Ultimele frânturi din lumina soarelui se scurgeau în spatele clădirilor înalte. Ici și colo fuseseră aprinse focuri care mai încălzeau aerul jilav. Negustorii își strânseseră marfa și plecaseră, iar în jurul tarabelor se foiau acum grupuri de pierde-vară. Din când în când, oșteni plictisiți își făceau rondul, bocănind pe pietrele sparte și aruncând în jur priviri amenințătoare.
Două siluete, purtând pelerine cenușii, cu glugile trase peste ochi, se furișau prin piață discutând cu voce joasă.
— S-a întunecat, sire. Ar trebui să ne grăbim spre palat.
— Și ce dacă s-a întunecat, Zvonimir? Nu de-asta am ieșit, să admiram orașul?
— Cât era lumină. Acum, însă, lucrurile pot să devină periculoase.
— Cineva trebuie să-și asume și responsabilitatea asta, oftă prințul Svetozar. Dacă aș sta toată ziua și-aș huzuri, ca frații mei mai mari, nimănui nu i-ar mai păsa de omul de rând.
— Intenția dumneavoastră e admirabilă, sire, dar n-o să rezolvați nimic dacă vă puneți singur în primejdie. Regatul are nevoie de dârzenia domniei voastre.
— Primejdie? Exagerezi, dragul meu Zvonimir. Nu-i nicio primejdie.
Cu toate acestea, atunci când ridică privirea, prințul Svetozar avu impresia vagă că cineva îi urmărea. Strânse din pleoape și se uită împrejur. Apa se prelingea pe fațadele întunecate ale caselor. Fire subțiri de fum se ridicau prin hornuri. Luminate de făclii, câteva fețe îi priveau cu indiferență. Probabil se înșelase. De ce i-ar urmări cineva? În ochii trecătorilor ar fi trebuit să apară ca doi simpli slujitori ai bisericii, ceea ce Zvonimir chiar era.
În curând, ajunseră la o răspântie. Tânărul prinț se opri puțin, ca și cum ar fi cugetat, după care o luă la stânga.
— Sire, drumul spre templu e pe-aici, se împotrivi Zvonimir, cu neliniște în glas, arătând spre cealaltă direcție.
— Nu mergem la templu. Facem un ocol și ne întoarcem la palat dinspre est, pe drumul ducilor.
— Dar încolo-i Peticul râiei. Ăla-i un cartier rău famat, sire. Plin de curve și tâlhari.
— Tocmai. Faptul că există, faptul c-a apărut atât de aproape de cetate, arată că cineva nu-și face treaba. Vreau să văd cu ochii mei care-i situația în Peticul ăsta al râiei.
— Acolo s-au stabilit oameni alungați de război. Sălbăticiți de lipsuri. Nimeni n-ar fi avut ce să le facă, nici măcar luminatul vostru tată.
— Vorbești prostii. Bătrânul a pierdut legătura cu realitatea cu mulți ani în urmă. Grăbește pasul, Zvonimir. Și vorbește-n șoaptă, nu vrem s-atragem atenția.
În scurt timp, drumul deveni mocirlos, făcliile mai rare, casele dărăpănate. Unele erau doar simple cocioabe, cu geamuri înguste și strâmbe, prin care sufla vântul. Aleea se îngustase; mirosea a urină și gunoi. Din loc în loc, ardea câte un foc amărât, în jurul căruia se buluceau bărbați slabi, cu ochii înfundați în orbite. Șușoteau și sorbeau alcool din căni metalice. Privirile nu le erau indiferente, ci suspicioase. În Peticul râiei nici slujitorii bisericii nu obișnuiau să ajungă prea des.
Svetozar își trase mai bine gluga peste față și pipăi, aproape fără să vrea, mânerul sabiei purtate pe sub pelerină. I se părea că aude un zgomot jos, un mârâit care răzbătea din fundul aleilor desfundate. Știa, însă, că nu putea fi decât imaginația lui. Îi părea rău că nu-l luase cu el pe Bojek, gardianul său. Bătrânul soldat putea fi o pacoste uneori, cu rigiditatea și sfaturile sale, dar prezența lui l-ar fi făcut pe Svetozar să se simtă în siguranță. „Găsește punctele slabe ale adversarului înainte s-o facă el” spunea Bojek în timpul antrenamentului cu sabia.
Începu să meargă mai repede. Zvonimir se lupta să țină pasul cu el. De undeva răsună un țipăt, iar cei doi tresăriră. Prințul își trecu limba peste buzele uscate. Observă câțiva bărbați care îi urmăreau cu privirea, sprijiniți de zidurile vechi. Avea impresia că, în orice clipă, s-ar putea dezlipi din umbre și s-ar lua după ei.
— Sire, îi șopti prelatul, nu mai avem mult. Drumul ducilor e în față.
Svetozar nu-i răspunse. Bocancii săi plescăiau în gropile pline cu apă de pe mijlocul aleii. De undeva, din față, se auzeau voci. Siluetele unor bărbați se întrezăreau prin aburul ploii.
— Taverna bursucului, șopti iar Zvonimir. Locul cu cei mai pârliți mușterii.
— Ar trebui să intrăm, zise prințul, fără tragere de inimă.
De fapt, era deja sătul de Peticul râiei. Văzuse ce voise să vadă. Un cartier murdar, sărac și amenințător. O zonă lăsată de izbeliște, unde nu se zărea picior din patrula gărzii orașului. Oftă și se concentră asupra bărbaților.
— Curva asta de unde-a apărut? râse gros unul dintre ei.
Apropiindu-se, prințul observă un zdrahon bine legat, dar care se clătina pe picioare, purtând uniforma armatei regelui. Doi colegi de-ai săi, tot beți, încolțiseră o tânără chiar în fața tavernei. Fata nu părea să fie prostituată și era clar că prezența celor trei o îngrozea. Nu putea să aibă mai mult de șaisprezece ani. Ce făcea noaptea afară, într-un astfel de cartier, prințul nu putea înțelege.
— Lăsați-mă-n pace, se tângui fata, cu voce ascuțită. Vă rog!
— Se poate, domniță? râse iar soldatul, clătinând cana de bere pe care o ținea în mână. Nu vrem decât să ne ții puțină companie.
— Ajutor! Să m-ajute cineva, se rugă fata, când un alt soldat o apucă de umăr și o smuci.
— Liniștește-te, fato! Noi suntem legea pe-aici. Nu vrei să simți mai bine brațul legii? rosti el, împleticindu-se.
— Și nu doar brațul, rânji zdrahonul.
Svetozar dădu să se oprească, însă Zvonimir îl apucă de braț și-i zise la ureche:
— Să mergem mai departe, sire. Nu le putem face față.
— Dar… dădu să protesteze prințul, după care își aminti că nu-l aveau cu el pe Bojek, iar palatul, împreună cu gărzile, erau încă departe.
Putea să-și dezvăluie adevărata identitate în fața celor trei soldați și să le ordone să se oprească, însă se îndoia că aceștia l-ar fi crezut, mai ales în starea în care erau. În plus, n-ar fi fost o mișcare înțeleaptă, dacă se gândea la toți ochii ce-i priveau din umbră. Era mai bine să ajungă la palat, să ia cu sine un regiment și să se întoarcă să facă ordine. Se temea, totuși, că fata n-ar fi avut suficient timp la dispoziție.
Lăsă capul în jos și trecu pe lângă grupul de cheflii, împreună cu Zvonimir. Cei trei nu-i băgară în seamă. Tânăra plângea, o auzea icnind.
— O să ne distrăm, fetițo, râse bărbatul solid, amuzat. Ia să vezi tu ce-o să ne mai distrăm.
Prințul și Zvonimir se îndepărtaseră la vreo douăzeci de metri, pe aleea desfundată, atunci când fata țipă. Nu, nu fusese un țipăt. Un urlet agonizant, mai degrabă. Svetozar privi în urmă. La lumina făcliilor din fața intrării tavernei, îi văzu pe cei trei soldați care tăbărâseră asupra tinerei și încercau s-o tragă înăuntru. Se hotărî dintr-odată. Își abandonă pelerina. Simțea teaca sabiei lovindu-i-se de șold.
— Sire, ce faci? se sperie Zvonimir.
— Fugi și cheamă ajutoare, îi răspunse prințul, fără să-l privească.
Simțea deja fiorul luptei în piept. Până la cei optsprezece ani ai săi, nu fusese niciodată implicat într-o confruntare reală, dar se antrena de când putuse să țină pentru prima oară o sabie în mână.
Soldații îl observaseră venind. O abandonară pentru moment pe tânără, iar cel mai solid dintre ei îi rânji prințului în nas. Nu-l recunoscuseră.
— Ce mama dracului vrei și…
Svetozar n-avea timp de discuții. Își încordă spatele, ridică fulgerător piciorul stâng și-l izbi pe soldat în piept. În ciuda masivității sale, fiind beat și luat prin surprindere, bărbatul se prăbuși pe spate. Cana cu bere îi sări din mână, se învârti în aer și se rostogoli pe pământ, aruncând stropi în toate părțile.
Uluiți, ceilalți doi își duseră mâinile la arme, dar prințul avea deja degetele încleștate pe mâner. Fandă, ca la cursurile de scrimă, și împlântă cu precizie vârful sabiei între pieptarul și apărătoarea soldatului din stânga. „Găsește punctele slabe ale adversarului înainte s-o facă el” îi veniră în minte vorbele lui Bojek. Se simțea iute, agil și treaz, așa cum nu se mai simțise niciodată. Soldatul din dreapta avu destul timp să-și scoată sabia din teacă și să atace. Prințul își eliberă cu calm arma din corpul celuilalt, făcu un pas în lateral pentru a evita prima lovitură și o pară pe cea de-a doua. Apoi atacă, la rândul său. Lama sabiei trasă vâjâind un arc de cerc și despică beregata bărbatului. Soldatul horcăi, ducându-și palmele la gât. Sângele îi curgea printre degete. Camaradul său se clătină și căzu într-un genunchi. Fusese simplu. Prea simplu. Ghemuită la pământ, fata părea gata s-o ia la sănătoasa.
Svetozar dădu drumul aerului din plămâni. Pe gură îi ieșeau fuioare de abur. Lupta se terminase înainte de-a începe. Anii de instrucție își spuseseră cuvântul. Se simțea bine. Se simțea erou. Cineva trebuia să ia apărarea și oamenilor simpli, iar acel cineva era el. Poate că timpul eroilor abia sosea. Făcu un pas spre fată și zâmbi, dar ochii ei erau măriți de spaimă.
— În spate, strigă ea.
Prințul apucă să audă fâșâit de pași, după care simți o durere năprasnică în ceafă. Apoi se lăsă întunericul.
***
Picura, iar Svetozar știa că lichidul acela era sânge. Nu apă, sânge. Picătură după picătură. Mai devreme, auzise un urlet. Poate chiar el urlase. Acum, însă, simți o apăsare pe obraz și tresări. Cu greutate, deschise ochii. Ce văzu îl umplu de groază. Capul bărbatului masiv, cel care probabil îl surprinsese cu acea lovitură în ceafă, era separat de trunchi și brăzdat de dungi întunecate. Ochii îl priveau goi.
Prințul se ridică în genunchi și vomită. Capul îi bubuia, lumea se învârtea cu el și, de undeva din apropiere, răsuna un mârâit grotesc. Așteptă să i se limpezească privirea. Se șterse cu mâneca la gură. Își căută sabia, dar n-o găsi. În fața lui era cineva. Încercă să se retragă, dar înlemni când o recunoscu pe tânăra de mai devreme. Ochii fetei sclipeau sălbatic. Își linse buzele roșii, groase, mânjite cu sânge. Svetozar observă cu groază că stătea aplecată deasupra trupului rămas fără cap.
— Trebuie să te pregătești, tinere prinț, sâsâi ea. Te-așteaptă un drum lung. Tatăl tău te va trimite departe, spre curtea Împăratului Verde. Încă ești necopt, dar ai o inimă mare.
Svetozar se uită la ea, incapabil să vorbească. Își mută privirea de la un cadavru la celălalt. Râuri de sânge scăldau pământul. Din depărtare se auzea zdrăngănit de armuri, probabil veneau soldații alertați de Zvonimir.
— Cine ești? murmură prințul.
Fata, devenită femeie, zâmbi, își arcui spatele într-un mod nefiresc și sări pe zidul tavernei.
— Sfânta Vineri, zise ea, și dispăru în întuneric.
