Poeme roș-negre – culorile pasiunilor care sfidează societatea contemporană; poeme despre frumusețea și urâțenia vieții, iubire și ură, despre cum toate acestea se topesc una într-alta…
Pionier
Mâzga încă-mi rezistă.
Planeta întreagă-i potopită
Cu ape fără fund și smârcuri puturoase,
Și viață.
Viermuiesc inocente, moi și unsuroase,
Șlehte de ochi, pe mii și mii de capete
Ce se hrănesc din ele însele, înfometate,
Cerc al infernului, fără-nceput sau coadă.
Licheni jilavi și restul de verdeață crudă
Care răsare și moare și putrezește încet, hidoasă,
Iar cu polenul apa sângerie îngroașă.
Cel mai josnic loc din lume,
Un cosmos veșnic ud, doar flegme
În care nimic nu ia vreodată viață, decât păcatul.
Și-aici îmi duc eu traiul
În exil, fără altceva de umplut timpul
Decât lecturi din Paracelsus și Cartesius
Și pregătirea de-a o-nfrunta cu totul,
Cu fier, cu focul.
Cred că aici e haosul originar,
Ultim tărâm de beznă, atât de rar.
Să fie lumină!
În fiecare zi pornesc eu aparate
Ce sapă șanțuri și pun fundații de palate
Și-ntind, simetric, drepte căi.
Regele-Soare a îmblânzit o mlaștină de și-a făcut-o rai
Și țarul a luat o turbărie și-n deltă a trântit oraș;
Iar eu în fiecare dimineață pornesc vreo abataj
Și privesc apa moartă cum de-o curăță-n vale
Cristal o face, prin purele metale.
Spiritul materia s-o înfrângă,
Mintea de om toate să le cuprindă!
Dar mâzga îmi rezistă.
Câteodată vaporii toxici mă sugrumă
Și-aud adânc în creștet cum șoapte rele-mi cântă-n strună…
Dar cred că știe, trebuie să știe nenumitul
Că nu are scăpare și i se-apropie sfârșitul.
Paradis pierdut
Hai, Realitate!
Pătrunde tu-n cest paradis pierdut de vară,
Strivește-mi sub șenile flora singulară,
Smulge tu scena bravurii mele,
Lasă-mi pustiu și uscăciune-n cale.
Șterge-mi cu totul vitejia
Clipei când mi-am dezgolit bărbăția,
Astupă-mi ferestrele,
Murdărește-mi cu beznă visele,
Ia-mi razele de soare
Din încăperea unde-am împărtășit noi vinul tare,
Arde-mi tu casa din trecut,
Înroșește-mi soarele cu sânge brut
De aceeași culoare cu lumea
După ce mângâierea mea
A fost primită cu o lovitură-n gură.
Dar nu, iubirea-mi nu e vreo mâzgălitură
Scrijelită pe ziduri de-un puștan neînvățat,
Ci este amintirea unui copil înecat
Acolo, în iazul cela întunecat
În stânca netedă ca pielea, lent săpat.
Hai, Realitate,
Încearcă tu să-mi iei totul și toate.
Plânge-o mașină
Un automaton de alamă-s eu, strălucitor,
Dar nu posed nimic,
Doar finisaje reci, plăci strânse-n bolțuri, metalul sclipitor,
Ce-o fi sub ele nu se întrevede niciun pic
Și ticăie numai rotițe, motorașe, arcuri
Perfecte, proiectate cu un rol, fiecare-n parte.
De ce oare, totuși, câteodată, când se înalță valuri
Spre luna neagră și orologiul bate ore trei în noapte,
Simt ceastă hămesită foame
Și caznele din membrele fantomă,
Un ciob uitat de careva în mine,
Prins între piese, de le roade făr’ de formă?
Nicio morfină, orișicâtă, nu poate ostoi
Durerea care nu-i acolo și nici să fie nu are cum să poată.
Sunt un automaton de-alamă care știe doar a străluci,
Nu dorm și nu mănânc vreodată,
Nimic nu simt între picioare
Când ei m-adoră prin vitrină
Și roze îmi aruncă, floare cu floare.
Nu cer nimic, nu vreau pe nimeni, doar careva să vină
Și să-mi repare blestemata stricăciune!
Tradus din finlandeză în engleză de autor și din engleză în română de Miloș Dumbraci
“The Pioneer” copyright © 2019 by Artemis Kelosaari
“Paradise Lost” copyright © 2019 by Artemis Kelosaari
“The Machine That Cried” copyright © 2019 by Artemis Kelosaari
Originally published in Poems in Red and Black, 2019, Finland, by Acheron Styx Production / publicat inițial în Poems in Red and Black, 2019, Finlanda, de Acheron Styx Production
Translated and Reprinted by permission of the author / tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.
