Lupul și Licantropul – originile antice
Ovidiu – Metamorfoze, reinterpretat de Ted Hughes în Tales from Ovid, spune povestea lui Lycaon, rege al Arcadiei, care e pedepsit de Zeus pentru o faptă de-o cruzime impardonabilă: sacrificarea unui sclav, gătirea lui și servirea lui oaspetelui (în cazul acesta, chiar Zeus). E încălcată aici cea mai sacră lege a grecilor antici: Zenia. Ca majoritatea metamorfilor lui Ovidiu, transformarea fizică nu face decât să dezvăluie adevăratul chip (moral) al celui transformat. E o demascare. Sau o împlinire și o împietrire a caracterului într-un animal/plantă a cărui natură este, prin definiție, fixă (imuabilă).
Lycaon – Ted Hughes
Lycaon l-a prins pe om,
I-a tăiat beregata, l-a lăsat să sângereze
L-a măcelărit,
Iar cât mădularele încă-i tremurau
Jumate l-a făcut tocană, jumate l-a pus la proțap…
Lycaon – Ted Hughes
Și-afară se repede
Încercând să zbiere. Și-ncercând
Să scoată zbieretul pe gură
Doar urlet îi ieși.
Țipetele lui
Erau urlete borâte.
Încercă să-i strige pe-ai săi,
Dar își auzi doar propriile urlete.
Spume făcu la gură
Iar setea de sânge, ce-i venea
cu-atâta ușurință
Îi luă complet mințile.
Lycaon – Ted Hughes
Din acea clipă
Regele-Arcadiei
Gonește după oi.
Ca lup hămesit, găsește-alinare
Doar în dezmățul măcelului.
Veșmintele lui regești, neprețuite-odată,
Doar piele acum, și blană țepoasă
Brațele-i picioare suple.
A devenit lup.
Dar ceva din firea-i de om dăinuie în el.
Aceeași coamă sură
Aceeași ochi mici și galbeni, în
rotocoale-ntunecate,
Aceeași căutătură nebună.
Fiecare mișcare posedată
De firea lui turbată.
Vârcolacul, de pildă, vădește teama de a nu fi mâncat de viu, teama de sângerare, iar aceste motive pot fi deslușite în variantele necosmetizate ale basmelor europene, de pildă Frații Grimm și a lor Scufiță Roșie. Majoritatea poveștilor cu vârcolaci apar în Occident, în Evul Mediu, unde se credea că anumiți oameni se preschimbă în lupi în nopți cu lună plină. Cel mai probabil venite ca urmare atacurilor dese în iernile grele cu lună plină, când oamenii mai obișnuiau să călătorească noaptea, la lumina lunii. Se pare că anumiți bărbați puternici, păroși și lipsiți de scrupule s-ar fi îmbrăcat în piei de lup și, profitând de superstițiile oamenilor, ar fi atacat femei singure.
Legenda a fost preluată și întrebuințată cu succes într-un episod din desenul animat Johnny Quest (1964), The Werewolf of Timberlands, unde apare acest „Loup-Garou” (vârcolac în franceză) uman, iar în contrapondere, stăpânul de drept al lupilor, amerindianul, al cărui lup uriaș îi salvează pe protagoniști de impostor.
Luparul
„I se spunea Luparul și era privit ca o urâciune a lumii.”
În mitologia românească, metamorfii lupești sunt pricolicii, tricolicii și vârcolacii. Primul care-i documentează e Dimitrie Cantemir, care crede că „oamenii se pot schimba în lupi și în alte fiare de pradă și că își însușesc într-atât firea acestora, încât se reped și sfâșie oamenii ca pe dobitoace. Din vechime se crede că vârcolacul se urcă în cer pentru a mușca din lună sau din soare, provocând astfel eclipsele. Pricoliciul are caracter zooantropomorf, adică uneori poartă cap de om pe trup de lup, alteori viceversa. Acționează doar noaptea, în pustietăți sau păduri neumblate, sau pe la răscruci de drumuri între sate. Poveștile noastre străvechi vorbesc și de tricolici (mot-a-mot: om cu păr de lup pe el, din greaca veche), progeniturile unor lupi fantastici sau infernali, care se împerechează cu femei ce au coșmaruri senzuale, sau cu lupoaice infernale. Umblă turbați prin pădure asemenea lui Lycaon, în nopți cu lună plină, și sunt posedați de demonul distrugerii a tot ceea ce este viu. Omoară oameni, dar cel mai adesea caută mânji.
(lupul demonic apare și la Tolkien – Carcaroth, lupul infernal al lui Morgoth, care devorează Silmarilul din mâna lui Beren – cu tot cu mână – și e consumat de substanța și lumina divină a acestuia. În turbarea lui, omoară tot ce-i stă în cale, apoi e devorat de propria-i lăcomie nestăvilită, sporită însutit de Silmaril).
În povestea lui Vasile Voiculescu, „În mijlocul lupilor”, aceste credințe ancestrale ies la suprafață în povestea judecătorului ajuns într-un sat de munte, unde un astfel de presupus om-lup trăiește ca un paria, la marginea comunității, stârnind deopotrivă spaima și ura sătenilor.
E descris ca un bătrân verde uscat, înalt, ciolănos, cu privire arzătoare, păr des, căzut pe frunte, mâini lățite, degete rășchirate ca labele, chip măsliniu, barbă rară și țepoasă, dar cel mai important, avea o înfățișare „lombroziană”, că din trupul lui se răsfiră un iz sălbatic, de nu i-l poate suferi nimeni. Umblă vorba în sat că uneori „se preface el însuși în lup și iese înaintea oamenilor și-i sfâșie.”
Fără să dau prea multe detalii despre firul narativ, pentru a nu strica din plăcerea de a gusta fantasticul discret dar dătător de fiori al lui Voiculescu, sar la scena în care Luparul strânge lupii la el, scenă văzută prin ochii judecătorului terifiat: „Omul urma să cheme preling și tânguitor zările, de unde primea răspunsuri tot mai lugubre, văitături răsucite ca de viscol, recitative răgușite, hăituri sugrumate în gâtlejuri flămânde, asemeni țipetelor unei imense deznădejdi. Curând, tufanul fu împresurat de-un hăitic de cinci lupi, așezați în cerc, stând în șezut ca la sfat, pe picioarele dintărăt. (…) Scheunau ușor printre dinți, pe diferite glasuri și tonuri, în bemoli și diezi, întreținându-se cu omul care acum își modula în ritmuri scurte, sincopate, melopeea lui ca la o ananghie, de la gravul cavernos la catifelatul de flaut.”
În piei de lupi se îmbracă eroii noștri de basm (tați care vor să le pună la încercare curajul fiilor), dar și vrăjitoare care voiau să-i pedepsească pe cei care le-au jignit. În filmografia fantastică, întâlnim în mai multe rânduri motivul metamorfului om-lup, iar preferata mea e Aisling din Secret of Kells.
În Povestea lui Kullervo, inspirată din Kalevala finlandeză, Tolkien preia motivul câinelui fermecat care, la nevoie, se poate la rându-i metamorfoza în alte jivine: „Musti era cel mai înțelept dintre dulăi: nimeni nu vorbește despre locul și clipa în care a fost fătat, ci numai despre cumplita sa forță și voinicie, precum și despre nemăsurata sa înțelepciune, iar Musti legase prietenie cu vietățile din sălbăticie, stăpânea taina prefacerii și acum se putea înfățișa ca lup sau urs”.
Și că tot veni vorba de urși, să aducem vorba și de urși:
Ursul
Ursul este venerat în Europa din vremuri imemoriale. Cele mai vechi altare închinate ursului datează din urmă cu 43.000 de ani, îngropate în peșteri din Alpi, alături de scheletele unor Neanderthalieni. În mitologia greacă, e considerat animalul sacru al zeiței Artemis (Diana la romani).
Zoomorfia e asociată adesea cu oameni foarte puternici, de pildă berzerkerii vikingi – sau oamenii urși. Termenul vine din scandinava veche: berserkr – un războinic sălbatic ce purta piei de urs (bera = urs; srkr = haină). Potrivit descrierilor contemporane, războinicii consacrați tatălui zeilor nordici, Odin (sau Wotan) intrau într-o transă extatică și scoteau urlete animalice în bătălie, făceau spune la gură, erau complet neînfricați și păreau imuni la durere. Dușmanii îi percepeau ca animale sălbatice. Mulți dintre ei se credeau pe de-a întregul urși și își croiau această apariție zoomorfă ce îi înfricoșa pe războinicii inamici.
Ursul e venerat și la noi, fiind considerat deopotrivă un animal pur (nu mănâncă leșuri) și un simbol al renașterii (hibernarea). Cel mai adesea, ursul înțeles ca piele cu proprietăți magice (zoomorfe) e asociat cu Zamolxe: acesta poartă ursul ca pe-o mască galee, anume cap de urs cu blană, și se spune că s-ar fi cufundat în măruntaiele munților și-ar fi meditat în peșteră timp de patru ani (un ciclu sacru de hibernare), de unde-ar fi ieșit iluminat, pentru a aduce „religie nouă și vânjoasă” poporului său, „din inima necunoscutului”, cum spune Blaga în piesa eponimă. S-a păstrat ca tradiție pre-creștină dansul urșilor… sau al ursoaicelor.
Pasionat de mituri și legende germanice și nordice, Tolkien nu putea să nu includă o făptură de-acest fel în scrierile lui, iar fanii Hobbitului știu deja că mă refer la Beorn (sau Bjorn în limbile scandinavice) adică Ursu’. (Side-note: era ghinion să rostești numele ursului, să nu-l inviți la stână – Beowulf – Lupul albinelor).
Iată cum îl descrie Gandalf: “If you must know more, his name is Beorn. He is very strong, and he is a skin-changer.” Bilbo, ignorant de regulă când vine vorba de fauna fantastică a Pământului de Mijloc, cred că „schimbător de piele” e un soi de taxidermist care pune piei de veverițe pe iepuri. Gandalf nu ezită să-l taxeze:
Good gracious heavens, no, no, NO, NO!” said Gandalf. “Don’t be a fool Mr. Baggins if you can help it; and in the name of all wonder don’t mention the word furrier again as long as you are within a hundred miles of his house, nor rug, cape, tippet, muff, nor any other such unfortunate word! He is a skin-changer. He changes his skin: sometimes he is a huge black bear, sometimes he is a great strong black-haired man with huge arms and agreat beard. I cannot tell you much more, though that ought to be enough. Some say that he is a bear descended from the great and ancient bears of the mountains that lived there before the giants came. Others say that he is a man descended from the first men who lived before Smaug or the other dragons came into this part of the world, and before the goblins came into the hills out of the North. I cannot say, though I fancy the last is the true tale. He is not the sort of person to ask questions of. At any rate he is under no enchantment but his own.”
— Da, asta e! Nu, nu putem! Şi vam explicat totul foarte clar, răspunse vrăjitorul, supărat. Iar dacă vreţi să ştiţi mai multe, numele lui e Beorn. E foarte puternic, şi e un „Schimbăpiele”.
— Ce? Un blănar?! Un om care dă iepuri sălbatici drept iepuri de casă, atunci când nu le vinde blana drept blană de veveriţă? Întrebă Bilbo.
— Doamne fereşte, nu, nu, nu! Spuse Gandalf. Te rog, nu fi prost, domnule Baggins; şi, pentru Dumnezeu, nu cumva să pronunţi cuvântul „blănar” cât timp te afli la mai puţin de două sute de kilometri de casa lui; şi să nu spui nici cuvântul „covor”, sau „pelerină”, sau „capă de blană”, sau „manşon”, sau vreun alt asemenea cuvânt nefericit. E un Schimbăpiele, adică pur şi simplu îşi schimbă pielea: uneori e un urs mare şi negru, alteori e un om mare, puternic, cu părul negru, braţe uriaşe şi barbă lungă. Nu vă pot spune mai mult, dar, de fapt, cred că vă ajunge atât. Unii spun că e urs, că se trage din urşii cei mari şi străvechi ai munţilor, care trăiau acolo înainte să vină uriaşii. Alţii spun că e om şi că se trage din primii oameni care au trăit înainte ca Smaug şi ceilalţi dragoni să se pripăşească prin părţile astea şi înainte ca gnomii să vină din Nord, să se stabilească în inima dealurilor. Eu nu ştiu, dar cred că adevărul e ăsta din urmă. În orice caz, nu e o persoană căreia săi pui întrebări… Şi nu se lasă vrăjit decât de el însuşi.
Concluzie
ManBearPig.
