George-Cosmin BORȘ
scriitor
Dacă aș fi primit întrebarea aceasta acum cincisprezece-douăzeci de ani, răspunsul ar fi fost clar. Science fiction. N-ar fi fost urmă de dubiu. De fapt, în mintea mea de atunci, din liceu, conceptul de fantasy nici nu era cu adevărat format, pe când pasiunea pentru SF atingea cele mai înalte cote.
Însă dragostea mea pentru roboți și nave spațiale este ceva mai veche. Poate a început cu Jules Verne, scriitorul meu preferat din gimnaziu, cu ale sale „20.000 de leghe sub mări” sau „Insula misterioasă”. Poate de vină a fost tatăl meu, care mi-a recomandat să citesc, printre altele „Omul invizibil” de H.G. Wells, „Omul amfibie” de Aleksandr Beleaev, „O lume dispărută” de Arthur Conan Doyle sau „Planeta uitată” de Murray Leinster, carte pe care o am chiar acum în față, apărută cândva la editura Neroandria.
Eu cred, totuși, că momentul decisiv s-a petrecut la o cumpănă dintre ani, poate la începutul lui 1995 sau 1996, când mama și sora mea, dorind să vadă scenetele lui Dem Rădulescu și Jean Constantin, de pe TVR 1, ne-au trimis pe mine și pe tata să ne uităm la film pe ecranul micului televizor alb negru din bucătărie. Ai mei doar ce instalaseră cablu și o televiziune italiană transmitea de revelion întreaga trilogie „Războiul stelelor”. Deși n-am înțeles mare lucru din dialog, am fost pe deplin fascinat. Nu mai văzusem niciodată așa ceva, iar imaginile aveau să-mi rămână mult timp în memorie. Ulterior, am văzut și alte filme care mi-au aprins imaginația: „RoboCop”, „Terminator 1 și 2”, „Aliens”, „Jurassic Park”, „Ziua independenței”.
În liceu am devorat pentru prima dată „Dune”. Cu câțiva ani în urmă, tatăl meu venise într-o zi de la muncă ținând în mână prima carte din serie (erau două volume, unul alb și altul negru, apărute la Nemira, în colecția Nautilus) și citise obsesiv până spre miezul nopții, moment în care am înțeles că trebuie să fie vorba despre ceva cu totul special. Așa și era. Universul „Dune” m-a dat pe spate.
Am făcut cunoștință și cu alți scriitori: Asimov, Scott Card, Gibson, Silverberg, Niven, frații Strugațki, Ursula K. LeGuin, Arthur C. Clarke, Philip K. Dick. Prin comparație cu lumile incredibile pe care ei le zugrăveau, pline de extratereștri, roboți umanoizi, nave și artefacte stranii, planete îndepărtate și călătorii fabuloase, cărțile de la școală mi se păreau serbede, plictisitoare și chiar enervante, cu fixația lor pe lumea satului și munca ogorului.
În liceu, când SF-ul era marea mea pasiune, fantasy-ul abia intra în viața mea, iar o vreme a fost ceva mai degrabă exotic. Tot un film a fost vinovat. Cred că era prin 2002 când Pro TV a transmis „Frăția inelului”. Cum în vremea aceea nu mai mersesem la cinema de ani buni, neavând unde, nici nu eram la curent cu ecranizarea cărților lui Tolkien. În ciuda reclamelor, ceea ce am văzut m-a stupefiat. „Stăpânul inelelor” era un basm pe steroizi, familiar, dar în același timp straniu, care mă trimitea direct într-o lume absolut fantastică. Fantastică și caldă, primitoare. Dacă SF-ul îl percepeam ca fiind lucid, uneori crud, rațional și pe alocuri dificil, cu multiple trimiteri spre tehnologie și știință, lumea lui Tolkien era țesută din magie și imediat disponibilă.
Cu excepția unui alt aspect, despre care voi vorbi imediat, un timp destul de lung cunoștințele mele în domeniul fantasy s-au limitat, totuși, la opera scriitorului britanic. Nu știu dacă la vremea respectivă fuseseră traduse în română serii precum „Roata timpului” de Robert Jordan sau „Compania neagră” de Glen Cook. În orice caz, după terminarea liceului, am citit tot mai puțin, fapt pe care acum îl găsesc regretabil și care s-a datorat, în bună măsură, dedicării timpului meu liber jocurilor video. Așa am luat contact cu universul „Dungeons and Dragons”, afundându-mă ani buni în minunățiile ascunse în „Forgotten Realms”, cu jocuri precum „Baldur’s Gate”, „Icewind Dale” sau „Neverwinter Nights”, completând quest-uri, folosind vrăji și arme magice și doborând legiuni de monștri.
Lumea care avea să întoarcă în mod copleșitor atenția mea spre fantasy a fost, bineînțeles, cea din „Cântec de gheață și foc”, fantezia epică a lui George R.R. Martin. Cu scriitorul american luasem deja contact prin lucrările lui SF, precum „Peregrinările lui Tuf” sau ”Regii nisipurilor”, însă „Urzeala tronurilor”, prima carte din serie, avea să dea naștere ulterior unei pasiuni bolnave, materializată în zeci de ore de analiză a fiecărei cărți, în încercarea de a desluși misterele pe care, CU SIGURANȚĂ, Martin le-a plantat în epopeea sa. Din păcate, acum știu, la fel ca ceilalți fani, că sunt șanse infime ca această curiozitate să ne fie vreodată răsplătită, de vreme ce autorul nu-și va termina, mai mult ca sigur, opera.
Ațâțat, am căutat și alte serii fantasy, descoperindu-i astfel pe Robin Hobb, Joe Abercrombie sau Brandon Sanderson, scriitori din noua generație, cei care încearcă să lase definitiv în urmă moștenirea enormă a lui Tolkien și să deschidă alte porți, în ceea ce, mi se pare mie că ar fi, era de aur a fantasy-ului mondial. În plus, jocul video al celor de la CD Projekt RED, „The Witcher III: Wild Hunt”, o capodoperă, m-a făcut să descopăr și să apreciez fantasy-ul slav al lui Andrzej Sapkowski, iar jocurile de masă să redescopăr mythos-ul întunecat al lui H.P. Lovecraft.
De aceea, dacă aș fi primit întrebarea aceasta acum doi sau trei ani, răspunsul ar fi fost clar. Fantasy. De atunci, însă, am descoperit comunitatea autohtonă de scriitori SF și mi-am adus aminte de vechea mea pasiune. I-am citit pe Dan Simmons, pe Andy Weir, pe Liu Cixin, pe Ted Chiang, pe Mircea Cărbunaru, pe Alex Lamba, pe Cristi Vicol, pe Lucian Dragoș Bogdan, pe Dan Doboș, pe Liviu Surugiu, pe Joe Haldeman, pe Lois McMaster Bujold, pe Connie Willis, așadar… voi ascunde răspunsul meu în spatele unei alte întrebări, așa cum știu că nu trebuie făcut.
SF sau fantasy? De ce nu ambele?
George CORNILĂ
scriitor, editor, publicist, traducător
E la îndemâna oricărui neofit să constate că în timp ce science-fictionul tratează posibilul — ceea ce tehnologia ar putea face cândva posibil —, fantasy-ul abordează imposibilul — astăzi și pentru totdeauna. Ne gândim din start la străvechea dicotomie știință-magie, însă n-ar trebui să uităm faptul fascinant că realizările științifice de astăzi ar fi trecut, până cu doar un secol sau două în urmă, drept magie sau vrăjitorie. Pentru o minte care, deși caută să priceapă cum funcționează lucrurile, înțelege că nu le poate pătrunde dincolo de un punct, alunecarea în visare devine facilă. Fantasy-ul nu este nevoit să respecte legile care ne guvernează lumea, ci își trasează propriile legi, dând naștere unor lumi fabuloase care nu ar putea exista decât în imaginația noastră.
Chiar dacă există diferențe clare între modul în care funcționează creierul empiric, pragmatic, față de cel înclinat spre reverie, creierul inginerului față de creierul filologului, rămânem făpturi subiective și tocmai caracterul nostru subiectiv se arată decisiv în alegerile pe care le facem, în acțiuni și în preferințe. Eu am copilărit cu basme, fie că erau cele românești, rusești sau persane, fie că erau miturile grecești — am citit și recitit cele două volume ale Legendelor Olimpului până au ajuns un teanc de foi flenduroase. De mic m-am delectat colindând tărâmuri fantastice, iar unul dintre acestea era chiar satul copilăriei mele, pierdut printre dealurile acoperite de vii, la buza pădurii, pe malul unei ape fermecate, populat de oameni arhaici care-și păstraseră gândirea magică. Am copilărit cu legende năucitoare, obiceiuri urmate orbește și superstiții dintre cele mai bizare. În ochii celor din jurul meu, irupțiile sacrului în profan erau la ordinea zilei.
Astfel de experiențe timpurii nu pier niciodată. Ce e și mai interesant e că, pentru un copil, fantasy-ul pare la fel de posibil ca science-fictionul, doar că e un areal care se revelează simțurilor — nu neapărat celor cinci unanim recunoscute. Ajungi acolo prin intuiție, mai degrabă decât prin ceea ce construiești, prin circuite și bobine și receivere. Este aici o nevoie de evadare din încorsetarea posibilului, spre libertatea imposibilului.
Sigur, există diferențe însemnate între fantasy și fantastic. Nu ne putem gândi doar la high fantasy, așa cum, de partea cealaltă, nu ne putem gândi doar la hard sci-fi. Cu toate că sunt un fan înfocat al lui Tolkien și n-aș da Stăpânul inelelor pentru nimic în lume, fundamentali în construirea mea au fost scriitori precum Eliade, Borges și Márquez. Cred că mai bine de jumătate dintre cărțile pe care eu însumi le-am scris se datorează lor.
Întorcându-mă la ideea de început, în cazul meu, peste toate domnește atracția față de imposibil. Tot ceea ce sunt astăzi a părut imposibil la un moment dat.
Gabriela GABRINOV
scriitoare
Literatura fantastică a fost primul gen de literatură de care m-am îndrăgostit și cum prima iubire nu se uită niciodată, pot afirma cu încredere că îl prefer în detrimentul genului S.F. sau al altor genuri datorită specificului estetic pe care îl propune. Ca în orice literatură, fantasticul livrează cititorului o poveste cu intrigă, conflict și personaje, însă ceea ce-l face cu adevărat special este, pe de-o parte, elementul miraculos, fabulosul, instrumentul care marchează ruperea de realitate și dezicerea de legile și regulile sale fixe, rupere care nu poate fi explicată decât prin prezența magiei, iar pe de altă parte, viziunea artistică ce presupune modul în care sunt descrise sistemele magice, diferitele moduri în care funcționează o anumită putere, sistemele sociale ale lumilor construite de la zero, personajele în care regăsim puțin mai mult din noi și din ceilalți decât am fi dispuși să recunoaștem, toate acestea venind cu promisiunea unei revigorante evadări din cotidian. Dacă ar fi să fac o comparație, aș spune că aceste elemente reprezintă frișca și crema de ciocolată a prăjiturii, fiindcă așa le percep la nivel senzorial de fiecare dată când citesc literatură fantastică. Este, poate, cel mai maleabil gen literar la nivel estetic, pentru că nu impune nicio regulă (alta decât elementele menționate anterior, obligatorii pentru încadrarea în gen), nicio limită imaginației scriitorului, iar cu cât scriitura este mai originală, mai omogenă și mai insolită, ideile sunt mai inovatoare iar universul artistic e construit mai în amănunt, cu atât opera devine mai bună. Spre deosebire de science fiction, unde rigorile științifice sunt direct proporționale cu credibilitatea universului artistic, în cazul genului fantastic, lucrurile stau exact invers: cu cât mai stranie și divergentă de realitate este opera, cu atât este mai savuroasă. De la Lewis Caroll și H. P. Lovecraft la Tolkien, Le Guin, Howard, Silverberg, Sapkowski, Rowling, Abercrombie, Sanderson, Zafon și mulți, mulți alții, fantasticul a cunoscut o expansiune fulminantă de-a lungul timpului, depășind granițele unei literaturi de nișă prin împingerea limitelor specifice și îmbinarea cu alte genuri literare, de la mister și romantism până la S.F., horror, thriller, polițist ș.a.m.d. Cred cu tărie că literatura fantastică este cea care poate dezvolta cel mai mult imaginația cititorului, forțând mintea acestuia să asambleze niște tipare cu totul neobișnuite, fie că vorbim de dragoni, elfi, orci, copaci vorbitori, iepuri în frac, lei războinici, vrăjitori într-o societate secretă și multe alte figuri demne de consemnat.
Așadar, genul fantasy/fantasticul rămâne genul meu literar preferat, mai ales că descopăr în fiecare zi noi îmbinări de genuri și noi stiluri de scriere, scene de o forță epică impresionantă care-mi fac pielea de găină, personaje memorabile, care nu sunt cu nimic mai prejos decât cele ale ficțiunii mainstream, intrigi palpitante și lumi pe cât de neverosimile, pe atât de captivante.
Michael Haulică
scriitor
Epifanie cu pixeli
SF sau fantasy. Cum devii cititor de SF? Cum te lași fermecat de fantasy? Ce anume, din tine, cititor, te îndreaptă spre una sau alta dintre cele două? Cum? Cînd? Ce înclină balanța?
Cînd am citit prima carte SF nici nu știam că există fantasy. Aveam basmele pe care, ca orice copil, le devoram la vîrste fragede. Sefeul a venit abia după. Probabil cu Jules Verne, un SF de secol XIX, mai mult aventură decît SF, mai mult poveste decît știință. Nu mă consideram cititor de SF la vremea cînd căpitanul Nemo și Nautilus îmi ocupau gîndurile și fanteziile. Nici de SF nu știam pe atunci. Pentru că etichetele au venit mai tîrziu, cînd literatura a început să aibă înțelesuri, iar cărțile particularități după care erau catalogate, prinse în definiții, explicate și din puncte de vedere pe care, doar în calitate de cititor, nu le sesizam.
La vremea aceea existau doar poveștile. În definitiv, nimeni nu citește sefeuri, fantasy-uri, polițiste etc. Lumea citește povești, pentru ele stă la coadă la librării, pentru ele vine la tîrgurile de carte, pentru ele cărțile sînt importante și, cu voia dumneavoastră, și autorii acestora.
Luînd-o pe panta asta, e clar că e dificil să te plasezi de o parte sau de alta. Care poveste e mai poveste? SF sau fantasy? Și ce te pune pe drumul spre una sau cealaltă? Familia, cu cărțile pe care ți le pune în mînă? Școala, care te formează? Genele? Sau toate la un loc?
Fiecare om e construit într-un anume fel care, poate, îl împinge spre un anumit gen ficțional. Asta și clasa de matematică din liceu, apoi facultatea de infomatică m-au îndreptat, cred, spre scrierile lui William Gibson mai mult decît spre altele, iar programatorul din mine a avut o slăbiciune pentru cyberpunk în anii aceia în care am început și eu să scriu SF. Nu, n-a fost DOAR o slăbiciune, ci era revelația, absolutul, epifania. Atunci.
Lucian IONICĂ
scriitor
M-am mirat și încă mă mai mir de această alăturare, între science-fiction și fantasy, apărută de ceva vreme, considerată oarecum firească. Mie mi se par suficient de diferite, neputând fi considerate nici măcar înrudite. Dar această asociere a căpătat o anumită notorietate, ce pare a o justifica, chiar prin ea însăși. Nu cred că ea face bine SF-ului, adică imaginii sale, lăsând loc unor posibile confuzii. Pentru mine, SF-ul valid, cel puternic, adică valoros, se bazează pe idee și întrebările pe care te provocă să ți le pui, din perspectivă științifică, filosofică, etică etc. Te îndeamnă la meditație și te ajută să vezi lumea de azi, de ieri și de mâine, dintr-o altă perspectivă, ce trece de suprafața lucrurilor. Trezește din amorțeala comodă a obișnuinței. Desigur, există și un SF al divertismentului, pentru cine își dorește așa ceva, cu tensiune, suspans și binele care învinge până la urmă, plus fascinația de a descoperi noi lumi posibile, măcar în spațiul ficțiunii, care poate fi scris excelent sau mai modest. Fiind într-un an electoral, cu multe alegeri, o adaug și pe cea de față, unde opțiunea nu este secretă, dimpotrivă.
Prin urmare, votul meu e pentru science fiction! Dar aceste voturi, indiferent care dintre cele două opțiuni câștigă, nu se vor schimba nimic, pentru că doar piața de carte este cea care decide, după propriile sale criterii, indiferent de ce vor gândi și spune scriitorii și criticii literari.
Teodora MATEI
scriitoare
SF, dacă vreau provocare, dacă-mi doresc să aflu lucruri noi sau să descopăr alte fațete ale unora cunoscute. Fantasy, dacă vreau să-mi împletesc propriile visuri cu unele străine, să-mi imaginez lumi noi, conduse după alte reguli decât cele obișnuite. Recomand, spre lectură, și SF, și fantasy, pentru că noi, oamenii, suntem curioși și, fie că admitem sau nu, ne dorim să împingem cât mai departe limitele cunoașterii.
Iar provocarea nu apare doar când vorbim despre lectură, ci și despre scriere. Pe parcursul creației, autorul de SF sau fantasy trebuie să aibă mintea unui savant, siguranța unui chirurg, meticulozitatea unui bijutier, astfel încât toate ideile și teoriile alese spre a fi expuse trebuie să se îmbine perfect cu povestea. Pentru că noi, oamenii, suntem curioși și, fie că admitem sau nu, ne place mai mult să învățăm din povești decât din manuale.
În concluzie: e nedrept să respingem niște cărți doar pentru că n-am mai încercat genul respectiv sau pentru că ne temem că nu le-am înțelege. E minunat să ieșim din zona de confort și, la finalul unui volum/unei serii, sau a unui film, să ne descoperim mai bogați, mai înțelepți, mai aproape de alți oameni la fel de curioși și îndrăzneți.
Ciprian Mitoceanu
scriitor
Ca scriitor, prefer Fantasy din mai multe motive. În primul rând, Fantasy-ul oferă o libertate creativă inegalabilă. În acest gen, nu există limite decât cele impuse de propria imaginație. Pot crea lumi noi, cu propriile lor reguli și mitologii, unde orice este posibil. Acest aspect îmi permite să explorez teme universale precum lupta dintre bine și rău, sacrificiul și eroismul, în contexte complet originale și captivante.
Fantasy-ul are o capacitate unică de a transcende realitatea și de a oferi cititorilor o evadare totală din cotidian. Într-o lume marcată de provocări și stres, cred că această evadare este nu doar binevenită, ci și necesară pentru sănătatea mentală și emoțională. Prin poveștile fantastice, cititorii pot experimenta aventuri extraordinare și pot trăi prin ochii unor eroi care depășesc obstacole imposibile, găsind inspirație și curaj în propriile vieți.
De asemenea, Fantasy-ul permite o explorare profundă a arhetipurilor și simbolurilor, lucru pe care îl consider esențial pentru literatură. În acest gen, pot să integrez elemente mitologice, legende și folclor, creând o tapiserie narativă bogată și stratificată. Aceste elemente nu doar că îmbogățesc povestea, dar oferă și un sentiment de atemporalitate și universalitate, conectând cititorii la rădăcinile culturale comune ale umanității.
Nu în ultimul rând, Fantasy-ul are puterea de a aborda subiecte complexe și sensibile într-un mod accesibil și captivant. Prin alegoria și metafora specifice acestui gen, pot discuta despre probleme sociale, politice și morale, încurajând cititorii să reflecteze asupra lumii reale prin prisma lumii imaginare.
În concluzie, alegerea Fantasy-ului ca gen literar se datorează libertății creative nelimitate, capacității de a oferi evadare și inspirație, bogăției simbolice și puterii de a aborda teme profunde. Pentru mine, Fantasy-ul este nu doar o modalitate de a scrie, ci și o modalitate de a visa și de a explora infinitul potențial al imaginației umane.
Andreea STEREA
editoare, scriitoare
Asta este o întrebare-capcană, ha! Uite, în acest moment, am două romane SF în lucru (fiecare în diverse etape de producție), care vor apărea anul acesta, sper. Mai am un roman SF în lucru, care va apărea anul viitor. Ai zice că situația e clară, cel puțin din perspectiva de editor, nu?
Pe de altă parte, ca cititor, mă delectez chiar acum cu un roman fantasy. Pe de o parte și mai îndepărtată, ca scriitoare, mi-am făcut debutul în romanul noir mystery/dark fantasy Confesiunile domnului Freejoy, scris în colaborare cu Andrei Mazilu.
Cred că înțelegi de ce este greu pentru mine. Sunt pasionată de știință, iar neobosita mea curiozitate mă împinge spre science-fiction în fiecare zi. De la Star Trek Next Gen încoace, mă duc singură spre SF, fără vreo invitație specială.
În schimb, imaginația și spiritul meu oarecum rebel mă împing spre magie, spre supranatural, spre ocult, spre mister, spre infinite lumi care mai de care mai minunate, mai ciudate și mai complexe, și asta în condițiile în care literatura de suspans va rămâne pentru totdeauna prima și marea mea dragoste.
DAR. Dacă aș avea de ales exclusiv între science-fiction și fantasy, fără nici un amendament și fără nici un compromis, aș alege fantasy. Nu de orice fel și nu scrisă oricum, dar vorbești cu omul care se uită la trilogia Stăpânul inelelor o dată pe an în fiecare an (versiunea extinsă, desigur), face un pelerinaj la Turnul Întunecat o dată la 2-3 ani, consideră că seria de jocuri Witcher este unul dintre cele mai bune lucruri care s-au întâmplat în această lume, crede că Arthur Conan Doyle a scris mai bine fantasy/horror decât mystery (probabil sunt singura), a terminat Baldur’s Gate de patru ori cu patru personaje diferite, nu lasă nici un text gotic din mână și crede sincer că neînfricata vrăjitoare Binky Argynvost este cel mai bun personaj de Dungeons and Dragons pe care l-a creat în toți anii de când se joacă DnD.
Dacă te uiți la viața mea de zi cu zi la și felul în care aleg să-mi petrec puținul timp liber pe care îl am, răspunsul pare să fie, totuși, fantasy. De ce?
Pentru că magia nu se demodează niciodată. Spre deosebire de science-fiction, care își poate pierde din forță pe măsură ce tehnologia avansează și ne oferă realitatea la care visam ieri, fantasy-ul rămâne o lume a misterului și a posibilităților infinite. Telefoanele mobile, internetul, Inteligența Artificială, toate au fost odată simple idei SF, acum atât de integrate în cotidianul nostru, încât abia dacă le mai băgăm de seamă.
Nu mă înțelege greșit, SF-ul este extraordinar de ofertant pentru mine, mai ales dacă provine din zona de viitor foarte îndepărtat, space opera, ere post-umane sau constelații de idei mai puțin explorate până acum. Dar trebuie să aibă ceva anume ca să mă țină în priză, pentru că lumea modernă prinde SF-ul din urmă cu o viteză uluitoare. Multe din romanele science-fiction mai vechi aproape că pot fi confundate cu romane realiste, iar de realitate am parte în fiecare zi, o trăiesc, sunt la curent oricum cu cele mai importante știri din știință și explorare spațială. Din acest motiv, ca editor, îmi aleg romanele SF cu mare atenție, iar ca cititor, cu și mai mare. Asta nu înseamnă că nu fac și câte un pelerinaj la Templul lui Shrike o dată la câțiva ani.
Dar magia, dragonii, vrăjitorii, portalurile către alte lumi, demonii, misterele, monștrii, worldbuilding-ul, un anumit tip de întuneric, un anumit tip de personaje, anumite intrigi și povești, anumite ritualuri, anumite elemente, anumite canoane rămân încă apanajul fantasticului, gata să îmi ofere o evadare necesară din realitatea cotidiană, oricât de avansată tehnologic ar deveni.
Mi se pare că în ultimii ani, literatura fantasy a devenit din ce în ce mai versatilă, mai îndrăzneață, mai orientată spre probleme profunde, spre comentariu social, spre politic, spre abordarea unor chestiuni cu adevărat serioase. Dincolo de poarta pe care scrie Aici sunt dragoni există teme, dileme și conflicte care chiar îți răstoarnă lumea cu susul în jos.
Cred că fantasy-ul oferă o libertate creativă nelimitată autorilor și cititorilor deopotrivă. În timp ce science-fiction-ul este adesea constrâns de legile științei, de anumite fenomene reale, concrete, măsurabile, de posibilitățile tehnologice, sau chiar de anumite idei, fantasy-ul permite existența unor lumi, personaje, creaturi sau povești care sfidează orice limitare. A nu se confunda fantasticul cu absurdul, așa cum zicem noi la Crux dintotdeauna, căci și cea mai stranie lume fantasy trebuie să se supună unor legi și reguli interne. Magia/fantasticul nu poate scuza niciodată neplauzibilitatea, pe nici un palier.
Ăsta a fost editorul din mine.
Cititorul din mine adoră să vadă cum sunt schimbate regulile realității, vrea să viziteze lumi nemaivăzute, să cunoască personaje fabuloase, să trăiască aventuri palpitante și să exploreze teme și idei care întrec imaginația. Bine, din exact aceleași motive ador și SF-ul. Ups!
Dar să zicem că imensa libertate creativă pe care și-o permite fantasy-ul este esențială pentru mine ca editor și cititor, și este unul dintre motivele principale pentru care am să citesc (vizionez/mă joc) fantasy până la adânci bătrâneți.
Dănuț UNGURENU
scriitor
Sincer vorbind, din postura de cititor, vremea mea ca înverșunat consumator de fantastic s-a încheiat pe la treizecișiceva de ani. Până atunci, îmi cam rezolvasem lecturile obligatorii în domeniu (fiecare avea preferințele sale, dar toată lumea își dădea ochii peste cap când venea vorba de Lovecraft). Totodată, îmi mai ostoisem impulsurile evazioniste, fiind destul de ocupat eu însumi să le scriu pe ale mele.
Dar dacă tot am adus vorba despre primii ani, privind în urmă continui să cred că există o fascinație a fantasticului pur pentru un tânăr. Cel puțin așa s-a întâmplat în cazul meu. Apoi fascinația asta se mai estompează, iar rațiunea adultului începe să caute, oricât ar părea de prozaic la prima vedere, o anume „utilitate”, o justificare a lumilor și personajelor inventate.
După o vârstă, cititorul matur nu se mai simte satisfăcut, în opinia mea, numai de valoare, strălucire stilistică, ori, mai știu eu, universalitate, ci începe să caute de asemenea, cu obstinație, alegoria, pildele. Caută mai degrabă interpretările în real ale personajelor și situațiilor fantastice, nu se mai mulțumește cu fantasticul de dragul fantasticului. Se uită sub poalele textului, ca să zic așa.
Să ne amintim că încă de când eram tineri cititori ne plăcea să considerăm textul fantastic o oglindă în care se reflecta realitatea deloc agreabilă a acelor ani. Nu că ar exista vreo perioadă istorică a cărei realitate să fie agreabilă. Dar de aceea s-a inventat utopia. Ce-i drept, prea puțini o mai practică și aceia nu se numără printre cunoscuții mei.
Trecând de cealaltă parte a baricadei, trebuie să mărturisesc: ca autor, prefer o anume ambiguitate. Sunt mulțumit când un text al meu întâmpină dificultăți în a fi etichetat. O fi fantastic? Științifico-fantastic? O fi realist? Tânjesc după aprecierile „la pace”, ca să nu folosesc antipaticul cuvânt „compromis”: câte un pic din cele de mai sus, la un loc, într-un text bun.
Am scris, la timpul meu, un science-fiction mai degrabă uman decât tehnic (pe-atunci i se spunea soft sefe, în opoziție constructivă cu hard sefe), deși pregătirea mea profesională este aceea de inginer. Inginer de hidrocentrale.
Prefer în scrierile mele o umanitate confruntată cu propriile limite, cu propriile revelații, ori neputințe, în fața tehnologiei. Mă tentează mai puțin umanitatea confruntată cu imaginarul, dar când expresia unui text o cere, apelez ipocrit și la așa ceva.
Prefer distopia. „Literatura cu mesaj”, „avertismentul”, cum îi ziceau editorii în vremea lui Nea Nicu, să poată strecura șopârle în planul editorial. Nu mă extaziez în fața unei literaturi cu elfi (deși îmi place mult Kate Blanchett), orci, hobbiți, dragoni și zombi. Deși scrierile de acest gen se cer al naibii, plus că poți inventa povestea pe parcurs, fără să ai neapărat un plan, și poți scrie de la tetralogie în sus.
Măcar să reinventam patriotismul cel puțin în domeniul asta, dacă tot nu-i susținem cum se cuvine pe fermierii români și produsele lor. Dacă tot avem mari probleme cu a proteja mondial o palincă, ori un cârnat. Ori un ciobănesc mioritic.
Măcar să scriem despre balauri, zmei și feți-frumoși. Despre babe-cloanțe și ilene-cosânzene, că n-o să ne dea nimeni în judecată, nici pentru atac la persoană, nici pentru sexism. Deși, ce-i drept, nu poți fi sigur niciodată.
Mie, gloaba din basme care înfuleca jăratec și se preface într-un armăsar vorbitor/zburător mi se pare un concept extraordinar. E așa, ca o speranță românească. Avem mare nevoie de un asemenea prototip.
