Literatura post-apocaliptică le oferă scriitorilor ocazia să reseteze societatea umană, s-o aducă la un stadiu de luptă pentru supraviețuire. E un fel de Robinson Crusoe în care fiecare autor își alege cadrul în care vrea să-și plaseze povestea.
O variantă este aceea în care n-a mai rămas nimic sau aproape nimic din tehnologie, iar societatea se joacă într-un cadru ce împrumută din toate epocile istoriei omenirii, de la comuna primitivă, la antichitate, evul mediu sau perioada renascentistă. Practic, e o poveste în care scriitorul își aranjază piesele după bunul plac, fără să fie constrâns de (aproape) nimic.
O altă variantă este cea în care tehnologia este păstrată. Aici, oportunitățile sunt mai multe. E posibil ca ea să rămână concentrată în mâinile unui grup restrâns, care va profita de asta pentru a supune întreaga populație a planetei, în general inventând jocuri monstruoase ce vor duce, mai devreme sau mai târziu, la rebeliune.
Se poate și ca aceste tehnologii să capete o aură mistică, povestea virând către prezentarea unei societăți constrânse de canoane religioase, influențate de relicve a căror funcționare nu le mai e cunoscută decât unor inițiați. Jocul virează ori spre analiza comunităților controlate de reguli stricte, adesea cu veleități mesianice, ori chiar spre fire narative specifice genului fantasy.
În fine, există și varianta în care autorul nu eludează tehnologia, ci o prezintă degradându-se treptat, influențând astfel evoluția societății, încercarea de a găsi un nou punct de echilibru, pe un palier aflat mai jos, ori de a trece printr-o schimbare psiho-socială radicală.
În general, textele din ultima categorie rămân cel mai puternic ancorate în zona SF-ului, fără a-l folosi ca simplu fundal. Adesea, ele sunt cărți avertisment, încercând să imagineze ce s-ar putea întâmpla, realist vorbind, dacă lucrurile ar ajunge într-un punct critic.
Dintre cărțile din această categorie apărute în ultima vreme, mi-au atras atenția The Water Knife a lui Paolo Bacigalupi, publicată în 2015, respectiv The Ministry for the Future a lui Kim Stanley Robinson, publicată în 2020 (tradus la noi la Nemira, în 2022, de Emil Sîrbulescu, cu titlul Ministerul pentru Viitor). Ambele tratează probleme legate de schimbările climatice, despre care savanții atrag atenția de multă vreme – prima referindu-se la penuria apei, cea de-a doua la încălzirea globală. Amândoi autorii s-au documentat temeinic pentru poveștile lor, încercând să prezinte cât mai realist ce s-ar putea întâmpla, nu să imagineze simple aventuri, cum se întâmplă în scenariile post-apocaliptice din primele categorii, la care eticheta SF este, mai curând, de decor.
Ministerul pentru Viitor, Kim Stanley Robinson
Așa cum obișnuiește să facă în operele sale, Robinson aduce în discuție problema schimbării climatice la nivel global, cu consecințele sale complexe privite în ansamblu. Personajele sunt simple vehicule de care are nevoie pentru a arăta ce se întâmplă în locul X sau Y. Diferitele elemente ale poveștii se influențează unul pe altul, iar importanța rezolvării punctuale a problemei A se poate dilua în contextul planetar. Se pot găsi soluții, dar acestea implică în general sacrificii, anumite repere morale, adesea idealiste, o cooperare la scară mare, o schimbare a paradigmei în care funcționează societatea. Simplificând un pic conceptele, există perspectiva unui viitor mai luminos dincolo de tenebre, dar acesta se poate baza doar pe o viziune socialistă asupra civilizației umane. Putem doar dacă lucrăm împreună în aceeași direcție, dacă renunțăm la orgolii, la urmărirea intereselor personale, dacă înțelegem că banii și relațiile nu pot cumpăra orice.
De partea cealaltă, Bacigalupi se concentrează asupra problemelor punctuale ale unor oameni care încearcă să supraviețuiască de pe o zi pe alta într-o lume unde apa e tot mai puțină, ajungând sub controlul unor grupări ce o folosesc atât ca valută forte, cât și pentru a condamna la moarte întregi comunități. Pentru el, imaginea de ansamblu e irelevantă. Nu contează ideologia, ci persoana dispusă să facă orice pentru a avea parte de un „mâine”. Idealismului unor personaje li se pune în față realitatea dură, care le obligă să aleagă dacă mor pentru principiile morale, ori fac orice pentru a scăpa. Uneori, câte un eveniment șocant în care sunt implicate le oferă încă o șansă și înțeleg că, atunci când e vorba despre supraviețuire, nimic nu mai contează. Vor călca pe cadavre pentru ele și pentru persoanele apropiate, vor regreta unele fapte, dar vor merge mai departe, încercând să le răscumpere cu mici crâmpeie de „bine” aruncate în stânga și în dreapta, când viața le permite asta. Dar aceste mici oaze de bunătate vor apărea fără a se pierde din vedere scopul primordial: supraviețuirea. Când întâlnesc posibile soluții miraculoase, personajele lui rămân circumspecte și, în general, se dovedește că acestea sunt doar baloane de săpun care se vor sparge mai devreme sau mai târziu. O eventuală „schimbare radicală” stă la mâna altora, aflați mult mai sus, cu mult mai multe resurse și influențe. Și, în general, nu va fi o rezolvare în care „e bine pentru toată lumea”, ci una unde, dacă vor reuși să se afle în tabăra căștigătoare, le va fi mai bine decât altora. Așa cum bine subliniază la un moment dat un personaj din The Water Knife, nu e nimic personal în disputa cu altcineva; pur și simplu, e o acceptare a faptului că ei, toți, sunt doar niște rotițe într-un angrenaj.
The Water Knife, Paolo Bacigalupi
Așa cum spunea Ray Bradbury, cărțile de genul acesta reprezintă avertismente pentru viitor, nu predicții. Rolul lor este să ne arate ce se poate întâmpla dacă nu avem grijă. The Ministry for the Future și The Water Knife, dincolo de avertismentele lansate (referindu-se la un viitor de care s-ar putea să ne despartă mult mai puțini ani decât ne place să credem), mi se par a fi două opere ce se completează reciproc. Dacă ne raportăm doar la Robinson, riscăm să cădem în capcana de a crede că „cineva” o să rezolve până la urmă lucrurile, că găsirea soluției depinde de alte grupuri, forțe, minți vizionare, fără a avea vreo legătură cu individualitatea fiecăruia dintre noi, cu tarele societății umane. Dacă vedem lucrurile doar în cheia lui Bacigalupi, riscăm să cădem în capcana lipsei de speranță, de încredere în posibilitățile speciei umane, acest flagel care mie, cel puțin, mi se pare extrem de păgubos.
Împreună, însă, cele două ne oferă ocazia să vedem lucrurile atât într-un ansamblu ce privește găsirea unei soluții, a unei ieșiri din criză, cât și din perspectiva presiunilor sociale și psihice exercitate de criză asupra fiecărui individ în parte, pentru că, adesea, idealurile sunt minunate, dar trec la „și altele” oamenii ce sunt afectați, implicați sau sacrificați în îndeplinirea lor.
