― Te-ai pierdut, maică?
Bărbatul clipi nervos și privi spre dreapta, de unde se auzise glasul, dar nu zări pe nimeni. Abia când desluși trosnetul unor crengi frânte și niște pași fâșâiră în spatele lui, se întoarse și văzu, rezemată cu o mână de trunchiul unui brad, o bătrână îmbrăcată în haine murdare, numai petice, care-i zâmbea și își arăta cioturile rupte ale dinților.
Tocmai ajunsese la marginea unei poieni înconjurată de brazi uriași, cu trunchiurile crăpate, pline de rășină. Deasupra pământului începuse să plutească o ceață fină, alcătuită din fuioare transparente, ce părea să izvorască de undeva din rădăcinile arborilor. Nu recunoștea nimic în jur. Oricât încerca, nu reușea să se orienteze. Și doar făcuse traseul ăsta de zeci de ori – ce mama mă-sii?
― Nu știu, râse el stingherit, și se răsuci de tot spre bătrână, cu rucsacul dintr-o dată foarte greu pe umeri, așa s-ar părea. M-am oprit cu un kilometru mai jos, să fac niște poze și apoi… cred… cred că m-am abătut, cumva, de pe cărare. E straniu… deși nu înțeleg cum de s-a putut întâmpla.
Bătrâna veni mai aproape; se desprinse de trunchiul bradului. Purta niște haine foarte ciudate – de fapt, nu hainele, ci modul cum le îmbrăcase contraria, pentru că avea pur și simplu aruncate pe ea mai multe bluze și pulovere trase unele peste altele, iar picioarele îi erau acoperite de o serie de fuste în toate culorile – peste tot acest amestec întinzându-se un lung ilic de lână, tot numai petice, atât de mare și destrămat, încât îl târa pe jos. Ici-colo, prin materialul jegos al hainelor, se vedeau umflături ascuțite, de parcă bătrâna și-ar fi îndesat pe acolo crengi și vreascuri. Era nebună? Mai făcu câțiva pași, apoi chicoti – un sunet spart, sec, ca de ramură ruptă.
― Nu-ți face griji, maică, o mulțime de turiști se rătăcesc în zona asta a pădurii. Dar cred că eu te-aș putea ajuta, sigur aș putea, croncăni, în timp ce călca apăsat prin covorul de frunze umede.
― Serios? Dumneata?… Locuiești cumva prin apropiere? Ți-aș fi recunoscător.
O fi de la vreo mănăstire, se gândi bărbatul. Dar este vreo mănăstire pe aici?
― Da, da, știu exact ce trebuie făcut, hi, hi. Ai numai puțină încredere. Te pun eu pe calea cea dreaptă. Uite, dacă o iei în direcția aia…
Bătrâna ridică brațul.
Bărbatul își fixă involuntar privirea asupra acestuia – și-n clipa aceea degetele babei se lungiră brusc, trosniră noduroase, ramificate, și se transformară în două ramuri ascuțite ce parcurseră distanța ce-i despărțea într-o fracțiune de secundă. Pătrunseră cu un pârâit în geaca groasă a turistului. Se auzi un icnet – bărbatul plecă ochii și privi șuvoiul roșu ce-i țâșnea din piept, apoi sângele îi bufni și pe gură și căzu moale în genunchi. Greutatea rucsacului îl trase imediat la pământ. Se prăbuși pe-o parte, horcăind, cu ochii holbați, în timp ce picioarele îi tremurau, fulgerate de spasme. Baba lungi încă un deget și o nouă ramură noduroasă îi perforă gâtul. Horcăitul încetă, iar ceața acoperi pentru mai multe clipe trupul prăbușit, cu fuioare moi, curioase.
În liniștea lăsată, se auzi țipătul unei bufnițe.
Bătrâna își retrase degetele, chicoti și veni mai aproape. Sub piele, la fiecare mișcare, oasele-i trosneau precum arborii bătuți de furtună ai unei păduri. Se aplecă și, cu un singur deget, întoarse scârbită, cu ușurință, cadavrul din care gâlgâia sângele, cu fața în sus.
― Hi, hi, maică, ce te-ai mai rătăcit, rătăcit, chirăi ea. Pierdut, chiar așa. Da’ muma veghează, veghează tot timpul. Hmm, hmm, hmm…
Unghia unui deget crescu, arcuită ca o secere și cu ea sfâșie geaca turistului de la piept și până la cureaua pantalonilor.
― Hmm, hmm, maică, că slab mai ești! Uită-te la tine. Dezamăgitor.
Împunse cu unghia. Carne albă, flască.
― Hi, hi. Flască. Ia te uite, aveai și un cuțit – mă întreb la ce-ți folosea. Unde sunt voinicii de altădată, cu paloșele și caii lor? Încercau, măcar, să se împotrivească, să se lupte. Iaca acum ce prăpădiți trec pe aici! Flasc, flasc, flasc. Niște nevolnici, bășici de carne moale – bleah, hi, hi, hi. Dar e mai bun decât nimic, mai bun, așa-i, hi, hi…
Tot chicotind, spintecă restul hainelor, le îndepărtă de pe corpul acoperit de sânge într-o grămăjoară alături, apoi, cu aceeași ușurință, săltă cadavrul pe umăr și-o porni încet printre copaci, cântând:
Muma e tot trează
Tot mereu veghează
Cu părul vâlvoi
Părul de pădure
Ca rugul de mure
Hi, hi.
Bătrânii brazi tremurau la apropierea ei, mormăiau cu scâșnete răgușite, în timp ce rășina le curgea șiroaie pe scoarță, apoi se aplecau și îi cinsteau trecerea. Ceața devenea tot mai deasă. În curând, bătrâna ajunse într-un alt luminiș, iar acolo se îndreptă chicotind către un stejar gigantic ce se înălța spre o margine, plin tot de cioturi și noduri. Făcu un semn cu degetele-gheare-ramuri; din spatele unor crăpături trosni ceva și o scorbură se căscă, umedă, în trunchiul plin de cicatrici al copacului.
Cu mortul pe umeri, bătrâna intră și păși într-un întuneric deplin, în vreme ce scorbura se închidea pârâind înapoia ei, iar ceața rămânea afară, de pază, înfășurată strâns în jurul poienii; imediat ajunse într-o încăpere spațioasă, înaltă, luminată puternic de câteva lămpi atârnate de tavan, în care pluteau fire fosforescente de ceață. Tot peretele din dreapta era căptușit cu rafturi pe care se aflau înghesuite tot felul de recipiente și sticluțe. Într-un colț, agățat deasupra unui foc domol de bușteni, bolborosea un cazan cu fierturi. Baba se duse către o masă solidă din lemn ce acoperea tot mijlocul camerei și trânti leșul acolo, cu fața în sus. Încă mai curgea sânge din rănile de pe piept, iar abdomenul și coapsele, înroșite de dâre groase, străluceau bizar în lumina aruncată de lămpile care vibrau ușor pe tavan. Bătrâna își șterse palmele de fuste, își îndreptă spatele – trosni ca un trunchi izbit de secure – apoi oftă și privi în jur, mulțumită, tot chicotind.
― Am venit, am venit, hi, hi, hi, mămuca e acasă, cârâi ea. Ce mai fac drăgălașii mei, ce mai fac?
Pe peretele opus celui cu rafturile ocupate de sticluțe, stăteau aliniate trei cuști de lemn cu zăbrele rezistente de stejar, crescute chiar din rădăcinile copacului în interiorul căruia se găsea locuința babei. Două dintre ele erau goale, însă din a treia priveau înspăimântați doi copii de vreo nouă-zece ani, un băiețel și o fetiță, blonzi, cu ochii înroșiți de plâns. Bătrâna își târșâi picioarele spre cușcă, iar cei doi copii se cuprinseră în brațe, îngroziți. Erau atât de speriați încât nici să strige nu se mai simțeau în stare.
Baba trase pe nas mirosul de fiertură ce plutea în toată încăperea, își trosni iarăși spatele, apoi întinse un deget plin de scorburi minuscule și pipăi cu el obrazul neted al băiețelului.
― Mmm, mmm, mmm, maică măi, tot slăbănogi sunteți, scuipă înciudată. Trebuie să mâncați mai bine, să vă faceți grași și frumoși pentru baba, auziți? Să mâncați tot ce vă dau, că e de ajuns și-o să mai fie. Că, așa, nici pe-o măsea nu-mi ajungeți, hi, hi. Să păpați tot, tot, că, uite, chiar acum v-am adus niște cărniță proaspătă și bună, bună, numai bună pentru burticelele voastre.
Mai pipăi o dată obrazul băiețelului, apoi se duse către vatra pe care bolborosea cazanul. Agățate în apropiere, în mici rămurele pe perete, se aflau tot felul de cuțite, topoare și securi, plus o furcă și o teslă. Bătrâna alese o secure cu mânerul curbat, o cântări între degetele-crengi, pe urmă se îndreptă către cadavrul întins pe masă.
― Acuma vă face baba o mâncărică strașnică, măi copilași. Să vă faceți grași, lucioși, plini de osânză, umflați și zemoși.
Repezi securea înainte și, cu o singură lovitură, reteză unul dintre brațele bărbatului.
― Ochi de nălucă, de-i vezi te usucă…, mormăi rânjind.
Apoi, cu mișcări lente, puternice, se apucă să taie în bucăți leșul de pe masă, în bucățele mici, mici, numai bune de-nghițit, în vreme ce focul trosnea, încăperea pârâia și tot stejarul se clătina, și chicotea, și mormăia odată cu ea.
