Azimut #1 – Les aventuriers du temps perdu (Lupano/Andreae) – Vents d’Ouest 2012
Aventuri nebunești, amuzante și tragice, personaje pline de culoare și o lume fantastică, bio steampunk, ca un basm absurd în care timpul și spațiul se joacă cu oamenii, mașinăriile și visele lor.
Contele de La Pérue debarcă în sfârșit pe pământul făgăduinței după doi ani de expediții încrâncenate, dar, pentru că lumea și-a pierdut nordul, va avea parte de o surpriză neplăcută…
Azimut #1 – Les aventuriers du temps perdu
Regele de Ponduche este îndrăgostit, dar Manie Ganza, logodnica sa cu un trecut foarte dubios și cu o mini armată de automate biomecanice, nu pare să simtă la fel – și are un plan și mai dubios.
Pentru că, așa cum spune profesorul Breloquinte, „fiecare ființă vie deține în adâncul ei secretul timpului”, și oricine ar vrea să-l afle…
Cine este hoțul de timp? Ce este banca timpului? Oare picturile prind viață dacă pui suflet în ele? Enigme de rezolvat în volumele următoare…
Wilfrid Lupano imaginează o lume à la Lewis Carroll în jurul unei dorințe profund umane: aceea de a trăi veșnic. Dar, în timp ce discursurile sale subtile, referințele culturale și glumele absurde și livrești îi vor încânta pe cititorii cultivați, lumea lui Jean-Baptiste Andreae este cea care îi va încânta pe toți cititorii, tineri și bătrâni deopotrivă. Ilustrațiile sale sunt de-a dreptul magice, iar paginile abundă de detalii și glume. Un prim volum genial.
Azimut #2 – Que la belle meure (Lupano/Andreae) – Vents d’Ouest 2014
Ca să fie totul clar, Lupano nu se limitează la a intitula acest volum „Que la belle meure” (”Să moară frumoasa!”), ci începe cu o aluzie clară la sângeroasa contesă Bathory: o regină vânează berzele-clepsidră, păsările biomecanice care dau viață bioautomatelor inteligente care slujesc oamenii, și le bea lichidul amniotic pentru a-și păstra tinerețea eternă.
Azimut #2 – Que la belle meure
Urmează o vizită lugubră în castelul zburător al baronului Chagrin (“Suferință”), un loc gri care ucide toate culorile, apoi soluția ne-bună la enigma dispariției Polului Nord, apoi o întâlnire planturoasă în deșert, un flashback edificator și o tragedie banală.
„Și tu cine ești, iepuraș cu urechiușe frumoase?” „Eh, mă cheamă Polu’.” ”Și ce cauți?” „Păi, iubire, ca toată lumea.”
Un volum mai filozofic și mult mai puțin amuzant, dar care face universul mai complex și mai interesant. Iar desenele lui Andreae sunt impecabile, ca întotdeauna.
Tot înainte, spre antropotamii de pe Nihil!
Azimut #3 – Les antropothames du Nihil (Lupano/Andreae) – Vents d’Ouest 2016
În timp ce bietul conte de la Pérue devine la propriu o rotiță în mașinăria lumii, dispariția Polului Nord are un efect secundar neplăcut: un război, pentru că Miculghistan vrea să devină Mare. Adăugați o mamă dezaxată care vrea să-și ucidă fiica, niște călugări globetrotters care poartă pe umeri cartea tuturor răspunsurilor, și un mic dezechilibru masiv în univers, pentru că egoista de Manie Ganza a cumpărat câteva secole de viață, ignorând că timpul primit TREBUIE să fie luat de la cineva – de la mai mulți alți cineva, ca să fiu exact – și veți obține o aventură nebună și tragică care îi duce pe eroii noștri în valea idolilor pierduți, în castelul dintre lumi și pe râul antropotamilor. Ar putea părea o călătorie confuză, dar nu este – toate aceste evenimente converg spre răspunsul la o întrebare reală și dificilă: dacă “gândesc, deci exist” iar “lumea dispare când închid ochii”, merită oare eternitatea TA orice sacrificiu din partea celorlalți?
Azimut #3 – Les antropothames du Nihil
Lupano continuă să pună întrebări existențiale, să ofere răspunsuri plauzibile și să planifice locuri surprinzătoare pe care Andreae e probabil încântat să și le imagineze. Iar această expediție în căutarea timpului pierdut devine din ce în ce mai ciudată, în timp ce devine și din ce în ce mai logică. În plus, în ciuda tuturor tragediilor, m-am distrat copios. Minunat.
Azimut #4 – Nuées noires, voile blanc (Lupano/Andreae) – Vents d’Ouest 2018
Mama cronopterelor e geloasă pe hoțul de timp, pentru că s-a îndrăgostit. De cine? Sunt sigur că știți deja… Da, ne întoarcem la Manie Ganza și la magnetismul ei extraordinar 🙂 dar și la pictor și la maior, care se infiltrează în cortegiul de nuntă folosindu-și pumnii și… covoarele zburătoare. Pentru că, evident, Manie nu vrea să devină soția numărul 103 a lui Baba Munir 🙂
Azimut #4 – Nuées noires, voile blanc
Dacă secvența nunții este destul de amuzantă, secvența bătăliei din deșert și concluzia ei logică (și apocaliptică…) îmi amintește că, prea adesea, nebunia distructivă a oamenilor le depășește capacitatea de a raționa. Mai ales când sunt îndrăgostiți. Din fericire, zeii sunt uneori generoși…
Acest volum e la fel de încântător ca precedentele, dar puțin mai „simplu”, pentru că jocurile de cuvinte și referințele culturale fac loc acțiunii trepidante. E începutul deznodământului – momentul în care Lupano încearcă să lege toate ițele poveștii. Va reuși? Vom vedea…
Azimut #5 – Derniers frimas de l’hiver (Lupano/Andreae) – Vents d’Ouest 2019
„E mort.” „Imposibil, ceva e greșit. El ar trebui să trăiască până la sfârșitul timpurilor.” „Atunci înseamnă că tocmai am ajuns acolo.”
Azimut #5 – Derniers frimas de l’hiver
Da, volumul ăsta sigur e sfârșitul timpurilor – sau măcar al seriei. Doamna nisipurilor s-a îngropat adânc în pământ. Baronul Chagrin nu mai are necazuri. Pictorul, maiorul, prințesa și însoțitorii lor îngheață într-un castel de… gheață. Contele călărește un purice biomecanic, dar gerul a șters toate hărțile. Nava profesorului e și ea înghețată bocnă – în mijlocul mării. Refugiații climatici se îndreaptă spre Miculghistan, al cărui rege își vede, iată, împlinit visul de a cuceri lumea – un pic invers decât se aștepta, da 🙂 Dar Manie și mama ei au alte planuri pentru micul dictator și mai ales pentru armata lui…
Lupano se distrează multiplicând pistele false și adăugând două personaje noi foarte importante, reprezentantul malefic al băncii de timp și călugărul zinzen care demonstrează puterea imaginației, înainte de a ne oferi cheia salvării acestei umanități ratate. Și finalul fericit? Să zicem că sunt mai multe, pentru că fiecare personaj primește ceea ce merită. Chiar și clovnul care ne oferă concluzia: „Poate că timpul nu este etalonul potrivit pentru a măsura o viață.”
O serie trăznită, poetică și filosofică ale cărei aventuri distrează – și avertizează.
