a țâșnit un individ, în timp ce-și închidea fermoarul la pantaloni. În urma sa, o tânără frumoasă și furioasă își cerea dreptatea.
— Dar cu mine cum rămâne? urla după el. Ai promis că mă termini. De ce pleci?
Lui nu-i păsa.
— Întoarce-te! strigă ea din nou. A fost ultima oară, imbecil impotent ce ești. Să nu mă mai cauți. Am pe altcineva, mai zise ea, în timp ce căuta din priviri pe cineva.
Ochii i-au căzut pe mine.
— Copile, azi e ziua ta norocoasă, mi s-a adresat.
— Eu sunt Ema și azi e ziua mea.
A prins căruciorul și m-a dus în tufe, unde, ajunși, a început să-și facă de lucru cu hainele. Deși, la început, nu știam ce și-ar putea dori, acum lucrurile deveniseră clare. Nu aveam picioare, așa că purtam un combinezon dintr-o piesă, cu fermoar în față. Era întuneric, așa că nu se prea descurca, fapt care mă bucura.
— Nu cred că ar trebui să faci asta, i-am zis.
— Ba trebuie. Nu înțelegi? Sunt excitată. Las o dâră în urma mea de zici că-s melc. Am nevoie de tine, de puțulica ta.
— Dar nu se poate…
— Stai liniștit. Mă ocup eu de tot. Nu te speria. Îți va plăcea. Promit.
— Dar eu nu am…
Chiar atunci reușise să desfacă hainele de pe mine.
— Dar tu nu ai…
— Știu. Asta încercam să-ți spun, am zis șoptit.
— Nu-i nicio problemă, a reluat după câteva clipe. Ai degete și limbă, a zis, în timp ce mi-a luat mâna ca să o ghideze către borcanul cu dulceață.
Când am simțit umezeala caldă dintre coapsele ei, mi-am tras mâna cu putere. M-a strâns de încheietură, ferm, dar delicat.
— Te rog, a șoptit, în timp ce se topea în fața mea.
Mi-a luat mâna cealaltă și a strecurat-o sub tricou, încurajându-mă să-i mângâi sânii.
— Nu vezi că nu are rost? i-am șoptit. Orice îți dorești îmi va crea o stare de disconfort. Ca să scap de ea, probabil va trebui să chinui și eu pe cineva, așa cum ți-a făcut idiotul ăla mai devreme.
M-a privit o vreme în ochi, cu o durere a cărei putere o simțisem și eu, dar nu o văzusem niciodată manifestându-se la altcineva. Mi s-a făcut milă de ea, dar am rămas ferm în decizia luată.
— Îmi pare rău, dar așa e cel mai bine pentru mine, i-am mai zis.
— Nu e vina mea că sunt pofticioasă. De ce pizda mă-sii nu pot găsi pe unul care să fie la fel de dornic ca mine? Sunt sătulă să rămân mereu nesatisfăcută. Deja mi-am botezat degetele. Uite, mi-a arătat ea mâna stângă. Ăsta e Ciornel, a ridicat arătătorul, pentru a fi clar. Cel de lângă e Vladir, iar împreună sunt Mariusz. La mâna dreaptă le-am zis zis Cristin, Lucah și Miron, a adăugat, în timp ce ridica degetele în cauză.
— Îmi pare rău, am repetat, fără să știu ce altceva aș putea zice.
— Mereu pe locul doi. Asta voi fi întotdeauna. Cea care rămâne de pomană, cu buza umflată și pizda umedă, dar fără nimeni care să o satisfacă.
— Dintr-un punct de vedere, așa mă văd și eu. Nu cred că te ajută…
S-a întors brusc și a plecat, fără să-mi mai zică nimic și fără să-mi ofere șansa de a-mi termina de exprimat gândurile.
Ajuns acasă, m-am oprit în sufragerie și am așteptat să se trezească Mileana.
— Știu ce vreau de ziua mea, i-am zis când am văzut-o.
Cobora scările ciufulită, dornică să fie lăsată în pace până nu bea o ceașcă de cafea.
— Mă voi muta pe stația spațială, am continuat.
***
Mirunha decisese să-i facă o surpriză lui Andrrei de ziua lui, așa că și-a pus o parte din economii la bătaie pentru a plăti o excursie în doi printre bolovanii din Norul Oort.
Deși era o zonă intens străbătută de exploratori, aceștia nu se abăteau de la traseele bine stabilite, curățate cu zeci de ani în urmă de toate capcanele presărate de toți participanții la Războiul de Eliberare Lactee. Restul zonei era încă împânzit de tot felul de curse mortale. În ultimii 20 de ani, datorită politicilor de conștientizare a pericolelor și avansului tehnologic, Norul Oort a făcut doar 2 victime. Dintr-o familie de trei aflată la plimbare s-a întors doar copilul, dar și acesta grav rănit.
Înainte de a-l chema în sufragerie, a alimentat nava cu cele necesare și a plătit toate taxele de autostradă solară.
— Andrrei, ia-ți cele necesare lucrului. Plecăm, i-a zis ea hotărâtă.
— Cum adică, plecăm? De ce să-mi iau munca cu mine?
Avea întrebări, dar încă nu le punea pe cele corecte.
— Hai, pui mic, mergem într-o excursie. Doar noi doi
— Bine, bine. Dar cât stăm? Unde mergem? Trebuie să-mi fac bagajul.
— Oprește-te, i-a zis Mirunha, în timp ce l-a luat prins de o mână și l-a tras spre ea, pentru a-l strânge în brațe.
Era confuz, fapt care sporea entuziasmul Mirunhei. Când a întrevăzut o nouă avalanșă de întrebări, i-a apăsat arătătorul pe buze, iar apoi i-a răspuns cuvintelor nerostite printr-un sărut, la început moale, tandru, terminat cu o mușcătură a buzei de jos.
— Totul e pregătit. Crede-mă. Trebuie doar să-ți împachetezi munca și să plecăm.
L-a ciupit de obraz și s-a îndreptat spre garaj. Vioară pe două picioare, toate formele ei îl stârneau, trezind sentimente tandre, dar și animalice. Înainte să iasă din sufragerie i-a aruncat un zâmbet peste umăr, pentru a-i sugera că avea doar de câștigat dacă se grăbea.
— Vin, vin. Am înțeles.
S-a aruncat spre scări. În fuga sa, abia atingea pământul, dar a crescut entuziasmul în el în urma semnalelor primite. Și-a îndesat echipamentele în pătura de pe pat și a țâșnit pe scări, grăbit să se vadă din nou în brațele Mirunhei.
— Pisica? a mai strigat el.
— I-am pus mâncare în hrănitor. Crede-mă, e totul pregătit.
N-a mai zis nimic. A urmat-o în garaj și a intrat în navă.
— Serios? N-ai putut să-ți pui lucrurile într-o geantă? a întrebat Mirunha râzând, când l-a văzut cu pătura după el.
L-a ajutat să-și aranjeze lucrurile, apoi s-a dus la centrul de comandă.
— Gata?
— Da, dar nu mă lași pe mine să conduc? a întrebat Andrrei.
— De ce nu? Haide.
Au făcut schimb de locuri, apoi a întrebat-o:
— Bun, acum încotro?
S-a uitat la el galeș în timp ce-și lărgea zâmbetul din ce în ce mai mult.
— Am înțeles, a mai zis el, apoi au făcut din nou schimb de locuri.
După cinci minute erau deja pe orbita joasă, iar peste alte trei s-au înscris pe autostrada care te îndepărta de soare.
— Valles Marineris?
— Nu, mai departe.
— Vulcanii de pe Io?
— Și mai departe, a răspuns ea, în timp ce a clipit rapid de trei ori.
— La Inele?
Chipul lui Andrrei se lumina tot mai mult, cu fiecare negare a Mirunhei.
— Nici acolo.
— Să nu-mi zici că mergem să vedem furtunile de pe Uranus.
— Nu-ți zic.
— Acolo mergem?
— Nu, mai departe, a răspuns ea în timp ce-și întărea negarea cu un gest al capului.
— Ghețarii de pe Neptun? În frig?
— Și mai departe, a zis ea.
Andrrei a sărit din scaun și a îmbrățișat-o.
— Pe bune?
— Da.
— Nu mă păcălești?
— N-aș face așa ceva, a zis ea râzând.
— Sunt convins, i-a răspuns Andrrei printre țopăituri și chiote de bucurie. Dacă mă păcălești nu mai vorbesc cu tine o lună.
— Nu aș face asta niciodată. Nu cu ceva așa de serios. Mergem în Norul Oort.
Traseul era configurat, așa că nu era nevoie de prezența lor la comenzi. Astea le-a permis ca în următoarele trei zile să-și petreacă timpul împreună. Deși aveau un procesator care le-ar fi putut servi în câteva secunde orice masă caldă sau rece își doreau, au preferat să apeleze la o carte de bucate și să-și desfete papilele gustative cu diverse mâncăruri în care șofranul era pus în evidență: gnocchi cu ciuperci, orez, supă de pește sau spaghetti cu dovlecel. Nu le-a ieșit niciuna dintre ele așa cum trebuia, deoarece toți pașii de urmat erau întrerupți pentru sărutări mai mult sau mai puțin lungi, mângâieri, priviri pasionale și momente de extaz.
Când nava a decelerat, marcând capătul autostrăzii, parcă s-au trezit dintr-un vis.
— Sper că nu ne rezumăm doar la traseele marcate, și-a încercat Andrrei norocul.
Mirunha i-a zâmbit și s-a ridicat de pe locul pilotului.
— Ai onoarea să mă duci pe unde vrei, i-a șoptit în timp ce-și freca trupul de al său, ca să-i facă loc. Arată-mi toate locurile care merită văzute.
A sărutat-o scurt, cu vârful buzelor, în timp ce o ajuta să elibereze locul de la centrul de comandă.
Norul Oort începe de la puțin peste 2000 de unități astronomice de soare și se extinde pe o lungime de aproape trei ani-lumină. Se află în spațiul interstelar, deci în afara influenței energiilor solare. În această zona gravitația aproape inexistentă a Soarelui se luptă cu cea a stelelor care se apropie prea tare în drumul lor spre nicăieri, precum și cu cea a galaxiei, astfel că navigarea poate implica niște calcule suplimentare, dar nimic ce nu poate fi rezolvat de asistentul de bord al oricărei nave construite în ultimii 200 de ani. Tot acest spațiu este străbătut de o mulțime de corpuri înghețate, compuse din apă, metan sau amoniac și alte substanțe volatile. La apropierea de soare, acestea se vaporizează și formează cozi spectaculoase. Când alte obiecte mari traversează cosmosul prin vecinătatea sistemului nostru solar, deranjează haosul din Norul Oort. În felul acesta, unele obiecte pot fi lansate înspre vidul cosmic îndepărtat, sau înspre Soare.
— Nici nu știu de unde să încep.
Mâinile îi tremurau deasupra comenzilor. Emoția și greutatea de a decide își spuneau cuvântul.
— Sunt multe comete aici. Toate cele de perioadă lungă provin din această zonă. Poate avem norocul să vedem și una neperiodică, necatalogată. Tropăia de entuziasm, ca un copil mic. Mi-ar fi plăcut să știu că venim, ca să pot pregăti o listă cu obiective și priorități, precum și traseul de urmat către ele, a zis în timp ce se întorcea către ea.
— Nu ne grăbește nimeni, i-a zis Mirunha, în timp ce-l cuprindea cu brațele. Haide să facem așa: răspunde fără să gândești. Care e primul lucru pe care ai vrut mereu să-l vezi din Norul Oort?
— Cometa Halley.
— Acolo mergem, pui mic, i-a zis.
— După care, Steaua de la Betleem, a continuat Andrrei entuziasmat.
— Ne ducem și acolo.
— Vreau să văd coada marii comete 1618, cometa eclipsei din 1882 și câteva dintre cometele Messier. De fapt, mi-aș dori să văd cât mai multe.
A vrut să-l sărute, dar entuziasmul lui față de plăcerile ei se diluase mult în ultimele minute, așa că l-a urmărit cum s-a întors și a introdus comenzile necesare pentru stabilirea cursului.
— Mi-ar plăcea să vedem și o planetă rătăcitoare, cum a fost Oumuamua, iar, mai târziu, Kaimana și Noelani.
— Du-ne unde crezi tu că merită. Vreau un singur lucru. Te rog, promite-mi că vei fi precaut în toate deciziile luate. Nu mi-au ajuns anii cu tine. Mai vreau.
— Promit, a aruncat Andrrei peste umăr.
Sunt trilioane de obiecte care hoinăresc prin Norul Oort, dar asta nu înseamnă că e aglomerat. Distanțele între cele cu diametru de 1000 de metri este de câteva zeci de milioane de kilometri, ceea ce asigură suficient loc pentru o navigare lipsită de emoția ciocnirii cu ele.
După ce a introdus instrucțiunile necesare, Andrrei s-a înființat în fața monitoarelor.
— Ți-e foame? a întrebat Mirunha.
— Da. Fă-mi și mie ceva, te rog. Orice.
— Te-am pierdut?
— N-aș vrea să pierd nimic, pui mic. Te rog să nu te superi.
— Ai putea să configurezi senzorii să te alerteze și camerele să înregistreze, i-a sugerat Mirunha.
— Da, aș putea, dar mi-ar plăcea să mă simt ca astronomii amatori de la începutul secolului al XX-lea.
Înainte să părăsească centrul de comandă, a sesizat un senzor ce pâlpâia de zor.
— Să fii atent și la comenzi, dacă tot stai aici. De exemplu, ăla de acolo are ceva de zis.
Andrrei s-a uitat către panou, l-a reperat și s-a îndreptat înspre el, pentru a vedea ce avea de zis. Mesaj recepționat, s-a auzit din difuzor în clipa în care l-a apăsat. A dat comanda de redare și a ascultat.
Dragă călător interstelar, înainte de a părăsi Sistemul Solar, te invit la o desfătare a simțurilor pe bolovanul meu. Groază, delir, gastronomie și multe altele. Eu sunt Ema și te invit la Ziua lui Ema.
Mesajul continua cu coordonatele necesare pentru a ajunge acolo. Le-a introdus în simulator și a observat că ocolul necesar era scurt.
— Miru, a strigat el. Facem un mic ocol.
— Am înțeles, căpitanul meu preferat. Tu ești la comenzi.
Andrrei n-a mai stat pe gânduri și a reconfigurat traseul. Mirunha a venit jumătate de oră mai târziu cu mâncarea și a aflat despre mesaj.
— Totuși, ce o să găsim acolo?
— N-am nici cea mai vagă idee, i-a răspuns el. Conform mesajului, cel puțin delir, groază și mâncare. Pentru mine e suficient.
Au fost destul de tăcuți câtă vreme au mâncat. Speculau pe marginea a ceea ce aveau să găsească la Ziua lui Ema.
— În primul rând, corect este ziua Emei, nu ziua lui Ema, a zis Mirunha la un moment dat. Mergem să vizităm un loc de agramați.
— E forma pentru masculin. Ema poate fi prescurtarea de la Emanuel.
Următoarele ore l-au găsit pe Andrrei la aparatura de monitorizare a spațiului, curios să vadă detalii despre orice obiect pe lângă care treceau, oricât de nesemnificativ era el. În sufletul său, și-ar fi dorit să dea peste ceva ce încă nu fusese descoperit și catalogat, ca să-i poată da numele Mirunhei, dar știa că sunt șanse mici spre zero pentru o asemenea întâlnire.
Mirunha a preferat să se odihnească. O bucura imens entuziasmul lui Andrrei, dar nu avea de gând să trăiască cu stimulente pe tot parcursul excursiei. Și-a pus lentila de lectură pentru a-și continua romanul de dragoste. Era despre un om care-și luase un robot cu modul IA, model Crinha, dar botezată Cristinha, în care-și descărcase amintirile soției moarte. Iubirea dintre ei n-a mai ținut mult, deoarece aceasta s-a îndrăgostit de Pedru, IA care se ocupa de casă și grădină. A adormit fără să-și dea seama.
— Miru, a strigat Andrrei după ea. Haide, pui mic. Ne apropiem.
Când a ajuns lângă el, să-i cadă falca. De pe o micro-planetă catalogată ca telurică, cu diametru de 97 de metri, deci cu circumferința de 304 metri, era proiectat în spațiu un mesaj, „Ziua lui Ema”. Pe un asemenea obiect, dacă densitatea ar fi comparabilă cu cea a rocilor obișnuite, masa sa ar fi foarte mică în comparație cu planetele sau chiar cu asteroizii. Din acest motiv, gravitația la suprafață este extrem de redusă, aproape imperceptibilă pentru om, astfel că la un simplu salt riști să te lansezi în spațiu.
Au acționat motoarele pentru a încetini și a o înconjura. Suprafața sa părea un paradis în miniatură. Cu trei excepții, copaci de diverse soiuri acopereau solul. Prima excepție era locul în care era casa, cu un acoperiș roșiatic puternic evidențiat în acea mare verzuie de frunze. A doua era o mică piscină, iar al treilea loc neacoperit era cel unde se putea ateriza.
— Mi-e frică să nu-i afectez traiectoria, dacă aterizăm.
— Atunci, ce facem? a întrebat Mirunha.
N-a apucat să-i răspundă, că a văzut notificarea și a acceptat conexiunea.
— Salutare, călători. Eu sunt Ema. Bine ați venit la Ziua lui Ema. Așa am numit stânca aceasta ce plutește prin spațiu, deoarece este un loc în care fiecare minut este un prilej de sărbătoare. Dați-mi voie să ghicesc. Vă faceți griji din cauza problemelor care pot apărea la aterizare sau decolare. Probabil vă întrebați și cum de stau toate lucrurile pe micro-planeta mea, ținând cont de gravitația foarte scăzută. Ei bine, structura i-a fost schimbată cu mulți ani în urmă. I-am crescut artificial masa până la limita maximă. Pentru a putea susține toate distracțiile pe care le-am dorit, a trebuit să folosesc și generatoare de gravitație, așa că suntem în siguranță. Pe lângă asta, ca măsură de protecție, totul este ancorat cu cabluri. Nu vă faceți griji nici cu direcția, deoarece căminul meu cosmic are motor. Atmosfera are o grosime de 50 de metri, deoarece nimic din ce este aici nu se apropie nici măcar de 40 de metri. Urmați coordonatele primite pentru aterizare. Veți fi bine. Abia aștept să vă cunosc personal.
N-au apucat să spună nimic. Conexiunea s-a închis, lăsând în urmă două guri căscate.
— A crescut masa micro-planetei sale.
— I-a pus motor.
— Dar, pe lângă faptul că a utilizat toate aceste soluții costisitoare, a ales să folosească și forța de tracțiune…
— Așa că a prins totul cu cabluri.
— Eu zic să mergem. N-avem nimic de pierdut, a zis Andrrei.
Bărbatul a manevrat nava, mai grijuliu ca niciodată, și a așezat-o lin în mijlocul zonei destinate. Au oprit toate sistemele neesențiale și au coborât.
Primul lucru observat a fost lumina. Sursa ei erau plantele ce acopereau solul: iarba din locul în care aterizaseră și frunzele copacilor din pădure. Nu doar atât, dar totul fusese construit în așa fel încât să nu polueze vizual. Pornea de la sursă si se stingea dincolo de doi metri și jumătate. Deoarece nu existau raze care să interacționeze cu particulele din atmosferă, de unde erau acum, privind în sus, cerul era negru și presărat de stele.
Un mesaj le-a apărut în față, proiectat din sol. În orice direcție veți merge, orice cărare veți urma, nu aveți cum să vă rătăciți. Puteți hoinări în voie. Când sunteți pregătiți, vă aștept la Ziua lui Ema.
— Câți bani a băgat omul în locul ăsta? a întrebat Mirunha.
— Dacă tot i-a băgat, ar trebui să fie plin de turiști. Altfel nu-și scoate investiția. Eu nici măcar n-am auzit de Ziua lui Ema.
— Nici eu. Cred că putem merge în orice direcție. Aici sunt cam 50 de metri și casa părea cam de aceeași dimensiune.
— Așa e, pui mic. Avem de parcurs cam 100 de metri, în orice direcție apucăm.
Când s-au apropiat de copaci, au văzut că, printre trunchiurile lor, mai erau și alte lucruri. La început au fost neclare.
— Uite, a zis Mirunha, are lucruri întinse pe sfoară între crengi.
Apoi, formele au căpătat contur.
— Par a fi haine, a continuat ea, după ce mai făcuseră câțiva pași.
În final, formele cu contur au căpătat și culoare.
— Par a fi piei de animal, a concluzionat după ce s-au apropiat destul.
— Asta-i piele de om, a zis Andrrei stupefiat, în timp ce și-a apropiat mâna de una dintre ele. Uite, are aceeași textură.
Au privit și către alte forme asemănătoare, dar n-au putut trage o altă concluzie.
— Cred că am dat peste partea de groază din anunț, a încercat Andrrei să destindă atmosfera. La cât sunt de căcat pe mine, dacă și părțile de delir și gastronomie au același impact, vom petrece aici cele mai frumoase clipe din viața noastră.
— Ești nebun! Dacă ar fi după mine, să știi că am pleca.
— Haide, fii bărbat, a zis el, izbucnind în râs.
Mergeau prin pădure fără a încerca să țină o direcție anume. Singura constantă era că, fără a spune vreunul din ei ceva, privirile lor căutau la intervale scurte de timp nava cu care veniseră. Pieile nu erau singurele ciudățenii ce se găseau printre copaci, dar erau laitmotivul.
Un copac fusese crescut ca un bonsai. Prima dată i s-a îmbrăcat trunchiul în piele, apoi a fost modelat să arate ca o persoană. Crengile care-i formau mâinile îi străpungeau învelișul și se vedea că erau tăiate constant, ca și cum ar fi fost unghiile sale. De la gât în sus începea coroana, singura parte care a fost lăsată să se dezvolte în voie.
Mai încolo au dat peste un om împăiat care ședea pe spatele unui om care era scaun și se sprijinea de un altul, care era spătar. Picioarele îi erau ridicate pe spinarea dreaptă a unui om în formă de măsuță de cafea. În mâini avea un roman de povestiri pentru copii scris de Jacob și Wilhelm Grimm. Volumul era ținut ca și cum ar fi existat un cap din care doi ochi să absoarbă aventurile dintre coperți, dar nici unul dintre oamenii acestui complex statuar nu avea cap.
Drumul le-a scos în cale și un dulap deschis, pe ale cărui umerașe se odihneau piei mai mici, de copii. Acestea păreau mai proaspete. Nu erau acoperite de tatuaje, cicatrici sau de semne ale trecerii timpului. Erau pur și simplu pure, fapt care i-a făcut pe Andrrei și Mirunha să înghită în sec.
La o masă stătea o familie implicată într-un joc de cărți. În alt loc se juca volei, iar mai încolo au dat peste o gașcă de bicicliști care treceau pe lângă pătura unui grup ieșit la picnic.
După o vreme, groaza inițială s-a transformat în admirație. Macabrul scenelor tuturor acelor personaje lipsite de cap era surclasat de măiestria artei. Detaliile fiecărui individ fuseseră muncite cu multă migală. Realismul scenelor a fost cel care a băgat frica în ei.
Pe când au ajuns la Ziua lui Ema, teama se disipase și făcuse loc unei mulțimi de întrebări.
La marginea pădurii era un strat subțire, dar des, de tufe, singurele plante ale căror frunze nu luminau, înalt de trei metri. S-au învârtit puțin în jurul terenului, dar nu se întrevedea nicio trecere croită, așa că Andrrei n-a mai stat pe gânduri și a făcut cărare printre ele.
— Haide, Miru, a încurajat-o el să treacă.
Trecuți dincolo, și-a privit palmele în care simțea o ușoară durere, cam și cum s-ar fi ars.
— Nu mă știu cu nicio alergie, dar am o roșeață pe piele de la atingerea tufelor.
— Am și eu o mică pată roșie, a constatat Mirunha, după ce și-a studiat mâinile.
— Trece până divorțăm, a forțat Andrrei o glumă.
— Să știi că nu mă simt foarte confortabil. Cred că vreau să plecăm. Ceva nu mi se pare în regulă.
— Salutare! Bine ați venit la Ziua lui Ema!
Au ridicat privirile din palme. În fața lor se afla o femeie de înălțime medie, cu constituție atletică, păr șaten, prelins dincolo de umeri și ochi căprui, intenși, din care cu greu îți desprindeai privirea. Purta pantaloni lungi maro care-i acopereau aproape de tot pantofii. Tricoul roșu, băgat în pantaloni, avea un imprimeu care zicea „Ziua lui Ema”.
În timp ce se apropia de ei, a întins palmele deschise. În cea dreaptă avea două pastile verzi, iar în cea stângă avea două roșii. Andrrei și Mirunha o priveau mirați.
— La Ziua lui Ema ne mândrim cu experiențe personalizate. V-am observat plimbarea printre copaci. Am analizat mișcările voastre și reacțiile avute. Am luat și o mostră de ADN pentru a adăuga în mix și detaliile voastre biologice. Aventura voastră aici a început cu o parte mai întunecată, poate șocantă pentru voi.
— Totul părea real, a întrerupt-o Andrrei.
— Poate că este, a zis ea, zâmbind șmecherește în timp ce-i făcea cu ochiul.
— Ca să înțeleg și eu, a intervenit Mirunha, geloasă pe gestul prietenesc al gazdei. Tu ești Ema?
— Da, eu sunt Ema. Bine ați venit la Ziua lui Ema.
— Dar, tu ești femeie. Din punct de vedere gramatical, corect se spune ziua Emei, a reiterat Mirunha discuția avută anterior cu Andrrei.
— Ai dreptate. Deși sunt Ema, Ziua lui Ema nu este despre mine. Este corect așa cum e scris. Acum, după ce ați trecut de etapa de groază, a continuat Ema, după ce a văzut-o dezarmată, urmează cea în care vă veți desfăta papilele gustative. Orgasmul gastronomic va fi urmat de partea de desfătare a simțurilor. A tuturor simțurilor.
— Sună bine, a zâmbit Andrrei în timp ce o sorbea pe Mirunha din priviri la cele auzite.
— În clipa de față, totul pornește cu o alegere simplă. Trebuie ca fiecare dintre voi să aleagă o pastilă. Cea verde vă permite să fiți în control, de-a lungul întregii experiențe. Mă rog, în anumite limite, a zis Ema în timp ce le zâmbea, parcă sorbindu-i pe amândoi din priviri.
— Iar cea roșie?
— Cea roșie e cu gust de căpșuni, a răspuns Ema izbucnind în râs.
Au făcut-o și ei, fără să înțeleagă mare lucru. În schimb, candoarea și promisiunile promiscue îi incitau. Creșteau în ei pofte pe care nu le mai avuseseră vreodată.
S-au întins amândoi simultan după pastila roșie. Când le-au ciugulit din palma Emei cu buricele degetelor, aceasta a strâns mâna în pumn, într-o mângâiere îndrăzneață a celor doi. Zâmbetul de cuplu s-a lungit involuntar ca să o cuprindă și pe Ema, fără ca Andrrei și, în special Mirunha, să pară deranjați sau geloși.
— Haideți, i-a poftit ea. Aveți nevoie de energie pentru ceea ce va urma. Poftiți la masă.
Au urmat-o amândoi către masa întinsă pe terasa din fața casei. Construcția era modestă, cu pereți din bârne rotunde. Geamurile nu erau nici prea mici dar nici prea mari. Fiind așa de departe de Soare, nu exista argumentul cum că era nevoie de lumină naturală. Andrrei și Mirunha s-au așezat la masă, în timp ce Ema a dispărut în casă după bucate. Timpul de așteptare s-a transformat în sărutări scurte, însoțite de mușcături ale buzelor și atingeri ușoare ale punctelor erotice pe care fiecare le știa la celălalt.
— Salut, au fost ei întrerupți. Eu sunt Ema. Bine ați venit la Ziua lui Ema, adică ziua mea, locul în care fiecare zi este un prilej de sărbătoare. V-am adus aperitivul, dar, înainte să începeți, v-aș ruga să vă pregătiți papilele gustative. Clătiți-vă gura, faceți gargară, iar apoi beți puțin de două ori.
Bărbatul care venise era în scaun cu rotile, iar lângă el plutea tava pe care se aflau farfuriile cu mâncare, o carafă cu apă și două pahare. Purta un tricou roșu, cu aceeași inscripție ca a femeii, „Ziua lui Ema”, iar în partea de jos avea ceva ce putea fi capătul unui combinezon. Privirea îi era la fel de intensă ca a Emei, iar mâinile agile compensau, prin comenzi, lipsa picioarelor. Surpriza de pe chipul celor doi nu a putut fi ascunsă.
— Vă văd surprinși. Nu vă îngrijorați. A fost alegerea mea să rămân așa. Haideți. Vă las să vă bucurați de mâncare, dar nu înainte de a vă reaminti: clătit, gargară și înghițit. Puteți să mâncați în orice ordine doriți cele trei sortimente. Fiecare combinație oferă o altă experiență. Poftă bună!
În timp ce farfuriile, paharele și carafa s-au așezat în fața lor, programate să-și ia locul pe masa cea mai apropiată, Ema și-a manevrat scaunul cu rotile și s-a îndepărtat, intrând în casă.
Andrrei și Mirunha i-au urmat sfaturile. Și-au clătit gura și au scuipat, au făcut gargară și au scuipat, iar apoi au băut două guri mici. Abia după ce au terminat ritualul s-au uitat către farfurii, moment în care au înțeles vorbele lui Ema despre faptul că pot mânca în orice ordine. În fața lor erau trei lingurițe. Prima conținea o cremă verde care părea fină. Pe a doua era un lichid de culoare gălbuie care aducea cu un gem de fructe, iar în ultima se afla ceva albastru, ca un unt poros.
— Le mâncăm în aceeași ordine? a întrebat Andrrei.
— Pe bune? Nu ești curios de loc de Ema? Mă refer la bărbat. Nu vrei să știi ce a pățit? De ce a preferat să rămână așa?
— Miru, nu e frumos să te bagi așa în viața oamenilor. Dacă vrea să ne povestească, o va face, a zis el, încercând să-i sugereze prin gesturi faptul că, poate, erau monitorizați.
— Haide să trecem prin aceleași stări, i-a răspuns Mirunha și a luat lingurița cu verde.
Au luat conținutul cu buzele și l-au așezat pe limbă. Umezeala acesteia a stârnit reacții chimice care topeau mâncarea cu încetinitorul, iar pe măsură ce picăturile se prelingeau pe limbă, se stârneau în ei valuri de fericire.
— E rândul tău să alegi, i-a zis Mirunha. Mă bucur că am rămas. E minunat locul și suntem norocoși că am dat peste el.
Fără să spună nimic, Andrrei s-a întins peste masă și a sărutat-o, apoi a ales lingurița albastră. Mirunha i-a copiat gestul și au lins amândoi conținutul simultan, nerăbdători să vadă ce urmează. Au simțit o amorțeală în corp, similară cu starea de relaxare totală dinainte de somnul de după o zi plină de împliniri. Și-au întins mâinile peste masă și și-au unit palmele în promisiuni de dragoste veșnică, fără să-și dezlipească privirile. Si-au zis simultan că se iubesc, fără să scoată vreun cuvânt, iar apoi s-au gândit că e ciudat că au simțit ca și cum și-au spus asta.
Au încercat să-și dezlipească mâinile pentru a degusta și conținutul ultimei lingurițe, dar au remarcat că nu se pot mișca. Deloc. Ceva din fundul capului le spunea că ar fi trebuit să intre în panică, dar continuau să zâmbească, fericiți în nemișcarea lor, statui ale perfecțiunii iubirii.
— Văd că sunteți pregătiți, a rostit Ema în timp ce se apropia de ei. Este important să mâncați din toate lingurițele. E mai puțin dureros așa, le-a zis, în timp ce a acționat comanda de transformare aflată pe mânerul drept al căruciorului.
De undeva din spatele capului i-a apărut părul lung, pe care a început să-l prindă în coadă. Roțile căruciorului au devenit prima dată un oval, iar apoi s-au transformat în picioare, cu pernuța de la șezut pe post de pantaloni și cu mânerele pe post de pantofi. Totul a durat mai puțin de un minut.
S-a apropiat de masă și a luat lingurița Mirunhei. I-a întredeschis buzele și i-a strecurat mâncarea în gură, apoi a repetat procesul cu Andrrei.
— Într-un minut își va face efectul, iar apoi trecem la răsfățuri, a zis ea.
În fundul minții lui Andrrei și al Mirunhei sunau alarme, încercând să-i trezească din starea în care fuseseră afundați, dar chipul lor exprima în continuare fericire în stare pură, radiind de bucuria indusă chimic de conținutul primei lingurițe. Aveau posibilitatea să comunice telepatic, premieră pentru ei, deoarece niciunul nu avusese niciodată înclinații în direcția dezvoltării acestei abilități. Nu-și puneau întrebări. Nu erau suspicioși. Erau doar doi îndrăgostiți ce-și trimiteau sentimentele pe calea gândurilor.
Ema le-a desprins palmele și a apelat la o macara pentru a-l ridica și imobiliza pe Andrrei. Apoi a făcut același lucru și cu Mirunha. Continuau să stea față în față, doar că acum erau imobilizați într-o postură verticală.
Ema și-a adus trusa medicală și a făcut o tăietură pe spatele lui Andrrei de sus, de la ceafă, până în zona lombară, iar apoi încă una de jur împrejur, la baza gâtului. După aceea a început să facă mici tăieturi pe sub piele, îndepărtând-o puțin câte puțin. Mișcările sale erau sigure, dovadă a unei vaste experiențe în asemenea activități. Nu vorbea. Nu cânta. Era concentrată doar pe bisturiu și piele.
În mai puțin de jumătate de oră a reușit să tragă pielea de pe tot corpul lui Andrrei, cu excepția gâtului, a capului și a penisului, pe care-l tăiase cu totul. El continua să-i zâmbească Mirunhei, în timp ce-i făcea declarații de dragoste. Și ea era captivă, având aceleași activități. Sorbea fiecare mesaj telepatic primit și răspundea pe măsură. Îl privea în ochi, așa că nu remarcase munca Emei și nici carnea însângerată rămasă în urma ei. O jumătate de oră mai târziu, și-a pierdut și Mirunha pielea. Rămăsese și ea doar cu pielea de pe gât și de pe cap. Pieile lor, devenite acum combinezoane, au fost întoarse pe dos, curățate de sânge și uscate.
Ema a îmbrăcat pielea lui Andrrei, i-a tras Mirunhei pielea pe ea și i-a desfăcut picioarele. Penisul pe care îl cunoștea a penetrat-o. Din nou. Tot mai mult. Ritmic, precum un dans cu o singură cadență de la început și până la sfârșit.
Ema nu simțea nimic, dar Andrrei și Mirunha continuau să se absoarbă din priviri, schimbând mesaje de iubire pe cale telepatică.
— Așa e bine, a zis Ema după ce s-a oprit. Așa vă puteți iubi în continuare. Așa vă pot iubi și eu. Acum haideți să facem schimb, a zis în timp ce-l dădea jos pe Andrrei și-l punea la locul său, pentru a o îmbrăca pe Mirunha.
