Frunzăresc Wikipedia, curios să aflu ce-a consemnat cvasi-eternitatea spațiului virtual cu privire la evenimente și oameni cu care am avut de-a face nemijlocit, în real care va să zică. Așadar:
Adrian Rogoz
„Adrian Rogoz (n. 19 aprilie 1921, București, România – d. 28 iulie 1996, Bad Nauheim, Hessa, Germania) a fost un scriitor român, prozator, poet, traducător.
Adrian Rogoz a fost prezent la 25 iulie 1969 la «Tehnic-Club» (Calea Șerban Vodă nr.213, sector 5, București), când studentul Daniel Cocoru a înființat primul cenaclu SF de amatori din România. Inițial, acesta a fost numit «cenaclul S.F. de pe lângă clubul MM» (adică «2000» în cifre romane), apoi «cenaclul SF», iar în 1973 Adrian Rogoz i-a dat numele de «Solaris».”
Și cam atât.
Parcă am deschide cartea de istorie la un subiect care n-o să pice la Bac. Un soi de scrupulozitate științifică ne îndeamnă să prezentăm informațiile esențiale, cu condiția să nu exagerăm. Dar ce nu scrie la subiectul ăsta?
Păi, nu scrie că Adrian Rogoz, un autor de mare calibru, și-a neglijat scrisul la un nivel de-a dreptul scandalos, ca să se ocupe ani la rând de descoperirea, încurajarea și promovarea unor alți autori, mult mai tineri ca dânsul (și, o bună parte dintre dânșii, ingrați exemplari). Că și-a pierdut zile și nopți citind textele altora, îndrăznind mici corecturi și sugestii. Nu scrie că a înființat și a consiliat „din umbră”, cu o modestie egalată numai de pertinență, cenacluri, care mai târziu și-au luat viteză, populând cu zecile patria pe vremea aceea socialistă. Că a pus, deci, bazele mișcării sefe românești, impulsionând-o să facă saltul de la o generație de scriitori excepționali (Colin, Aramă, Săsărman, Bărbulescu & Anania, Opriță, Mironov, Cubleșan ș.a.) la un fandom puternic, depășit poate, în Europa acelor vremuri, doar de englezi, francezi și italieni, dacă nu-i punem la socoteală și pe ruși. Cu convenții, concursuri, premii, tabere, fanzine – efervescență, ce mai încolo și-ncoace….
Dar sunt și alte subiecte care nu se dau la Bacul sefiștilor.
Nu se scrie despre monstruosul Dan Merișca, omul fără care fandomul ăsta n-ar fi duduit la parametrii maximi, în anii optzeci, și datorită căruia mulți s-au apucat de scris, iar câțiva chiar s-au ținut de corvoada asta până în zilele noastre. Găsea soluții pentru aproape orice problemă și revenea pe geam când era dat afară pe ușă. Era disponibil peste tot (în țară), oricând. Dacă un proaspăt șef al unui cenaclu abia înființat, să zicem la Deva, își lua inima în dinți și-i telefona, la Iași, ca să-i ceară un sfat, îi spunea „Bătrâne, știi ce? Sunt multe de discutat, mai bine vorbim față în față. Am un tren la noapte, dimineață sunt la tine.” De altfel, replica „întreabă-l pe Merișca” devenise un stereotip salvator, verificat în nenumărate ocazii.
Ce nu mai găsesc scris?
Nu găsesc comentarii despre unii autori, tineri și ei la vremea aceea, precum Alexandru Ungureanu, Mihail Grămescu, Lucian Merișca, George Ceaușu, Radu Honga, Corneliu Giagim și câți alții, care comiteau proze „nepotrivite” epocii, fără pretenția vreunei disidențe pe care s-o invoce sforăitor ani mai târziu. Dar, cu siguranță, îmboldiți de dorința de a scrie ce simt, nu „ce se cere”.
Nu scrie nici despre redactorii de carte care și-au jucat slujbele, înlesnind apariția volumelor pline de „șopârle” neconforme cu linia culturală a partidului. Cel mai adesea, cenzura era prostită în față, cu teoria „prozei de avertisment”, cele tipărite fiind, chipurile, înfierarea unor racile ale societății capitaliste. Mi-e la îndemână să-i menționez aici pe Constandina Paligora și Lucian Hanu, de la „Fantastic Club – Albatros”, însă unii ca ei profesau peste tot în țară.
Nu se menționează rolul lui Ioan Eremia Albescu, de la „Știință și Tehnică” și al lui Alexandru Mironov, decidenți fără de care minunea numită „Almanahul Anticipația” n-ar fi apărut în veci.
Nu apare nici munca, de cele mai multe ori anonimă, a metodiștilor de pe la casele de cultură, care au pus mult suflet în creșterea acelui fandom. Numai când mă gândesc câți bani de-ai UTC-ului a sifonat către „Solaris” Mircea Dumitrescu (altfel un extraordinar critic de cinema) de la Casa de cultură a studenților din București, mă ia amețeala.
Sunt multe, multe nume care au rămas îngropate în mormintele înguste ale unor notițe abia observabile, genul de date care la un moment dat vor fi șterse pentru economie de spațiu. Dar fandomul, cel puțin acela pe care și-l amintesc nostalgicii, s-a ridicat (și) pe existențele lor, vorba lui Delavrancea, în „Apus de soare”, ca pe umerii unor uriași.
Cui îi folosesc cele ce nu s-au scris? Poate că nedumerirea asta nu-și mai are rostul, decât într-o formă izolată. „Mie la ce-mi folosesc toate astea?”
Eu unul mi-am pus de câteva ori întrebarea cu pricina și mi-am răspuns.
