A fost nevoie de zece ani pentru publicarea primelor patru volume ale seriei. Apoi, de peste un deceniu pentru apariția celui de-al cincilea și de aproape încă unul pentru ultimul. Lucru care s-a simțit – din păcate, nu în sensul bun.
Analizând parcursul seriei, era de așteptat. Începutul a fost unul inedit – dincolo de plasarea acțiunii în vremuri preistorice, povestea unei fete de Cro-Magnon crescută de oamenii de Neanderthal avea în ea toate premisele pentru a captiva cititorul. A urmat exilul, cu exotismul poveștii de tip Robinson Crusoe, apoi întâlnirea semenilor în diferite ipostaze – întâi mai casnice, apoi mai aventuroase. Practic, se spusese tot ce era de spus. Clișeele, aerul de telenovelă trecuseră mai departe propulsate de ineditul noilor situații, noilor conjuncturi în care era pusă eroina. Fiecare volum fusese alimentat de așteptările create de finalul celui precedent: Ayla nevoită să supraviețuiască singură, fără ajutorul Clanului; Ayla întâlnindu-și propiii semeni; Ayla descoperind diferite triburi ale oamenilor de Cro-Magnon, cu toate nuanțele sociale, de la cele calde, la cele dure.
Singurele așteptări care mai rămăseseră la finalului celui de-al patrulea roman se învârteau în jurul călătoriei Aylei spre fascinanta mare cea mare de la vest, a găsirii unei căi de comunicare (poate chiar de a face comerț) cu oamenii de Neanderthal („capetele turtite”, cum le spuneau oamenii de Cro-Magnon, ce-i considerau animale), a provocărilor ridicate în fața Aylei de copilăria propriei fetițe, a noilor „invenții” realizate de Ayla și Jondalar și a strădaniei femeii de a deveni Zelandoni (femeie sacră a tribului).
Luate separat, niciuna dintre cele de mai sus n-ar mai fi suscitat același interes precum precedentele volume. Dar, la un loc, puteau oferi o încheiere rotundă a seriei, printr-o serie de simboluri. Alya putea oferi Clanurilor recunoașterea lor ca oameni, așa cum ele o recunoscuseră pe ea când era mică. Încercarea de a crea niște relații comerciale, chiar rudimentare, ar fi însemnat că oamenii de Neanderthal aveau parte de o șansă la supraviețuire într-o lume unde pierdeau teren în fața celor de Cro-Magnon. Creșterea propriei fetițe i-ar fi putut revela Alyei o serie de enigme ale propriei copilării, permițându-i o înțelegere mai profundă a lucrurilor, a vieții în ansamblul ei. Ea își putea desăvârși călătoria vieții de la răsăritul la apusul Europei, precum și accederea în rândul femeilor sacre (o paralelă cu trecerea vieții ei de la copilărie la maturitate și o rememorare a episodului în care Creb, șamanul Clanului, are viziunea viitorului în care semenii săi vor fi dispărut, incapabili să se mai adapteze, lăsând locul oamenilor de Cro-Magnon).
The Shelters of Stone
Din păcate, lucrurile n-au stat așa. După ce a exploatat întâlnirea Aylei cu neamurile lui Jondalar, autoarea s-a axat doar pe călătoria ei spre rolul de femeie sacră a tribului. Invențiile și descoperirile, intrigile și problemele „domestice” n-au adus nimic nou față de volumele anterioare – ba, dimpotrivă, unele episoade au copiat întâmplări anterioare, încercând să creeze dramatism din ceva deja exploatat sub toate aspectele sale. Postura de părinte n-a fost aproape deloc aprofundată, deși ar fi constituit o etapă firească în evoluția și maturizarea protagonistei. Oamenii de Neanderthal au dispărut din peisaj, limitându-se doar la aceleași discuții interminabile „sunt animale” vs. „sunt oameni”.
Ceea ce a început ca aventură preistorică cu iz de telenovelă a sfârșit într-o telenovelă siropoasă, care doar încearcă să mai stoarcă un pic de sevă din succesul anterior. Reușește – într-o măsură rezonabilă – în The Shelters of Stone, mizând în primul rând pe conectarea Aylei la viața de care se rupsese Jondalar când a pornit spre est. Ea e privită ca o curiozitate, obiceiurile sunt altele decât la triburile situate la mii de kilometri spre vest, iar unele dintre secretele adolescenței tumultuoase a lui Jondalar ies la lumină, putând periclita relația cu cea de care și-a unit destinul. Nu sunt lucruri ieșite din comun – cu siguranță, e greu să concureze cu diferitele elemente inedite strecurate în volumele anterioare – dar pot susține o poveste, în pofida ritmului foarte lent și a accentului pus preponderent pe discuții filozofice, descrieri și revelații. Un atu îl reprezintă și modul cum Ayla, cu toate cunoștințele ei din domenii ce, pe vremea aceea, constituiau apanajul unor persoane diferite din cadrul unui trib, ajunge să fie privită ca o ființă cu puteri magice – o frumoasă inserție a modului cum, posibil, au apărut unele legende și povești care însoțesc omenirea încă din zorii ei.
The Land of Painted Caves
În The Land of Painted Caves, însă, nimic din acest eșafodaj fragil nu mai stă în picioare. Autoarea inserează elemente descoperite în vremurile actuale în diferite peșteri din sudul Franței, dar ele dau doar senzația de umplutură. Lectura se limitează doar la a afla ce se mai întâmplă cu eroii – caz în care mai puteau exista încă zece cărți în continuare, descriind viața lor de zi cu zi. Se adeverește că, de multe ori, e mai bine ca unele serii să se oprească lăsând cititorii să dorească mai mult, decât să mai facă un pas în plus. Un pas care, din păcate, se poate dovedi fatal, lăsând un gust de final amar.
În pofida unui sfârșit dezamăgitor, Earth’s Children rămâne una dintre cele mai solide și pline de farmec creații artistice care folosește drept cadru preistoria, iar munca de documentare a autoarei conferă credibilitate structurii. Personajele sunt frumos construite, conflictele bine conduse, o serie de probleme morale și filozofice puse în contextul (posibil al) acelor vremuri oferă profunzimea necesară, iar aventura îmbinată cu erotismul și aerul de telenovelă îi permite să se adreseze unui spectru larg de public.
