Poeme roș-negre

Poeme roș-negre – culorile pasiunilor care sfidează societatea contemporană; poeme despre frumusețea și urâțenia vieții, iubire și ură, despre cum toate acestea se topesc una într-alta…

---

Pionier

 Mâzga încă-mi rezistă.

Planeta întreagă-i potopită

Cu ape fără fund și smârcuri puturoase,

Și viață.

Viermuiesc inocente, moi și unsuroase,

Șlehte de ochi, pe mii și mii de capete

Ce se hrănesc din ele însele, înfometate,

Cerc al infernului, fără-nceput sau coadă.

Licheni jilavi și restul de verdeață crudă

Care răsare și moare și putrezește încet, hidoasă,

Iar cu polenul apa sângerie îngroașă.

Cel mai josnic loc din lume,

Un cosmos veșnic ud, doar flegme

În care nimic nu ia vreodată viață, decât păcatul.

Și-aici îmi duc eu traiul

În exil, fără altceva de umplut timpul

Decât lecturi din Paracelsus și Cartesius

Și pregătirea de-a o-nfrunta cu totul,

Cu fier, cu focul.

Cred că aici e haosul originar,

Ultim tărâm de beznă, atât de rar.

Să fie lumină!

În fiecare zi pornesc eu aparate

Ce sapă șanțuri și pun fundații de palate

Și-ntind, simetric, drepte căi.

Regele-Soare a îmblânzit o mlaștină de și-a făcut-o rai

Și țarul a luat o turbărie și-n deltă a trântit oraș;

Iar eu în fiecare dimineață pornesc vreo abataj

Și privesc apa moartă cum de-o curăță-n vale

Cristal o face, prin purele metale.

Spiritul materia s-o înfrângă,

Mintea de om toate să le cuprindă!

Dar mâzga îmi rezistă.

Câteodată vaporii toxici mă sugrumă

Și-aud adânc în creștet cum șoapte rele-mi cântă-n strună…

Dar cred că știe, trebuie să știe nenumitul

Că nu are scăpare și i se-apropie sfârșitul.

---

Paradis pierdut

 Hai, Realitate!

Pătrunde tu-n cest paradis pierdut de vară,

Strivește-mi sub șenile flora singulară,

Smulge tu scena bravurii mele,

Lasă-mi pustiu și uscăciune-n cale.

Șterge-mi cu totul vitejia

Clipei când mi-am dezgolit bărbăția,

Astupă-mi ferestrele,

Murdărește-mi cu beznă visele,

Ia-mi razele de soare

Din încăperea unde-am împărtășit noi vinul tare,

Arde-mi tu casa din trecut,

Înroșește-mi soarele cu sânge brut

De aceeași culoare cu lumea

După ce mângâierea mea

A fost primită cu o lovitură-n gură.

Dar nu, iubirea-mi nu e vreo mâzgălitură

Scrijelită pe ziduri de-un puștan neînvățat,

Ci este amintirea unui copil înecat

Acolo, în iazul cela întunecat

În stânca netedă ca pielea, lent săpat.

Hai, Realitate,

Încearcă tu să-mi iei totul și toate.

---

Plânge-o mașină

Un automaton de alamă-s eu, strălucitor,

Dar nu posed nimic,

Doar finisaje reci, plăci strânse-n bolțuri, metalul sclipitor,

Ce-o fi sub ele nu se întrevede niciun pic

Și ticăie numai rotițe, motorașe, arcuri

Perfecte, proiectate cu un rol, fiecare-n parte.

De ce oare, totuși, câteodată, când se înalță valuri

Spre luna neagră și orologiul bate ore trei în noapte,

Simt ceastă hămesită foame

Și caznele din membrele fantomă,

Un ciob uitat de careva în mine,

Prins între piese, de le roade făr’ de formă?

Nicio morfină, orișicâtă, nu poate ostoi

Durerea care nu-i acolo și nici să fie nu are cum să poată.

Sunt un automaton de-alamă care știe doar a străluci,

Nu dorm și nu mănânc vreodată,

Nimic nu simt între picioare

Când ei m-adoră prin vitrină

Și roze îmi aruncă, floare cu floare.

Nu cer nimic, nu vreau pe nimeni, doar careva să vină

Și să-mi repare blestemata stricăciune!

---

Tradus din finlandeză în engleză de autor și din engleză în română de Miloș Dumbraci

---

“The Pioneer” copyright © 2019 by Artemis Kelosaari

“Paradise Lost” copyright © 2019 by Artemis Kelosaari

“The Machine That Cried” copyright © 2019 by Artemis Kelosaari

Originally published in Poems in Red and Black, 2019, Finland, by Acheron Styx Production / publicat inițial în Poems in Red and Black, 2019, Finlanda, de Acheron Styx Production

Translated and Reprinted by permission of the author  / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.