În secolul 41
Spelca, prima navă interstelară a umanității, se pregătea pentru lansare.
Printre asteroizii troieni
Javier a andocat cu habitatul ascuns într-un asteroid. I-a luat un an de zile să o găsească pe infama contrabandistă Dona Maria.
Când ecluza s-a deschis a fost lovit de un miros de amoniac și plastic ars. Un bărbat scund și rotund, care purta două pistoale la brâu, l-a condus prin culoare îmbârligate către Dona.
Javier a intrat într-o încăpere sferică de zece metri diametru. Părea să fie locuința contrabandistei. Singura lumină provenea din un candelabru de cristal ce plutea în mijlocul încăperii. Deși nu habitatul nu avea gravitație artificială, toate obiectele erau așezate în aceeași direcție, încât să dea impresia unui jos și unui sus. Între tavan și podea stâlpi de lemn au fost puși ca să aibă în ce să se împingă. Peretele acoperit de lemn îndoit reflecta lumina și dădea un aer cald, intim. Prinse de scândurile care trebuiau să fi costat o avere a văzut: o bibliotecă, un hamac, un bar; diverse obiecte ce păreau să fie trofee: o pușcă antică, un pistol laser, un costum spațial din epoca pionierilor, bijuterii; dar cel mai straniu era dreptunghiul negru de metal care avea trei metri înălțime și câte un metru lungime și lățime.
Dona Maria purta doar o salopetă, avea părul cărunt și scurt. Tasta pe un ecran când a sosit Javier.
În căutarea ei, Javier își asumase o identitate falsă: născut într-un habitat independent sărac, a câștigat o avere prin jocuri de noroc, cu o mică parte a cumpărat o navă, iar pe cealaltă a pierdut-o. Timp de un an de zile s-a băgat în seamă prin baruri cu oameni dubioși, a jucat jocuri de noroc, a mituit, a furat, a fugit de autorități, a câștigat încrederea piraților și a zburat cu ei, a trădat și a fost trădat; a făcut toate acestea ca să ajungă, într-un final, la infama contrabandistă.
Dona s-a uitat o secundă în ochii lui, a schițat un rânjet și i-a spus pe numele lui adevărat:
— Javier de Luna Andronescu, prințul Marțian. Bun găsit.
Javier a dus o mână la curea, la tocul gol, își lăsase pistolul în navă. S-a uitat la bărbatul care îl condusese de la nava lui la Dona, s-a uitat la cele două pistoale ale lui. Încerca să-și amintească drumul către nava lui.
Dona i-a făcut un semn bărbatului și acesta a plecat.
— Oh, liniștește-te! Nu te-aș fi primit dacă nu știam cine ești cu adevărat. Nu te-aș fi primit dacă nu știam că ai portofelul gros. Și, în niciun caz, nu te-aș fi primit dacă ai fi avut cea mai mică dorință să mă dai în gât autorităților. Whiskey?
Dona a stors lichidul maro dintr-o sticlă de plastic într-un bulb de imponderabilitate. Javier a dat din cap, în negativ.
— Ah, da, tu nu bei. Nu fumezi, nu folosești stimulante, nici psihedelice. Când mă căutai, te prefăceai. Nu erai convingător, să știi. Dar Javier, prinț al lui Marte, nu ai și tu măcar un viciu? În afară de micile tale acrobații.
Dona a dat, nepăsătoare, din mână. A sorbit din whiskey, a continuat:
— Bine, te înțeleg, să știi. Acrobațiile sunt modul tău de a căuta moartea. Fiecare cu ale lui. Și eu, dacă aș fi trăi cât ai trăit tu, aș căuta moartea.
Dona și-a aprins o țigară. Javier se uita în jur, inconfortabil.
— Câți ani ai? Două sute?
— Două sute cincizeci, i-a răspuns Javier.
— Și totuși arăți atât de tânăr… Am trecut și eu de o sută, să știi. Dar nu cred că o să prind două sute. Maică-mea a murit de moarte bună la optzeci de ani. Știai că mama și-a făcut averea în al treilea război lunar? Probabil chiar ea a vândut antimaterie flotilei seculare care l-a răpus pe taică-tu în bătălia din orbita lui Marte.
Javier inspecta un pistol dintr-o vitrină. Se întreba dacă era încărcat. Dona și-a aprins o țigară și a continuat:
— Pe mine m-a făcut după război. Și-a folosit averea ca să-mi ofere cele mai bune tratamente genetice de pe piața neagră. Și uite, voila, eu încă beau, și fumez, și fut la o sută de ani.
Dona s-a așezat în hamac. Se legăna. A terminat băutura.
— Ea și-a dat toată averea pentru nici o zecime din zestrea genetică pe care o ai tu, a continuat contrabandista. Și tot ce a trebuit tac-tu să facă a fost să se slobozească în mă-ta. Că străbunicii tăi erau putrezi de bogați înainte ca tratamentele genetice să fie ilegalizate în tot sistemul. Te-ai simțit vreodată recunoscător? Ai toate avantajele: sănătos tun, longeviv, imun la răul de imponderabilitate, imun la toate bolile. Bogat.
Javier a oftat.
— Taică-tu, a continuat Dona, era unul din cei mai bogați oameni din sistemul solar. De ce a ales să lupte în război ca un marinar de rând?
— Nu am venit aici să vorbesc de familia mea.
— Cred că și el s-a plictisit de viață. Ca și mama ta. Doamna Andronescu nu avea nici patru secole de viață când s-a eutanasiat, nu? Sau ca și fratele tău, care s-a alăturat expediției către Tau Ceti. Asta-i totuna cu moartea, nu ești de acord?
Javier s-a împins către dreptunghiul negru. A studiat gravura de pe metal, a recunoscut tapițeria: „Ultima Zi”.
— Chiar nu ai niciun viciu? l-a întrebat Dona.
Și-a stins țigara. L-a studiat pe Javier din cap până-n picioare.
— Nici măcar fututul?
Javier a continuat să studieze gravura.
— Ai ceea ce caut sau nu? a întrebat-o Javier.
Dona a oftat, și-a aprins încă o țigară, a dus o mână la frunte.
— Amintește-mi, ce voiai?
Javier i-a spus lista, deși era sigur că o știa: un costum spațial al forțelor speciale marțiene, douăzeci de metri pătrați de material super reflectorizant, un miligram de antimaterie. Toate fiind lucruri pe care doar armatele superputerilor sistemului solar ar fi trebuit să le aibă.
— Toate astea sigur le poți găsi în șantierele navale ale familiei tale.
— Le-ar simți lipsa.
— Mhm. O să te coste două sute de milioane de Ks.
Javier a încuviințat.
— Nici măcar n-o să încerci să negociezi? a întrebat Dona Maria.
Au stabilit detaliile de livrare și de plată. Javier a părăsit habitatul contrabandistei. Simțea nevoia unui duș lung și fierbinte.
Pe Lună
Era un paralelipiped dreptunghic de titan, trei metri înălțime, câte un metru pe lungime și lățime. Avea pe fețele alungite gravat, în șanțuri de un centimetru adâncime, tapițeria intitulată: „Ultima zi”. Monolitul fusese creat de artista Monica Galvanez Kong.
Avea patru secvențe.
Prima începea cu o reprezentare a omului: o femeie, un bărbat, o persoană androgină; apoi o reprezentare a unui atom de hidrogen, împreună cu masa lui. Apoi niște ecuații matematice explicau definiția unei unități de distanță și a uneia de timp folosindu-se de constantele universului.
Tapițeria era menită să fie înțeleasă de orice ființă inteligentă. De către urmașii umanității de peste un milion de ani, sau de către extratereștrii care nu aveau cum să știe ce era un metru sau un gram.
Când avea unsprezece ani, Monica citise „Fundația” de Isaac Asimov. Ceea ce a marcat-o cel mai mult a fost că omenirea din acea serie de cărți se extinsese în toată galaxia, dar nu mai știa de unde venise. Pământul fusese pierdut. Așa că prima secvență mai conținea și o hartă de pulsari ce arată poziția sistemului solar în galaxie. Era aceeași care fusese pusă și pe recordul de aur al probelor Voyager, cu mai bine de două milenii în urmă.
Apoi erau desenate câteva animale și plante, relații de pradă-prădător, de simbioză, de concurență. Cu unitatea de lungime definită, arăta dimensiunea fiecăruia. Cu unitatea de timp scrisese vârsta pământului, a soarelui, a universului, și o scurtă istorie a omenirii. Când a apărut viața, când s-a propagat pe Pământ. Când oamenii au descoperit focul și când au descoperit fisiunea nucleară. Când au aselenizat pe lună și când primul copil s-a născut pe orbită. Când populația celor din orbite, sau pe alte planete, a depășit cea a Pământului. Și, în final, când umanitatea urma să părăsească, pentru prima oară, sistemul solar: 1 Decembrie 4024.
Al doilea panou arăta probele interstelare. Au fost trimise către toate stelele vecine de-a lungul ultimului mileniu. Au călătorit cu zece la sută din viteza luminii. Nicio rachetă nu putea să atingă viteza aceea, nici măcar torțele de fuziune, căci trebuiau să-și care după ele propriul combustibil. Ca să evite problema, ca să atingă o zecime din viteza luminii, probele interstelare nu aveau rachete. Au fost împinse de lasere. Aveau câte o velă: o fâșie perfect reflectorizantă, foarte subțire, foarte ușoară. Lasere foarte puternice au fost țintite pe velă, iar presiunea fotonică le-a accelerat la zece la sută din viteza luminii.
Monica a vrut să arate și sursa laserelor, deși colegii îi spuneau că nu-i important. A arătat instalațiile imense, plate. Mii și mii de astfel de colectoare, schițau un inel în jurul soarelui, mai aproape de astru decât orbita lui Mercur. Fiecare instalație era o pătură de panouri solare, unele aveau zeci de kilometrii pătrați, altele sute, iar din partea întunecată se ridicau radiatoare de căldură, printre ele se aflau laserele. Acestea alimentau sistemul solar cu electricitate. Trimiteau fascicule concentrate către colectoare orașelor orbitale din jurul lui Marte, Jupiter, Saturn, chiar până și la Neptun, la conglomeratele de habitate libere dintre planete, la metropolele din centura de asteroizi. O mică parte din aceste lasere au fost folosite pentru a accelera probele interstelare. O jumătate din ele urmau să fie folosite pentru a împinge prima navă interstelară: Spelca.
Al treilea panou arăta avangarda expediției. Nave fără echipaj, trimite în avans către Tau Ceti ca să paveze calea Spelcăi. Erau mult mai mari decât orice probe trimise în trecut. Primul val avea cea mai dificilă misiune: să se oprească în acel sistem solar virgin fără să aibă propulsie proprie și fără lasere care să le decelereze. După ce au plecat din sistemul solar pe vântul laserelor, și-au împachetat velele într-un scut termic. În continuare tapițeria descria lucruri așa cum urma să se întâmple. Ajunse în sistemul solar Tau Ceti, probele au intrat, pe rând, în corona astrului. Așa cum primele capsule ce s-au întors de pe Lună au decelerat în atmosfera Pământului, așa și aceste probe aveau să frâneze în atmosfera stelei. Mai puțin de una din zece aveau să supraviețuiască. Dar cele rămase urmau să se stabilească pe o orbită joasă a stelei, să își desfășoare velele, ca să facă un sistem de laser rudimentar care să ajute la frânarea celui de al doilea și al treilea val de probe. Apoi și acestea își extindeau velele ca să mărească sistemul de lasere din jurul lui Tau Ceti care, în final, urma să o decelereze și pe Spelca la destinația ei. Apoi aveau să servească ca sursă de electricitate pentru noua civilizație ce urma să înflorească din sămânța care era Spelca.
Ultimul panou o arăta pe Spelca. Axul central de cinci kilometri lungime, când vela urma să fie extinsă, arăta ca o așchie care iese din centrul unei oglinzi perfecte în formă de disc. Vela avea un diametru de o sută de kilometri. Conținutul Spelcăi, greu de descris într-un limbaj universal, era arătat în mod sumar: habitatul în care cei o mie treizeci și trei de coloniști urmau să-și petreacă un veac se afla în centru, învelit de cisterne pline de apă și de combustibil pentru reactorul de fuziune, apoi erau fabricile, procesoarele de materie, navele de minat, fermele – sămânța unei noi civilizații umane.
Monica voia să descrie și soarta coloniștilor care urmau să petreacă mai mult de o sută de ani pe drum. A făcut zeci de schițe, în zadar. Cum descrii angoasa existențială, izolarea, alienarea, în atât de puțin spațiu?
Acesta era primul monolit. Prototipul. Monica a făcut apoi încă o sută pe care voia să le împrăștie în tot sistemul solar. Dorea ca acestea să servească drept amintire a celui mai important pas al umanității. Voia să reziste un milion de ani, sau poate o mie de milioane. Voia ca, atunci când omenirea se va fi extins în întreaga galaxie, să nu uite de unde a plecat.
În sistemul solar
În anul 3769, când Javier avea doar 26 de ani, a părăsit pentru prima oară casa lui de pe Marte și s-a mutat pe luna Europa. Acolo a cunoscut-o pe Anna, o fată cu părul creț de 21 de ani ce purta numai rochii lungi. Ea lucra într-un bar dintr-un oraș mic aflat sub gheața lunii. S-au îndrăgostit, s-au căsătorit. Când Javier i-a spus că nu va trebui să mai muncească nicio zi în restul vieții ei, că puteau să trăiască în lux din banii familiei lui, să călătorească prin tot sistemul solar, Anna a râs. Ea a devenit profesoară, a predat până la bătrânețe. Javier s-a angajat în barul unde s-au cunoscut, apoi a descoperit o pasiune pentru schiatul în vid pe suprafața lunii Europa, a devenit instructor, a plecat de la bar și și-a deschis o cafenea.
Au trăit împreună 61 de ani, până când Anna a murit de cancer. Știau de la început cum avea să se încheie căsnicia lor: Anna avea să moară de bătrânețe când Javier încă era tânăr.
După ce Javier îi anunțase pe părinți de decizia lui de a se căsători cu Anna, doamna Andronescu îi interzisese să mai vină acasă. Îi spusese doar:
— Bine, du-te și pierde-ți un secol fata asta de rând. Un singur lucru îți cer. Să nu cumva să-mi diluezi sângele!
Apoi nu au mai vorbit mai bine de jumătate de secol.
În anul 3839 a îngropat-o pe Anna. La înmormântare a venit și fratele mai mare a lui Javier, Ștefan.
— Voia copii, i-a spus Javier fratelui său. Mereu a vrut, și nu pentru că sunt eu cine sunt. Voia să fie mamă. Voia o familie. Dar eu nu am fost în stare să fiu tată. Copiii ar fi crescut și îmbătrânit. Ar fi trebuit să îi îngrop și pe ei.
Ștefan a pus o mână pe umărul fratelui său.
După înmormântarea Annei, ca să-l scoată din stupoare, Ștefan i-a propus lui Javier un tur al sistemului solar. Au sărit de pe Olympus Mons, doar cu două aripi de zece metri și un costum subțire, au planat în furtuna marțiană. Au făcut surfing pe valurile oceanelor de metan de pe Titan. Au înotat sub mantaua de gheață a lunii Europa. Au atins corona soarelui.
În anul 3926 a fost ultima luptă din al Treilea Război Lunar. Războiul se încheiase odată cu distrugerea lunii Deimos a lui Marte. Se sfârșise la fel de rapid cum începuse.
Virgo de Phobos Andronescu a avut mereu un simț al onoarei straniu. Doamna Andronescu spunea cu afecțiune că soțul fusese infectat de un idealism antic și demodat. Dădea vina pe cărțile citite de Virgo când era copil: cărți din secolele 24 și 25, scrise într-o perioadă în care domina un val eroic, dar și câteva din secolul 20 cu aceleași idealuri.
Când flotila seculară se apropia de Marte, toată familia Andronescu s-a refugiat în buncărele de sub Olympus Mons. Toți, mai puțin Virgo. El a fost în vârful lancei de nave de război care au ieșit în întâmpinarea atacatorilor. Forțele Marțiene au reușit să respingă ultima flotilă a seceștilor, au prevenit bombardamentul planetei. Nu au reușit să salveze luna Deimos, demult transformată într-un oraș orbital cu populația de câteva milioane. Luna a pierit într-o explozie de antimaterie, și odată cu ea și nava amiral pe care se afla Virgo de Phobos Andronescu.
Războiul s-a încheiat cu victoria marilor familii. A lăsat tot sistemul solar extenuat. Corporațiile voiau doar ca economia să-și revină și, cu ea, și profiturile de dinainte de război. Coaliția secesionistă nu a obținut ceea ce dorea: anularea interdicției modificărilor genetice, și s-a resemnat să continue experimentele pe ascuns. Habitatele independente au continuat să fie tratate ca cetățeni de mâna a treia. Mariile familii și-au păstrat dominația, deși au pierdut mult din averi în război, și au fost nevoite să facă concesiuni.
Al treilea război s-a încheiat la fel ca primele două: fără eliberarea tensiunii ce persistau în sistemul solar. Toate părțile simțeau nevoia de a-și elibera frustrările, de a face ceva, căci revenirea la status quo nu bucura pe nimeni, nici măcar marile familii care se simțeau mai vulnerabile ca niciodată. În acest context a venit ideea expediției interstelare: un proiect de complexitate astronomică, ce promitea să unească întregul sistem solar sub un scop comun. Visul colonizării galaxiei a fost stârnit în tot sistemul.
Înmormântarea tatălui a avut loc la domeniul familiei din Valles Marineris, pe Marte. Sicriul a fost gol. După funeralii, și după ce sistemul solar a început să revină la normalitate, Ștefan și Javier au încercat toate sporturile de echipă ce se jucau în imponderabilitate. După câteva decenii s-au convins că nu le place niciunul.
În anul 3953, singura fiică a lui Ștefan a murit într-un accident.
După înmormântare, Javier l-a introdus pe Ștefan în cursele ilegale din centura de asteroizi. Cei doi au ajuns să fie considerați cei mai buni piloți. Erau nemiloși. Dar din cauza accidentelor fatale care ajunseseră să fie la ordinea zilei, cursele au fost oprite de către autorități.
În anul 3970, când tocmai împlinise două sute de ani, Javier a primit vestea că mama lui a murit. După moartea Annei, mama lui începuse să-l invite iar la evenimentele familiei, dar Javier găsea mereu o scuză să nu vină. Când a aflat că a murit, nu mai vorbise cu ea de două decenii.
Înmormântarea mamei a avut loc la domeniul familiei din Valles Marineris. A revăzut rude pe care nu le revăzuse de un secol: verișori, unchi, nepoți – cei mai influenți și puternici oameni din sistemul solar.
Tot acolo s-a reconectat cu fratele lui, Ștefan, cu care nu mai vorbise de cinci ani.
— Știai că plănuia să moară? l-a întrebat Javier.
Ștefan a dat din cap, negând.
— Ultima dată când am vorbit a fost acum șase ani, la un bal, a spus Ștefan. Părea mai vioaie ca întotdeauna, dansa, râdea. Își găsise un nou amant. Tu când ai văzut-o ultima oară?
— Prin 3950. Am avut aceeași ceartă.
Ștefan își petrecuse ultimii cinci ani în centura de asteroizi, ajuta la organizarea unei curse. Un Grand Prix în tot sistemul solar, de data asta încerca să-l facă legal. Iar Javier locuise pe Pământ, într-un oraș de pe coasta mării mediteraneene, cu o fată localnică.
— Mă iubește, i-a spus Javier fratelui. Cred că și eu pe ea. Vrea copii.
După înmormântare, Javier nu a mai pășit pe Pământ, iar Ștefan nu s-a întors în centura de asteroizi. Au plecat împreună înspre Neptun. Șapte ani au lucrat să proiecteze și să construiască două aeronave. I-au ajutat o sumedenie de ingineri de pe Triton, intrigați de scopul mașinăriilor, motivați de buzunarele fără fund ale fraților Andronescu.
Aeronavele aveau o formă triunghiulară, un reactor de fisiune ce alimenta motoarele turboreactoare, și loc doar pentru un singur pilot.
Javier și Ștefan au făcut un pariu: cine rezistă mai mult. Au plonjat în vânturile de mii de kilometri pe oră ale lui Neptun. Au zburat împreună timp de doi ani. Au înconjurat planeta de zeci de ori, au vizitat ambii poli, au prins vânturile furtunii și s-au propulsat deasupra atmosferei, doar ca să plonjeze din nou, căci nu aveau viteza necesară să intre în orbită.
Ștefan a cedat primul. I-a spus lui Javier că s-a plictisit, dar de fapt i se stricase sistemul de răcire al reactorului. Aproape se copsese în propria aeronavă. A făcut un ultim salt deasupra atmosferei, și-a activat sistemul de evacuare. Vârful navei s-a detașat de restul triunghiului și a accelerat în orbită. Restul navei a fost înghițit de gigantul gazos.
Javier a mai zburat singur încă un an până să-și părăsească și el aeronava.
În anul 4024, Javier se pregătea să-și jelească fratele în singurul mod pe care-l știa. Nu a avut loc nicio înmormântare, căci nu murise. Ștefan urma să părăsească sistemul solar în prima expediție interstelară, ceea ce, în ochii lui Javier, era totuna cu moartea.
În orbita lui Jupiter
Arnur Vargo trăgea dintr-un trabuc și sorbea whiskey. Putea să-și rezeme greutatea pe spătar sub gravitația artificială, totuși alegea să stea aplecat deasupra mesei. Se uita la intrarea în bar.
Purta o salopetă care servea ca și costum de presiune în caz de depresurizare și peste aceasta o pereche de blugi largi cu găuri în genunchi, o curea plină de unelte, dintre care și un pistol, și o jachetă de piele. Pe gât avea un tatuaj: o linie neagră în jurul gâtului, tăiată de alte două linii mici perpendiculare. Tatuajul imita arsura de depresurizare care era comună în secolele 22 și 23 – era pionierilor. Când garnitura de la gât a costumelor ieftine ceda, lăsa mereu aceeași cicatrice: un cerc întrerupt la mărul lui Adam. Deși acel model de costum a fost într-un final retras, cercul a rămas sub forma unui tatuaj. Era semn al experienței. Revenise la modă în tinerețea lui Arnur, în urmă cu cinci decenii, la sfârșitul secolului 40.
Helena Margo s-a îmbrăcat în cea mai bună rochie: un model simplu cu floricele albastre pe un fundal alb. Făcută dintr-o piesă, cu mâneci largi, fustă până la glezne ce poate fi ușor legată să fie pantalon. O purta numai la zilele fiicelor. În drum spre local își regreta alegerea. Se simțea de parcă se duce la o întâlnire romantică. Poate că salopeta de muncă, murdară, peticită, pe care o purta zilnic, ar fi fost mai potrivită.
Nu mai fusese vreodată în acea parte a habitatului. Soțul ei, Adjun, se ocupa de astfel de afaceri, doar că în ultimele luni ședințele consiliului îi mâncau fiecare minut din zi.
În timp ce tatăl era la ședințe, mama și fiicele, Sofia și Elena, trudeau în fermă. Cele mici nici nu se plângeau că nu mai puteau să facă baie decât o dată pe săptămână. Se obișnuiseră cu lumina crepusculară pe care habitatul o adoptase zi și noapte. Se bucurau că nu mai trebuia să se ducă la școală. Era ca o vacanță în mijlocul anului școlar, a spus cea mică. Doar că în curând trebuiau să sară peste micul dejun.
Trăiau pe habitatul independent „Barrow Creek”, format din doi cilindri de câte opt sute de metri lungime și două sute diametru. Se roteau opus unul față de celălalt pentru a crea gravitație artificială. Aceștia erau înconjurați de spații auxiliare ce nu aveau nevoie de gravitație: ferme, ateliere, depozite. Avea o populație de douăzeci și cinci de mii de oameni.
Helenei îi plăcea comunitatea și îi plăcea independența habitatului. După ce ea și Adjun s-au căsătorit, în urmă cu două decenii, s-au decis să se mute undeva liniștit să-și întemeieze o familie. Pe atunci, „Barrow Creek” făcea parte dintr-un conglomerat din orbita lui Neptun, era legat de alte zece habitate care împreună formau un oraș. Puțin timp după ce s-au stabilit, consiliul habitatului a decis să se despartă de conglomerat și să migreze înspre Jupiter, căci Efortul Comun Interstelar urma să lanseze ultimul val de probe către Tau Ceti înainte de lansarea Spelcăi și intuiau că electricitatea urma să se scumpească în tot sistemul solar. Sperau că în orbitele lui Jupiter, lângă extractoarele de hidrogen pentru reactoarele de fuziune, situația avea să fie mai bună. Și așa a fost. Între timp s-a născut Sofia și, după doi ani, Elena. Adjun a ajuns în consiliul habitatului. Helena s-a ocupat de ferma familiei. Au dus-o bine, în ciuda fluctuației constante a prețului electricității, cauzat de lansarea avangardei expediției. Helena simțea când revenea apetitul pentru câte o legumă sau fruct exotic, sau când revenea nevoia pentru hrană simplă și consistentă. A intuit, de exemplu, că, odată cu apropierea lansării Spelcăi, cererea pentru fructe de lux avea să scadă, iar cea pentru recolte bogate în proteine să crească. Și așa a fost.
Doar că recolta de soia creștea prea lent sub lumina slabă și era mâncată de gândaci.
Helena a intrat în localul cu tematică retro, plin de oameni și claustrofobic, mai întunecat decât restul habitatului. Și-a netezit rochia, s-a uitat la singura poză a domnului Vargo pe care o avea: un bărbat bătrân, slab, cu mustață și ochii obosiți. A scanat mesele.
Arnur Vargo s-a holbat îndelung la femeia confuză care intrase în bar. Era ca o floare într-o grămadă de cărbuni. I-a făcut un semn cu mâna. Helena s-a așezat la masă, și-a netezit iar rochia, și-a dres glasul, nu a spus nimic. Un chelner i-a spus că dacă voia să stea trebuie să comande, Helena a cerut ce avea și Arnur. Când acesta a revenit cu un bulb de whiskey, Vargo a pus pe masă un dreptunghi de metal cât o palmă.
— Baterii solid-state, a spus Vargo. Am un rucsac întreg, în total cam 50 kWh, 0.5 per baterie. Vreau o sută de Ks per baterie.
— Păi… Helena a sorbit din bulb. Dar prețul pe KiloWatt-oră acum e optzeci.
— Acuma, da, dar cât o fi într-o săptămână, când vor începe s-o împingă pe Spelca? Două sute? Trei? Dar în două săptămâni? Jumătate din colectoarele solare se vor opri din a alimenta economia sistemului solar și vor fi folosite doar pentru a-i accelera pe bogătașii ăia timp de patru săptămâni.
Helena se uita peste tot, mai puțin în ochii lui Vargo sau la bateria de pe masă. Voia cu disperare să fi fost Adjun în locul ei. Sau măcar să fi apucat să se sfătuiască cu el. Helena vânduse unul dintre cei șapte roboți ai familiei. Luase pe el două mii de Ks, nici măcar o zecime din cât costase.
Ea și fetele nu făceau față exploziei de gândaci. Ca să-și salveze recolta, trebuia să pună în funcțiune măcar doi dintre roboți. Dar pentru asta le trebuia electricitate. Care era prea scumpă. Când a dat peste anunțul lui Arnur Vargo pe un website obscur, a sperat că poate reușește să negocieze un preț mai mic decât al pieții, măcar 50 Ks pe kWh. Dar de ce i-ar face tocmai ei reducere? Se simțea prost și pentru băutura luată. De la un timp, mereu când cumpăra ceva, se gândea câtă electricitate ar fi putut lua în schimb.
Whiskey-ul a costat 24 Ks. 0.3 kWh. Cât să lucreze unul din roboți timp de o oră. A dat jumătate din bulb pe gât.
Pe pereții barului erau imagini de nave spațiale din era pionierilor, mai puțin pe unul care avea un desen din linii simple. Helena se holba la acesta. Nu înțelegea nimic.
— Ultima zi.
— Ce?
— Tapițeria Monicăi Galvanez-Kong, a spus Arnur arătând spre peretele cu linii. A început să apară peste tot. Monica are tot mai mulți urmăritori în tot sistemul.
— Dar ce ar trebui să fie?
— Spelca. Expediția interstelară. Primul pas al omenirii în stele.
— Zău? Nu știu, eu văd doar linii.
— Cică a făcut-o să fie înțeleasă de oricine, și de inteligențe extraterestre, oricât de inumane.
— Eu-s om și nu o înțeleg…
Arnur a râs. A bătut cu un deget în baterie.
— Deci?
— Încă mă gândesc, a spus Helena și și-a terminat whiskey-ul, între timp, spuneți-mi despre dumneavoastră.
Arnur s-a rezemat de scaun. Se aștepta la un troc rapid, să ia banii și să fugă. Nici nu ceruse mult, se gândea el. Oricum știa valoarea adevărată a „bateriilor”.
A stat pe gânduri. De obicei, când își spunea povestea vieții sale, începea cu tinerețea din ghetourile Lunii, continua cu timpul petrecut sub proxenet, până a ajuns să-i ia locul. Spunea de jaful navei de cursă a unui prinț al uneia din marile familii – cel mai des zicea că era un Andronescu. Despre fuga de securitate. De trocul făcut cu pirații din asteroizii troieni: unde a schimbat iahtul de lux pentru nava cu care a zburat în flotila de pirați a lui Barbă Albă. Cea care era chiar atunci andocată în habitat și-l aștepta, pregătită, să plece.
Arnur s-a uitat la Helena, care încă studia tapițeria. S-a uitat la floricelele albastre ale rochiei ei, mai ales la cele de pe sâni.
A lăsat poveștile de bar la o parte. I-a spus adevărul:
— M-am născut pe Lună. Când aveam 25, taică-miu a murit, mi-a lăsat moștenire barca lui. De atunci, în ultimele cinci decenii, din asta trăiesc. Sunt căpitan liber de contract, de obicei transport marfă între habitate independente.
Helena a mai comandat un whiskey.
— Aha, și de unde zici că ai bateriile?
— Sunt din sistemul de climatizare a bărcii mele, a mințit Arnur. Și o să le vreau înapoi. Le dau la împrumut, când sunt goale mi le returnezi. De-asta le dau atât de ieftin.
— Ieftin?
— Cum am zis, într-o săptămână o să se tripleze prețul electricității.
Arnur a luat bateria de pe masă, o învârtea între degete. Era singura baterie funcțională pe care o avea, în rest avea câteva sute de replici pline cu nisip.
— Eu am o fermă, din asta trăiesc, a început Helena. Eu și fiicele mele stăm toată ziua să omorâm gândaci, că electricitatea pentru roboți e prea scumpă. O să avem două recolte, una în două săptămâni, cealaltă în cinci, dacă mai rămâne ceva de cules până atunci… Am văzut din prima că nu ești din habitatul nostru. Aici noi ne ajutăm unul pe altul. Te rog, ajută-mă. Cu bateriile tale o să putem salva prima recoltă, poate și pe a doua. O să ți le înapoiez, și îți voi da și jumătate din recoltă. Nu o să fie vreo delicatesă, de mult n-am mai crescut ceva chiar gustos. Dar din soia o să facem batoane proteice, astea țin ani de zile.
Arnur se uita încruntat la baterie.
— Măcar scade prețul la 50 Ks pe kWh, a spus Helena. Și rămâne să-ți dau jumătatea din recoltă.
Arnur a început să lovească colțul bateriei de bulbul gol.
— Uite cum facem. 80 pe kWh. Și, hm, doar douăzeci la sută din recoltă.
Helena a dat pe gât al doilea whiskey.
— Bine. Iau toate bateriile pe care le ai.
Au stabilit să se revadă în două săptămâni pentru schimb: bateriile epuizate pe recoltă. Helena i-a transmis banii. Arnur i-a dat rucsacul cu baterii false. Helena s-a uitat scurt în rucsac, a dat din cap, și a plecat. Arnur s-a dus direct către port. În mai puțin de o oră își rula o țigară la cârma mici lui nave. Se îndepărta de „Barrow Creek”.
Helena a ajuns acasă, a pus rucsacul pe masă și s-a dus să le ajute pe fete în fermă.
Adjun a sosit acasă transpirat, s-a trântit pe un scaun și și-a aprins o țigară. Era singurul lui viciu, o țigară la sfârșitul zilei. Abia după ce a stins-o a observat rucsacul. A găsit bateriile din el. A luat una, a pus contactele pe limbă. Nimic. A repetat experimentul cu încă cinci. A strâns în pumn una dintre baterii, s-a sfărâmat. Din pumn s-a scurs nisip.
Adjun și-a mai aprins o țigară.
Când Helena s-a întors din fermă, Adjun a stins țigara. S-a ridicat. A luat-o în brațe.
— Vreo veste de la conglomerat? a întrebat Helena.
Consiliul solicitase să se alăture unui conglomerat de habitate de pe orbita lui Callisto. Se strânseseră în jurul unui cargou imens care începuse să-și vândă electricitatea reactorului de fuziune, căci era mai rentabil decât transportul de marfă în mijlocul crizei economice.
Adjun a dat din cap, în semn că nu.
— O să găsim altceva…
Helenei au început să-i curgă lacrimi. S-a uitat la rucsac, la bateriile sfărâmate, la grămada de nisip, la scrumiera plină. Adjun i-a urmărit privirea și i-a spus:
— Le culc eu pe fete în seara asta.
Pe Pământ
În anul 4020, înainte să înceapă ultimele pregătiri pentru expediție, Ștefan de Luna Andronescu a pășit pentru prima oară pe planeta Pământ. Avea trei sute cincizeci de ani.
S-a pierdut pe străzile Parisului. A traversat strâmtoarea Dover înotând. A vizitat orașul subacvatic Noul Amsterdam. A vizitat craterele din America de Nord, cauzate de bombardamentul din timpul celui de-al treilea Război Lunar, războiul în care a murit tatăl lui. A locuit câteva luni pe orașele plutitoare din marea Tasmaniei. A traversat pe jos Orientul Mijlociu. A ajuns într-un oraș uitat de lume: Bucureștiul.
S-a întrebat dacă așa se simțise și mama lui când luase decizia să se eutanasieze. S-a întrebat ce trecuse prin mintea tatălui când decisese să se alăture flotilei care a apărat planeta Marte. S-a întrebat dacă și tatăl evitase să-și ia rămas bun de la mama lui, înainte de ultima luptă. Așa cum nici mama nu i-a spus lui sau lui Javier de decizia ei de a se eutanasia. Așa cum și el refuza să-l vadă pentru ultima oară pe Javi înainte să părăsească sistemul solar.
Ștefan era unul dintre cei o mie treizeci și trei coloniști. Toți erau copii ai marilor familii. Toți aveau zestrea genetică care le-a dăruit longevitatea. Toți, bănuia Ștefan, căutau moartea.
Coloniștii aveau nevoie de gena longevității. Călătoria către Tau Ceti avea să dureze mai mult de un secol. Iar hibernarea, sau suspendarea vieții, staza, somnul rece, oricum i-ai spune – acea tehnologie atotprezentă în poveștile științifico-fantastice scrise din secolul 20 până în prezent – s-a dovedit a fi imposibilă. La fel ca și călătoria mai rapidă decât lumina.
Coloniștii ar fi trebuit să stea treji pe parcursul călătoriei. Urmau să aibă opțiunea oricând pe parcursul misiunii să intre într-o comă artificială, dar șansele să se trezească din ea erau mici. De asemenea, fiecare va primi o pastilă ce oferă o moarte fără dureri.
Ștefan venise în București ca să cunoască orașul din care proveneau străbunii săi.
Arborele genealogic al familiei s-a oprit la Catinca Elena Andronescu. Născută în 1951, decedată în 2047. Jurnalul ei a supraviețuit trecerii mileniilor. A fost tradus de către o bunică din limba antică, româna, în cea universală.
În jurnal, Catinca a descris casa copilăriei: o vilă neoromânească, cu tavanul foarte înalt. Descrisese mansarda unde se jucase când era mică, grinzile de lemn pe care încerca să le escaladeze, pianul bunicului, biblioteca. Spusese despre jocurile copilăriei, străzile din jurul casei, călătoriile cu tramvaiul și cu metroul. În ultima pagină scrisese: „Mă bucur pentru copii. Mă tem pentru tata. – Decembrie, 1989”.
Ștefan a vrut să meargă pe străzile unde copilărise Catinca, să vadă casa, mansarda, pianul. Dar cartierul Cotroceni nu mai exista de mult. În locul lui erau blocuri de sticlă intercalate cu brazi înalți de o sută de metri. A cotrobăit tot orașul, căutând o ultimă rămășiță din acel antic București. A mers cu tramvaiul de la un capăt la altul. Nu a simțit zdruncinăturile și nici nu a auzit scârțâitul metalic care o marcaseră pe mica Catinca. A mers prin așa-zisele cartiere vechi, unele cu case de lemn, altele cu apartamente de sticlă, cea mai veche clădire fiind din secolul 32. A mers în centrul vechi, care era o plaza înverzită și înconjurată de blocuri de zece etaje. Fațadele blocurilor imitau clădirile neobrutaliste ale secolului 24.
Apoi a găsit singura fereastră rămasă din Bucureștiul nou către cel al secolului 20: parcul Cișmigiu.
Deși, nu era întocmai același parc. În secolul 23 a fost netezit, copacii au fost tăiați, lacul a fost secat. În locul lor au fost construite blocuri. Abia prin secolul 31 spațiul a fost redat naturii, iar în secolul 33 consiliul orașului a încercat să recreeze parcul Cișmigiu așa cum fusese în secolele trecute.
Ștefan s-a așezat pe o bancă lângă lac. S-a uitat la rațe. Era caniculă. În mijlocul lacului o fântână arunca apa mai sus decât coroanele copacilor bătrâni. Vântul aducea stropi până la Ștefan, îl răcoreau.
Spre seară s-a plimbat prin restul parcul. A trecut printr-un mic rond umbrit de conifere. A mers printre mese de piatră unde bătrânii jucau șah. S-a oprit la un lac mic cu lebede. A luat un ceai de la localul de lângă, s-a așezat pe o bancă și s-a uitat cum copiii se jucau în timp ce părinții beau și râdeau. A mers pe iarbă printre pături de picnic și hamace prinse de copaci groși. A trecut pe lângă un fileu de volei unde se jucau trei tineri. Unul i-a făcut un semn cu mâna, i-a spus ceva într-o limbă pe care nu o știa. Ștefan i-a răspuns în universală că nu a înțeles. Tânărul a spus într-o universală agramată:
— Joacă tu? Avem nevoie de încă una.
Ștefan jucase jocuri extreme în imponderabilitate care nu aveau analog Pământean. A planat prin atmosferele tuturor planetelor din sistemul solar, mai puțin cea Pământeană. A sărit de pe Olympus Mons. S-a scufundat în oceanul lunii Europa. A înfruntat furtunile lui Neptun. A atins coroana soarelui.
S-a uitat la tânăr, a dat din cap în semn că nu.
— Nu știu să joc.
— Haide, învață tu!
Ștefan s-a întrebat dacă și Catinca s-a jucat vreodată volei în Cișmigiu. Sau șah la șahiști. Sau dacă s-a scăldat în lac. Sau dacă s-a jucat în iarbă în timp ce părinții beau bere lângă lacul cu lebede.
A plecat.
S-a așezat pe o bancă. Un bătrân care mergea sprijinit într-un baston l-a întrebat dacă poate să se așeze lângă el căci nu mai era nicio bancă liberă. Ștefan a încuviințat.
Bătrânul și-a scos o țigară lungă. Mâna îi tremura când a aprins-o.
— Ce te frământă, tinere? l-a întrebat bătrânul într-o universală vorbită cu accent.
— Trebuie să plec, a spus Ștefan.
Nici nu știa dacă a vrut să-i răspundă la întrebare sau să se extragă din conversație. Totuși, a rămas pe bancă.
— Trebuie? Sau vrei? Nu trebuie să faci nimic, tinere.
Bătrânul i-a întins pachetul de țigări.
— Pare că ai nevoie.
Ștefan a ezitat.
— Hai că nu-s atât de rele cât se zice. Am fumat toată viața, și uite, în iarnă împlinesc 98 de ani. Mă apropii de sută! a spus bătrânul râzând, apoi l-a apucat o tuse seacă.
Catinca fumase prima țigară în iarna anului 1967. A desfăcut pachetul Kent adus de tatăl ei acasă, deși nu-l văzuse niciodată fumând. A fumat în mansardă. Seara, când tatăl ei a venit acasă, a simțit mirosul. A bătut-o.
Ștefan a refuzat țigara.
Tusea bătrânul s-a oprit și acesta a continuat să vorbească, Ștefan l-a ascultat tăcut. Îi spunea ce bucuros era că trăise destul cât să prindă plecarea umanității în univers. Se născuse la finalul al Treilea Război Lunar, părinții lui nici nu mai voiau să-l aducă pe lume, căci tocmai fusese bombardată America de Nord și erau sigur că totul se va sfârși. Dar a venit pacea și la scurt timp după a fost anunțată expediția. A crescut odată cu reînvierea visului unei umanități galactice. I-a spus lui Ștefan despre cărțile, filmele, jocurile lui preferate, povești pline de aventuri ale umanității printre stele, i-a spus că visul călătoriei interstelare a fost cel mai puternic prin secolul 21, apoi, deși oamenii au început să cucerească sistemul solar, acesta s-a domolit. Ștefan a încuviințat politicos, apoi a plecat.
Când a ieșit din parc, Ștefan a văzut o doamnă care vindea cărți pe trotuar. Stătea pe un scaun pliant, în fața ei erau teancuri de cărți: „2001, O Odisee Spațială”, „Fundația și Imperiul”, „Cișmigiu et Comp.”, „A doua Fundație”, „Dune”, „Ultima Zi”, „Primul și Ultimul Om”. Doamna s-a ridicat. Atunci a văzut că pe tricou avea o imagine cu Spelca și cu textul: „Ultima zi. Ultima noapte.”. Ștefan și-a notat toate titlurile. Avea mult de citit în următorul secol.
Ștefan a părăsit planeta Pământ cu un sentiment straniu. Toată viața lui a simțit că îi lipsea ceva și se obișnuise cu asta. Doar că atunci a realizat că îi lipsea și altceva, deși nu putea spune exact ce.
Urma să aibă să aibă suficient timp de introspecție în drum spre Tau Ceti.
În norul Oort
Santiago a urmărit cum punctul roșu de pe ecran se apropia de cel albastru.
— Ne-o fi văzut? a întrebat copilotul lui, Martinez.
Cei doi orbitau o cometă din periferia sistemului solar. Se aflau mai departe de soare decât Pluto. În acea pustietate, și un milion de kilometri era considerat prea aproape.
Cometa, deținută de corporația M.D.K., una miile de obiecte cerești ale conglomeratul, era printre puținele care avea statut protejat. Tocmai se încheiase al doilea război lunar când Organizația Națiunilor Unite ale Pământului a sugerat introducerea statutului de obiect ceresc protejat. Voiau ca măcar câteva comete și asteroizi să fie păstrați în starea lor naturală, să nu fie dezasamblate pentru materia brută. Guvernele sistemului solar și marile familii au agreat. Toată lumea căuta un mod de a elibera tensiunile care încă persistau după război.
— Ne-o fi urmărit?
— Stai, dracului, liniștit, că mă enervezi, i-a spus Santiago care, oricât de des se ștergea, o peliculă de sudoare îi acoperea fața și îi intra în ochi. M.D.K. se pișă pe piatra asta, au făcut-o protejată doar pentru publicitate. Nu le pasă de ea. De-asta am și ales-o.
— Păi, și nava?
— Stai, măi, liniștit. Am trimis un query la SNI. Vom vedea în curând care-i treaba cu ea.
Fiecare navă din sistemul solar trebuia să transmită itinerariul său: ruta, destinația, opririle, cât și poziția, o dată pe oră, sau în fiecare minut când erau în apropierea planetelor. Santiago era mândru de itinerariul fals pe care l-a creat pentru nava sa. Din câte știa Sistemul Navigațional Interplanetar, barca liber de contractat „Hari Seldon” căra medicamente către o listă fictivă de comunități pustnice din norul Oort.
Santiago a trimis un query către același SNI, ca să vadă care era treaba cu punctul roșu de pe ecran. Din cauza distanței trebuiau să aștepte unsprezece ore pentru răspunsul automat.
— Îți spun, e o navă de război!
— Haide măi! Ai văzut tu asta din trei pixeli?
— Îți spun! Știu ce vorbesc.
Martinez a adus modelul unei nave de război, mic cât o palmă. Nava era un cilindru din care ieșeau multe radiatoare de căldură. Acasă avea o colecție întreagă. Santiago îndrăgea obsesia asta a partenerului lui, mai puțin acum.
— Ăstea au fost folosite de marile familii în al treilea război lunar! Au apărat Marte în ultima bătălie. Și tot astea au pulverizat habitatele din centura de asteroizi care cereau acces liber la electricitatea laserelor. Au niște lasere de te prăjesc instant de la un milion de kilometri!
— Marti, mă enervezi, mă duc să trag un pui de somn.
Santiago a adormit cu copia fizica a cărții „2001, O Odisee Spațială” în mână. O carte antică, apărută înainte ca primii oameni să aselenizeze. O găsise într-un anticariat de pe Ganymede când căuta o ediție specială a cărții „Ultima zi”, deși avea deja șapte exemplare. Voia să strângă câte un exemplar din toate edițiile. Prima apăruse în secolul 34.
L-a trezit alarma. Venise răspunsul de la SNI. Punctul roșu de pe ecran era, într-adevăr, ceea ce-i arătase Martinez. A simțit un fior în șina spinării. Nu avea cum. Să fi trimis o navă de război la marginea spațiului uman pentru o barcă amărâtă care se apropiase de o cometă protejată?
S-a uitat la itinerariu. Fosta navă de război „Scurt. Orbitor.”, actuală navă contractată de Efortul Comun Interstelar, patrula calea pe care urma să o ia Spelca atunci când avea să părăsească sistemul solar în drumul ei către Tau Ceti. Era acolo să pulverizeze orice ar fi apărut în calea Spelcăi.
— Suntem ok, nu-i aici pentru noi, a spus Santiago.
Și s-a blestemat că uitase cât de aproape se aflau de traseul Spelcăi. Asta era alt motiv pentru care alesese acea cometă. După ce munca lor avea să fie terminată, ar fi privit plecarea Spelcăi împreună cu partenerul său. Vor fi fie acolo când Spelca își va atinge viteza de croazieră de opt la sută din cea a luminii.
Dar, după trei luni de zile în drumul către periferia sistemului solar, blocat în barca claustrofobică doar cu Martinez, iubitul lui, pe care în acel moment îl ura, a început să uite anumite detalii.
Avea zece ani când se anunțase expediția către Tau Ceti, cea care va duce primii oameni către altă stea. De atunci, asta fusese singura lui obsesie. Iar acum, în ajunul lansării Spelcăi, Santiago și Martinez așteptau ultima zi, ziua lansării, pentru a-și începe munca.
Punctul roșu, nava „Scurt. Orbitor.”, a început să se îndepărteze. Santiago a mutat nava lor în umbra cometei. I-a luat mâna lui Martinez în a lui, i-a zâmbit.
— E timpul.
Cu propriul lor laser, unul mic, de mineri, au început să graveze pe acea cometă uitată de lume tapițeria „Ultima zi”, care imortaliza răspândirea omenirii în univers.
În sistemul solar
Javier s-a dus în inelele lui Saturn ca să se obișnuiască cu noul costum spațial, cel mai avansat model din tot sistemul solar. În vid, printre particulele și micii asteroizi din inel, se simțea gol pușcă. A sărit printre asteroizi și a zburat în vid până când era mai confortabil în costum decât în propria piele.
A revenit pe luna Triton. A găsit fiicele și nepoții inginerilor care au făcut aeronavele. De data asta le-a cerut să-i construiască ceva mult mai mic, dar mult mai dificil: o rachetă propulsată de antimaterie, una pe care să o care în spate.
Tot pe Triton a făcut din materialul super reflectorizant două scuturi pe care să le țină în mâini, împăturite, și să le extindă doar în ultimul moment. Trebuiau să fie din material super reflectorizant, din același material din care era făcută vela Spelcăi, căci trebuia să reziste aceluiași laser. Un laser ce concentra cantitatea de lumină ce cădea pe întreg Pământul într-un fascicul de o sută de metri în diametru.
Nava interstelară Spelca a părăsit șantierele Lunii. Abia când s-a apropiat de soare a început să-și extindă vela. Procesul a durat o săptămână, imaginea velei încrețite era transmisă până la cele mai îndepărtate orbite, chiar până și la Pluto. Santiago și Martinez urmăreau cu sufletul la gură în timp ce gravau linie cu linie tapițeria „Ultima zi” pe cometa din periferia sistemului solar. Helena asculta comentariul live în timp ce culegea recolta de soia, spera în secret să se încâlcească, să se rupă, să nu oprească laserele din a hrăni sistemul solar cu electricitate. Și Arnur urmărea pregătirile din nava lui. Își imagina o viață plină de aventuri în pe orbitele din jurul altei stele. Contrabandista Dona Maria începuse să facă negoț de energie, care devenise mai profitabil decât cel de arme. Oricum încetase vânzarea de antimaterie, temându-se că avea să fie folosită să saboteze zborul Spelcăi. Se blama că îi vânduse lui Javier antimaterie. Sigur nu ar fi vrut tocmai el să saboteze nava interstelară, spera ea, nu când propriul frate era unul din coloniști. Dar știa că un om care se gândește doar la moarte poate deveni capabil de orice. Iar Monica terminase al o sutelea monolit. Ea și urmăritorii ei le-au împrăștiat în tot sistemul solar, pe partea întunecată a lui Mercur, în ghețarii din polul sud al Pământului, pe cometele din norul Oort.
Spelca și-a extins vela: un disc de o sută de kilometri diametru. O oglindă perfectă, imita corona soarelui. Din anumite unghiuri, arăta ca un nou astru, o soră a soarelui.
O mie și una dintre platformele solare și-au îndreptat laserele către vela Spelcăi. Sincronizate la picosecundă, și-au pornit fasciculele. Vela a căpătat o formă concavă. Spelca a început să accelereze.
Nava a trecut de orbita lui Mercur și mai multe lasere au fost țintite pe velă. A trecut de Venus, de pe orașele ce pluteau în atmosfera planetei se vedea un nou soare pe cerul nopții. A trecut de orbitele Pământului și a lui Marte și deja coloniștii din hala Spelcăi au doborât recordul pentru oamenii care au atins cea mai mare viteză. Și continuau să accelereze.
Spelca a trecut de orbita lui Jupiter, după primele două săptămâni de accelerare constantă. Javier a ajuns în punctul ales pentru ultima lui acrobație. Se afla undeva între orbita lui Saturn și Neptun, la un milion de kilometri de traseul pe care avea să-l urmeze Spelca.
Cam tot în același timp, laserele de lângă soare și-au redirecționat fasciculele către sistemele releu de lângă Jupiter. Din cauza distanței, laserele se difuzau, și din ce în ce mai puțină lumină pica pe vela Spelcăi. Releele erau discuri mult mai mari decât vela, acestea luau energia transmisă de instalațiile de lângă soare și le refocalizau ca să continue accelerația navei interstelare.
Nave construite în ultimul Război Lunar păzeau culoarul prin care urma să treacă Spelca. Javier a găsit un gol în blocadă. Un gol care i s-a deschis doar pentru că nu zbura într-o navă, ci el însuși era o navă, una minusculă. În costumul strâmt, făcut să fie cât mai invizibil, negru, spera să rămână nedetectat de patrule.
Când Spelca se apropia, când deja a atins cinci la sută din viteza luminii, Javier și-a pornit racheta de antimaterie și a început să accelereze către calea navei interstelare. Nu țintea să lovească nava, ci să ajungă fix în spatele velei.
Javier s-a oprit din accelerare, s-a întors, a început să decelereze. Presat în costumul lui, simțea forța frânării de cinci ori mai mare decât gravitația Pământului. Spera să nu eșueze motorul de antimaterie, dar dacă se întâmpla, n-avea să-și dea seama. Moartea ar fi fost instantă.
Patrulele l-au reperat. A simțit laserele lor pe pielea costumului. Erau prea departe ca să-i facă rău, dar se apropiau.
A văzut Spelca cum se apropia cu cinci la sută din viteza luminii. Pentru o singură clipă o vedea ca un disc negru care bloca lumina soarelui și lumina laserelor. L-a depășit, discul a devenit un nou soare, reflecta toată puterea laserelor.
Javier și-a extins scuturile oglindă, unul pe fiecare mână. Unul îl proteja de laserele ce veneau dinspre soare, celălalt de reflexia velei.
S-a afundat în mijlocul fasciculului.
Simțea cum forța laserului îi apăsa pe scut. Similar cu zborul în furtunile de pe Marte, doar că de data aceasta era o rafală de lumină pe care Javier încerca să o stăpânească. Își înclina scuturile cu mișcări subtile, le rotea în spate, și presiunea luminii îl împingea în față. Încerca să rămână în mijlocul torentului de lumină. Încerca să rămână bine poziționat, sub umbra scuturilor, căci fără ele, fascicolul l-ar fi pulverizat într-o milisecundă.
Nu avea niciun plan pentru a ieși din fascicul. Știa oricum că patrulele aveau să-l omoare, căci a încerca să sabotezi prima expediție interstelară a umanității a devenit cea mai rea crimă din sistemul solar.
Nu avea niciun alt plan decât a încerca să reziste cât mai mult. Încerca să se întreacă pentru ultima oară cu fratele lui mai mare.
Ca în furtunile lui Neptun, când s-au întrecut printre cicloane. Ca în cursele din centura de asteroizi, când ajunseseră doar el și Ștefan să se bată pentru primul loc. Ca atunci când au sărit de pe Olympus Mons, ca atunci când schiau pe luna Europa, când călăreau vulcanii de gheață de pe luna Io, când înfruntau valurile mărilor de metan de pe Titan. În toate acestea, fie dacă era vorba de cine era mai rapid, sau cine rezista mai mult timp, sau cine parcurgea cea mai mare distanță, Javier era câștigătorul.
Începeau să-l doară mâinile. Nici nu mai știa de cât timp era sub fascicul. O oră? O zi? O săptămână? Ignora ordinele patrulelor de a părăsi fascicolul, cărora acum le era frică să-l pulverizeze, deși ar fi putut, căci era posibil ca fragmente din oglindă să rămână în rafala de lumină, să o prindă din urmă pe Spelca, și să-i perforeze vela.
Ștefan călătorea spre altă stea, se ducea mai departe, mai rapid, decât ar fi putut vreodată Javier. Dacă ar fi făcut un pariu înainte, Ștefan ar fi câștigat în toate metricile. Nu mai vorbiseră de ani de zile. Ștefan refuzase să-și vadă fratele mai mic.
Totuși, nu trebuiau să vorbească ca să stabilească un pariu, căci se cunosc prea bine. Doar trebuia ca amândoi să joace.
Javier a sărit în fascicul ca să joace. Ca, de data asta, să câștige Ștefan.
În ultimul moment, înainte să-și lase mâinile moi, înainte să se lase la voia laserului, Javier a spus în gând:
— Drum bun, Ștefan.
În spațiul interstelar
Spelca își încheiase accelerarea. A atins viteza de croazieră: opt la sută din cea a luminii. Și-a împăturit cu success vela.
Ștefan de Luna Andronescu a terminat de citit cartea „Ultima zi” și a înțeles abia atunci sensul misiunii.
Cartea fusese scrisă în secolul 34. Acțiunea se întâmpla când soarele era pe moarte. Urmașii umanității deplângeau moartea visului antic de a se răspândi în stele, căci, în carte, de-a lungul nenumăratelor generații, nu și-au părăsit sistemul solar de baștină.
Ștefan a simțit, pentru prima oară în secole, entuziasm. Abia aștepta să vadă lumina altei stele.
