Sunt foarte departe de Pământ, la peste 500 de milioane de kilometri. Și trebuie să-ți spun, Seljak, că-mi place solitudinea. Oamenii o văd ca pe o plagă, dar pentru mine este precum oaza din cel mai arid deșert. M-au botezat Omul Spațial, pentru că sunt mereu plecat printre stele. Copiii îmi desenează portretul la școală. Oamenii mă privesc ca pe un miracol. Controlul Misiunii mă consideră de neînlocuit. Dar eu nu vreau ca atenția întregii lumi să fie îndreptată asupra mea. Vreau să fiu lăsat în pace. Nu-mi place casa în care am locuit. Mică, înghesuită, pereții scorojiți mă strângeau. Soția mea străină poartă în burtă o sămânță care nu-mi aparține. Gesturile ei tandre m-au îngrozit.
Of, Seljak, biet agricultor, mereu cu ochii în pământ. Nu te-ai întrebat nici măcar o dată dacă există ceva în afara orizontului tău îngust. Te-ai mulțumit să duci o viață mediocră alături de femeia ta ștearsă și neiubită. Așteptai cu ardoare, la fel ca orice mascul, nașterea progeniturii tale și te bucurai prostește, neștiind că îl condamni la existență.
Trec cu limba peste buzele arse de soare. Simt gustul cărnii animalului pe care l-ai sacrificat în hambar în ultima ta seară. Am bătături în palmă de la munca grea. Amintirile tale sunt greu de suportat. Cu toate acestea, nu refuz nimic din ce mi se oferă. De când mănânc din tine, am devenit din ce în ce mai puternic. Iar tu îți pierzi puterile pe zi ce trece.
N-are rost să opui rezistență. Sunt aici cu un scop. Din ziua sosirii mele, nu ți-ai mai lovit soția. Nu te-ai mai otrăvit cu rachiu de porumb. Ai abandonat violența și vecinii au început să te placă. Te-am trimis la școală. Genialitatea ta, dobândită peste noapte, i-a uimit pe toți. N-a durat mult până ai fost contactat de Crisalidă. Căutau pe cineva ca tine, un om din popor, care să investigheze neștiutul din Nor. Iar eu căutam o carcasă potrivită pentru călătorie. Pământul nu-mi priește. Mă sufocă. Am nevoie de răceala stelelor, altfel nu mă pot vindeca. Am nevoie să nu mai fiu atins. Cuprins în brațe de întuneric, singur, rotindu-mă prin spațiu, sunt în sfârșit Acasă. Nu ai cum înțelege asta, pentru că n-ai fost niciodată înstrăinat. Ai fost legat de pământ toată viața. Ai muncit solul și te-ai hrănit cu porumbul pe care l-ai plantat. De când mă lupt cu tine, adică de trei ani încoace, mereu te-ai revoltat. Ți-am vindecat trupul și mintea, ți-am oferit o viață demnă de-a fi trăită, de ce mai țipi dinăuntru? Ce spui? Ajutor? Te-am ajutat. Ești mai bun datorită mie, Seljak.
