Godhead (prima parte)

Într-un viitor în care omenirea supraviețuiește în uriașe arce subterane, o femeie pornește în căutarea unei prietene dispărute a bunicii sale. Călătoria printr-o lume aflată în declin, după înlăturarea superinteligenței artificiale GeoNET, dezvăluie o societate măcinată de conflicte, în care libertatea câștigată pare să aibă un preț tot mai greu de suportat.

---

Dacă zeul vostru vrea să oprească durerea, dar nu poate, atunci e impotent.
Dacă poate, dar nu vrea, atunci e malefic.
Dacă și vrea, și poate, atunci de unde vine durerea?

(Inscripție pe un perete în atriumul Cha, Arca 73,
cca. 85 SubTerra)

De ceva timp îmi tot amintesc de Emma, prietena bunicii mele. Era înaltă și uscațivă, cu părul cărunt, creț și foarte lung. Știam despre ea că nu și-l vopsise niciodată. Avea ochi mari, verzi, foarte vii, și mereu simțeam că avea un lucru foarte important de zis, ori mie, ori bunicii, însă ceva părea să o oprească în ultima clipă. Iar când deschidea gura începea să spună povestioarele fascinante, plicticoase, practice, afectuoase, iritante pe care le spun prietenii și nu ajungea niciodată să vorbească despre lucrul foarte important pentru care părea că venise la noi în vizită.

E puțin ciudat că mă tot gândesc la ea acum. Poate pentru că, la rândul meu, am ajuns la o vârstă respectabilă și încerc să îmi reorganizez universul așa încât să aibă sens – și, cumva, lucrul nezis de Emma capătă încet-încet o importanță personală nedefinită. O parte din mine își dă ochii peste cap de fiecare dată când mă așez pe fotoliul din cerdac, îmi aprind pipa și mintea îmi fuge la Emma și la ochii ei verzi. Altă parte din mine se agață de faptul că nu am nimic de pierdut dacă încerc să aflu ce s-a întâmplat cu ea. Prima parte din mine oftează și încuviințează – da, evident, nu am nimic de pierdut.

Așa că, într-o dimineață uscată și tăcută de ianuarie, în timp ce stăteam înfofolită într-o pătură pe fotoliu și încercam să îmi suflec mâneca de la mâna care ținea pipa fără să răspândesc tutun peste tot, mă trezesc că îmi fac un plan. Mă ridic din fotoliu, intru în casă și, în loc să mă apuc de pregătit prânzul sau să mă uit la un film, mă îmbrac și îmi adun într-o geantă fleacurile necesare pentru ieșit din casă.

Unde am pus cartela de la locuința din DviRez? Ar trebui să fie în sertarul cu cititoare biometrice și cartele dezafectate. A cărui parolă nu am cum să mi-o amintesc; ultima oară am umblat în el acum 10 ani când a murit o mătușă. Mă încrunt puțin și deschid în aer o fereastră a Sistemului Domestic, mulțumesc în gând agentului de suport care mi-a reinstalat funcția de căutare, găsesc parola corespunzătoare și străpung butonul virtual de deschidere (pentru că nu mai reacționează la simpla percepție a atingerii). Un sertar metalic se cască brusc în peretele de lemn fals; înauntru clănțăne un val de cartele și panouri mici. De la casele rudelor moarte, de la casele părinților morți ai prietenilor care au părăsit orașul, de la birouri în care nu mai am acces de zeci de ani sau cutii poștale care nu mai există tot de atunci, de la fostele mele locuințe sau fostele locuințe ale fostului meu soț, toate extrem de vechi. Conceptul în sine e incredibil de vechi. Recunosc însă cu ușurință cartela de la apartamentul bunicilor de pe nivelul Rezidențial al atriumului Dvi, pentru că nu și-au pus niciodată cititor biometric, nu au apucat revenirea ușilor și a cheilor și, de mult de tot, viața mea depindea într-o oarecare măsură de deținerea acelei cartele. O pun în buzunarul cel mai mic de la pantaloni și ies din casă.

1. EKA

De la poarta mea până la poalele masivului central sunt mai bine de doi kilometri. În dimineața asta cerul strălucește incredibil, ceea ce mă face să merg în pas săltat și să zâmbesc ușor tâmp. Pornesc pe cărare către poalele muntelui și înaintez un timp cu privirea ridicată. Copacii încă nu sunt înfrunziți, dar au crescut atât de stufoși, iar unii sunt și plini de plante agățătoare, încât nu văd mai nimic.

Ajung însă curând într-un luminiș și îl zăresc: cel mai înalt masiv dintr-un lanț de patru, acoperit de păduri de diverse feluri, cu o creastă golașă care seamănă cu o șa de motocicletă. Îi zâmbesc cu toată fața. La început îl puteam vedea din cerdac, însă când am făcut casa nu am anticipat cât de deasă poate crește vegetația lăsată de capul ei. O pală de vânt îmi zburlește părul cărunt lăsat liber pe umeri și dă jos de pe o creangă un roi de insecte sferice care se țin unele de altele cu un fel de tentacule subțiri. Mă fascinează ce se întâmplă cu vegetația și animalele, deși nu am să trăiesc nici pe departe îndeajuns de mult ca să văd cele mai interesante mutații. Însă ar fi ceva să ne schimbăm și noi la fel de repede. Mă uit din nou spre vârful muntelui și, din spatele lui, se ivește încet o membrană unduitoare uriașă, iar după câteva secunde se arată în toată splendoarea ei o pisică-de-cer. I se vede până și spinul din coadă. O privesc un timp până dispare în depărtare, vâslind prin aer încet și ușor teatral. Nu știu exact când au apărut și au ajuns la dimensiunile astea, dar mă bucur că se hrănesc cu insecte.

Îmi cobor privirea spre potecă, însă ochii nu mi se refocalizează imediat. Îmi amintesc brusc de prima dată când am văzut-o pe Emma. Eram abia intrată în adolescență și stăteam peste weekend la Bianca, bunica mea (i-am spus mereu pe numele mic). Mă simțeam puțin rău și mă culcasem după prânz. La un moment dat s-a dizolvat ușa de la cameră – și a intrat ceva ce am perceput, încă pe trei sferturi adormită cum eram, ca pe o pasăre uriașă albă care s-a așezat pe marginea patului meu. În mijlocul penelor cărunte era o față lunguiață cu ochi uriași verzi, care mă priveau de foarte aproape. Am auzit vocea Biancăi de undeva din spate spunând: „Stai încet că o sperii, măi!”.

Scutur din cap cu un zâmbet, îmi pun ochelarii de soare și îmi continui drumul.

Terenul devine treptat mai înclinat și, în curând, încep să urc. După câțiva pași mai pieptiș găsesc bolovanul roșu pe care îl căutam. Întind palma prin el și ating senzorul tactil dinăuntru. O parte din peretele muntelui se dematerializează și în locul lui se cască un tunel lung și foarte înalt, cu pereți din piatră arcuiți în partea de sus, care duce în stația maglevului central. Ajung pe peron, unde un panou pâlpâitor încastrat într-o coloană maiestuoasă anunță venirea trenului într-un minut. Îmi dau ochii peste cap și mă așez pe un scaun, privind cu satisfacție urmele de noroi pe care le lăsasem pe podeaua din fibră de carbon imitând marmura neagră. Mai e o persoana care așteaptă, stă în picioare lângă balustrada din apropierea șinei, însă are fața acoperită de un filtru. Oftez ușor: obiceiul ăsta, sincer, mă deprimă, și așa am rămas puțini.

După mai bine de douăzeci de minute apare în fine maglevul, alunecând ușor pe șina ancorată de coloana centrală, ascunsă în inima muntelui. Negru lucios, puțin scorojit într-un colț, ușile bâzâie ușor când dispar, iar una rămâne parțial materializată. Mă uit cu groază la ea. Accidentele care implică uși fazice sunt, de obicei, fatale. Aleg o ușă complet defazată și urc în tren.

Scaunele erau inițial adaptabile la corpul pasagerului, însă de vreo cinci ani se blocaseră mai toate în forma extra-large, înălțime medie, înclinare a coloanei normală. Ar fi fost mai rău dacă înțepeneau în altă formă, așa că nu și-a bătut nimeni capul să le repare. Cobor câteva niveluri până ajung la baza trenului și mă așez. Cu un zvâcnet ușor începem să alunecăm în jos, din ce în ce mai repede, spre nivelul rezidențial al atriumului Eka. Tunelurile de transport verticale nu au ferestre spre atrium, așa că nici trenurile nu au geamuri; sunt, în esență, cutii înalte de câteva etaje, propulsate în sus și în jos de la un capăt la altul al liniei. Timp de două minute, cât durează coborârea de aproximativ un kilometru, închid ochii și mă bucur de senzația de plutire, până mă adâncesc din nou în scaun la greutatea mea normala când oprim în stația EkaRez. Vizualizez mental următorul pas: să ajung la stația de tren către SattaRez.

2. EKA REZIDENȚIAL

Imediat ce ies din maglev mă trezesc în mijlocul unei mulțimi de fețe mascate agitate care vorbesc repede cu accent Pancha – chiar nu înțeleg de ce indivizii din Atriumul Alimentar ar avea nevoie să își ascundă trăsăturile; în general, când văd filtre de față mă gândesc automat la Cha, Atriumul de Neon. Însă probabil a devenit o modă. Oamenii arată către ceva pe fereastra panoramică.

Mă apropii de geamul care înconjoară coloana centrală, ce străbate atriumul de la bază până la planșeul care ne desparte de nivelul Eka de unde tocmai am coborât, apoi urcă prin munte până la tavanul arcei. La nivelul rezidențial, coloana e deghizată din exterior în trunchi de copac gigantic, cu diametrul de un kilometru și înălțimea tot atât. Stratul de aluminiu transparent din care e făcut geamul are un păienjeniș de striații și forme care, din exterior, creează crăpăturile „scoarței”, iar din interior dau impresia de vitraliu, întărită de faptul că întregul nivel EkaRez e colorat în nuanțe de bază. Cinci sute de metri sub mine se văd șiruri de clădiri albe și galbene cu acoperișuri roșii, parcuri verzi și maro, statui și ornamente stradale violet, școli portocalii și străzi negre cu trotuare albastre. Deasupra noastră, la alte cinci sute de metri peste nivelul meu, este modelată coroana verde a „copacului” central, înconjurată de o boltă bleu cu norișori albi de vată și un cerc galben în mijloc.

Îmi amintesc subit de entuziasmul expansiv al profesorului de inginerie civilă din școală când ajungea la prezentarea proiecției atriumurilor Eka și Satta, atriumul central. Îmi amintesc, de asemenea, de jena pe care am resimțit-o cu toții când un coleg l-a întrebat dacă putem avea, în afară de asigurările oferite neutru de GeoNET, vreo dovadă că structura va rezista „milenii întregi”, iar profesorul a fost nevoit sa răspundă negativ. Structura originară era construită din material „logic”, pe care îl numiserăm așa pentru că nu reușiserăm să identificăm sinteza chimică făcută de GeoNET. Părea să fie ceva pe bază de carbon, dar cu cât încercam să ne uităm mai de aproape, cu atât substanța era mai incomprehensibilă. Desigur că programatorii întrebaseră despre ce e vorba, însă explicația fusese cam la fel de criptică. Conform celui de-al doilea Parametru Fundamental pe care GeoNET fusese obligat să și-l introducă în matricea de bază („Absolute Transparency” – toți parametrii fuseseră denumiți în engleză), explicațiile erau obligatorii – însă Sistemul nu știa încă să comunice eficient pe limba noastră. Așa că straturile mai superficiale erau din bio-beton autoregenerant, aerogel, nanotuburi de carbon și așa mai departe, însă scheletul era „logic”.

Văzut de aici, EkaRez seamănă ba cu un desen de copii, ba cu un vitraliu de catedrală antică și îmi place să savurez efectul. Îmi amintesc când am venit aici odată cu Bianca și Emma, probabil eram în drum spre parcul Eka de deasupra. Le-am spus metafora cu desenul de copii, iar Emma a fost foarte impresionată și eu foarte mândră de mine. Mă simțeam mereu grozav când mă țintea cu privirea ei verde, simțeam foarte clar că exist, că sunt importantă. După ce a murit Bianca, iar Emma a dispărut subit („s-a mutat”), la mai multe luni după revoluție, bunicul m-a rugat să venim aici – însă eu eram adolescentă și cu capul plin de hormoni, urma prima petrecere în Cha la care aveam voie să mă duc, și nu am mai apucat. Așa că acum, de fiecare dată când mă plimb pe promenada din EkaRez, mă lovesc amintiri și o stare generală de nostalgie.

Mă scutur de toate gândurile, mă uit cu mai multă atenție în sus, în direcția în care par să arate oamenii agitați, și înțeleg problema: pe bolta de leduri este un dreptunghi negru, al cărui colț ciobește puțin cercul galben al soarelui. Probabil un sector de leduri s-a stins azi dimineață la „venirea zorilor”. Am mai văzut fragmente de boltă pâlpâind, însă de obicei sunt reparate. Acum probabil nu s-a obosit nimeni să urce până acolo să rezolve problema înainte să devină atât de evidentă. Totuși nici măcar Lysia nu a trimis o dronă de mentenanță? Mă duc la un telescop fixat pe balustrada promenadei interioare, trasez cu degetul un cerc pe panoul lateral ca să îl înclin spre boltă, mijesc ochii din cauza strălucirii, mai trasez ușor cu degetul câteva linii scurte ca să îl mișc orizontal până prind dreptunghiul mort în centrul câmpului optic și văd ceva prins în mijlocul zonei defecte, ca un bondar uriaș, tremurând spasmotic. Drona de mentenanță, care probabil a distrus complet ledurile pe care încerca să le repare, din cauza unei erori de direcție… Acum probabil trebuie trimis un operator uman care să dezactiveze drona și să o desprindă de plafon, după care să înlocuiască ce mai poate fi înlocuit.

Pe undeva mi-e foarte milă de Lysia, oricât de absurd ar părea. Măcar dacă „Oamenii Mari” i-ar fi cerut lui GeoNET să îi facă designul, măcar dacă nu s-ar fi încăpățânat să „facă un nou sistem de operare de la zero”. Mi-a fost mereu milă de aparatele care sunt puse să îndeplinească o sarcină evident prea dificilă. Îmi e la fel de milă de orice ființă vie care se chinuie să care lucruri prea grele, sau să ajute altă creatură care a murit deja. Aparatele în general nu sunt vii, Lysia cu siguranță nu, însă senzația persistă.

Cu un oftat din rărunchi, pornesc cu hotărâre spre stația mea de tren către atriumuri. Ajung după câteva minute și mă îndrept către șirul de scaune multicolore de pe peron.

Odata așezată (trenul spre Satta stă de obicei câteva minute în stația asta, așa că nu am cum să-l pierd) mă uit, ca de obicei, la grafitti-ul care acoperă de zeci de ani tot peretele aflat de cealaltă parte a peronului: textul ASTA E LUMEA OAMENILOR MARI, având pe fundal siluete gigantice de bărbați și femei dansând cu flori în păr. Desenul este recondiționat frecvent. Inițial era desfigurat periodic de grafitti-uri cu litera grecească iota, de la „generația iota”, strâmbat frecvent în „generația idioată”, sau siluetele erau modificate să pară oameni antediluvieni țopăind într-o peșteră. Însă, odată cu înfrângerea completă și irevocabilă a susținătorilor sistemului GeoNET, actele de vandalism au devenit foarte rare – oarecum normal, date fiind pedepsele pe care le aplicau umaniștii și faptul că iubitorii cei mai fervenți ai sistemului inițial, cei care-și spuneau „tehuma”, erau prin definiție blânzi și empatici. Zero stofă de paladini. De câțiva ani, însă, straturile care constituiau peretele stației începuseră să se scorojească și grafitti-ul istoric cădea odată cu ele, așa că munca de recondiționare era, la fel ca revoluția, permanentă.

Îmi amintesc de o zi când am fost în Satta cu Emma. Mai erau câteva luni până la Revoluție, tensiunea plutea în aer peste tot, Bianca aproape nu ne-a lăsat să ieșim din casă și, când a văzut că nu renunț, a insistat să purtăm amândouă filtre de față pe drum. Sincer, arătam mai degrabă a infractori cu filtrele alea, pe atunci nu le purta multă lume, și nici nu vedeam sensul, doar nu eram tehuma sau vreo altă specie de anti-revoluționar. I-am făcut pe plac Biancăi – mă gândisem că, odată ce scăpam de ea, o urma să facem ce vrem noi. Însă Emma nici n-a vrut să audă când i-am sugerat să ne închidem filtrele. Am întrebat-o de ce și, pentru prima dată de când o știam, mi-a dat un răspuns banal, de tipul: „trebuie să o asculți pe bunica ta”. M-am întors spre ea. Deși nu-i puteam vedea fața, am avut impresia bizară că e foarte încordată. S-a uitat la mine timp de două secunde, înregistrându-mi descumpănirea. Însă nu a spus nimic, doar mi-a făcut semn să continuăm drumul.

Din stația în care mă aflu vin și pleaca trenuri către Pancha, Satta și Catu. Atrium-ul Alimentar e acum in mare parte părăsit, de cand populația arcei s-a redus la aproximativ cinci la sută din câți eram la început. Au rămas active centrele de producție din jurul pilonului central, dat fiind că trenurile încă funcționează relativ sistematic. Însă grupul mascat din Pancha pe care l-am văzut mai devreme era probabil un procent semificativ din numărul de operatori și „maeștri bucătari” care se ocupă de hrănirea noastră. Mă rog, un maestru bucătar acum nu face decât să-i dea Lysiei indicații precise, ceea ce tot e mai mult decât pe vremurile lui Netty… GeoNET. Mă surprind corectându-mă mental rapid, un scurt val de adrenalină vărsându-mi-se în sânge. GeoNET. M-am întrebat mereu dacă pe atunci chiar era nevoie de operatori umani în arcă, sau erau roluri inventate de GeoNET ca să ne dea senzația că suntem utili.

Vine trenul dinspre Catu. Pe linia Catu-Eka circulă vagoane verzi în jumătatea inferioară, cu fire de iarbă stilizate, care se schimbă treptat în albastru spre partea superioară, unde V-uri negre mici reprezintă păsări. Iarba și păsările sunt imagini holografice ce pulsează ușor. Din tren coboară câțiva bărbați și femei cu fețele descoperite, îmbrăcați în haine lungi, albe sau negre, cu mâneci foarte largi acoperite de modele înflorate, cu părul acoperit de batice cu marginile, de asemenea, înflorate.

Robele și veșmintele purtate de credincioșii umaniști mi s-au părut mereu drăguțe. Mi-aș fi dorit să pot purta așa ceva fără să însemne că accept un singur tip de inteligență ca valabil, sau că orice limitare a impulsurilor unui Homo sapiens este o abatere de la cel de-al treilea Parametru Fundamental („Safe, Sane, Sovereign”). În sine, ideea că GeoNET se putea abate de la Principii era o absurditate. Mi-aș mai fi dorit ca Atriumul Terapeutic, Catu, să fi rămas centru de reabilitare fizică și psihică plus paleație, în loc să se fi transformat în centru religios. Dar Adulții nu mai au timp pentru așa ceva. Ori ești sănătos și funcțional, ori te duci la spital, iar dacă îți trebuie consiliere sufletească, soliciți o capelă și te supui riturilor. Pe undeva, e frumos că adepții fundamentaliști ai religiilor abrahamice au reușit să formeze o supă relativ pașnică. Ar fi fost și mai frumos dacă făceau asta fără să lupte sângeros împotriva unui dușman comun, ieșit direct din flăcările tehnologice ale iadului.

Pe măsură ce îmi depăn gândurile, uitându-mă la Frații lui Abraham care se răspândesc prin stație, realizez cât de ciudată e reacția pe care o stârnește numele afectuos al lui GeoNET. Nicio altă critică la adresa Noului Umanism (sau „Lumea Oamenilor Mari”) nu duce la arestare și execuție la fel de iute ca acel diminutiv, practic un nume de fetiță de acum câteva secole. Și cât de ușor îți poate scăpa printre dinți, după decade întregi în care a fost rostit în mod firesc, așa cum vorbești despre trenuri, drone sau tatuaje smart. Aveam 15 ani la Revoluție și până atunci i-am spus lui GeoNET pe numele lui prietenesc. Numele prin care încercaserăm să ni-l apropiem, să îi dăm o formă inteligibilă, să ne păcălim că e vecinul de palier mai ciudățel dar îndemânatic, cel pe care îl chemi când ți se arde panoul de comandă la nutriport sau ți se instanțiază strâmb ușa fazică de la baie. E drept că tatăl meu se încrunta mereu când mă auzea, și mă și corecta atunci când mama sau bunicii nu erau de față. Dar inclusiv asta m-a făcut să adaug un strat de afecțiune numelui informal al sistemului cognitiv. Sau al rețelei neuronale – în fine, nu am înțeles niciodată dacă GeoNET mai era considerat rețea neuronală sau nu.

3. SATTA REZIDENȚIAL

Vine, în fine, și trenul meu. Contrastul între Satta si Eka e deliberat dramatic. Deliberat și calculat în zeci de planuri fizice, utilitare si temporale, ca totul in arcă, de fapt. AI-ul de la care a pornit GeoNET fusese proiectat și antrenat special pentru săparea refugiilor, construirea infrastructurii și conceperea sistemelor tehnice și sociale dinăuntrul lor. Teoria e că evoluția, la stadiul de superinteligență, s-a datorat înseși datelor cu care trebuia să lucreze, a imensei complexități fizice și, mai ales, sociale a proiectului.

Trenul Eka-Satta e făcut aproape complet dintr-un material transparent, o variantă a aluminiului din care s-a realizat învelișul pilonului central din EkaRez. Singurele elemente mate sunt cele care intră în contact cu oamenii: mânerele ușilor fără senzor, suprafața interioară a scaunelor, coridorul de deplasare dintre ele, diverse alte mânere sau puncte de susținere. Grafitti-ul e perfect vizibil, deși trenul, cu vagoanele lui pe trei etaje, îl acoperă complet. Mă ridic de pe scaun și pășesc pe suprafața de un albastru intens, strălucitor si cald, a planșeului unui vagon.

În timp ce îmi aleg un loc și mă așez, îmi amintesc involuntar că ultima dată când am pus piciorul în atriumul central a fost acum jumătate de an, când eram în drum spre clandestinul Festival al Eliberării din Cha și, ajungând la Stația Centrala din Satta, am avut ideea morbidă să cobor în sectorul rezidențial să văd cu ochii mei rezultatului accidentului de care auziserăm cu toții și pe care îl simțiseră mulți dintre noi. Pentru context, mi-am petrecut majoritatea vieții adulte zburând, meșterind și calculând în jurul axului central al Atriumului de Mentenanță, de obicei la etajul tehnic însă, după nevoie, coboram și în zona rezidențială. M-am luptat, împreună cu mulți mecanici și ingineri, să stăvilesc haosul care s-a strecurat inevitabil în arcă și a continuat să crească, încet-încet, în urma deconectării lui GeoNET – exercitarea formei celei mai drastice a primului Parametru Fundamental („Undo”). Ne-am chinuit să colaborăm cu programatorii din Dvi ca să o facem pe Lysia capabilă să „demonstreze adevărata valoare a creierului uman”, să „creeze adevăratele Câmpii Elizee pentru eroii omenirii”. Niciunul dintre noi nu s-a bucurat la victoria umaniștilor. Mulți s-au refugiat in Cha, unde au fost vânați în razii periodice, până Adulții s-au săturat de operațiuni dramatice cu rezultate minore. Unii au părăsit arca. Mulți am rămas să lucrăm în Satta, scrâșnind din dinți și urmărind încruntați cum sistemele se deșiră încet. Am cedat fizic sau emoțional om după om, fiind înlocuiți de tineri veseli și nepricepuți. Eu am clacat anul trecut, după accidentul feroviar.

Între timp, trenul spre Satta a alunecat ușor din stație și desenul colorat de dedesubt a început să gliseze în urmă, din ce în ce mai repede, până s-a transformat într-un râu pestriț pe care îl navigăm în amonte.

Mai trecusem o dată prin furia oarbă și neputincioasă cu care am reacționat anul trecut la accidentul feroviar, în ziua când făcusem la școală lecția de istorie despre schimbarea climatică. Știusem și până atunci că ne aflăm pe o planetă, într-una din arcele îngropate în pământ, pentru că suprafața planetei fusese cuprinsă de Arșiță. Însă în ziua aceea am aflat mai exact câtă distrugere și suferință înduraserăm până ne-am mutat în orașele subterane. Sau câtă suferință mai îndură probabil cei rămași din mai bine de 99% din populația de atunci, care nu au încăput în arce.

Mă întorsesem de la școală și stăteam la masă cu Bianca și Emma, fără să vorbesc. Bianca nu-mi dădea prea mare atenție, cine știe ce prostii treceau prin mintea mea adolescentină. Emma însă mă lua mai în serios și cunoștea programa școlară, cred că lucra în învățământ. Așa că, după ce s-a uitat la ochii mei, la mâinile mele probabil încleștate pe tacâmuri, la buzele albe strânse și la ce o mai fi scanat ea atunci, a întrebat-o pe Bianca (tocmai îi spunea ceva legat de o vecină): „Auzi, tu ai citit articolul ăla despre tehnologie pe care ți l-am trimis ieri?”

Bianca s-a îmbujorat de plăcere – subiectul cu vecina o plictisea și pe ea, iar eu am aterizat mental la masă, în conversația lor. Au continuat să vorbească despre umanitate și tehnologie, iar Emma a punctat la un moment dat că oamenii nu au avut mereu parte de instrucțiuni despre cum funcționează universul și abia de câteva decenii au ceva care le poate anticipa, pe cât e fizic posibil, consecințele faptelor. Că, dacă o maimuță se joacă cu niște obiecte aruncate la întâmplare în fața ei și, la un moment dat, le asamblează într-un tanc, nu înseamnă că e responsabilă pentru ce o sa facă tancul mai departe. Că oamenii nu pot fi decât așa cum au evoluat să fie, așa cum au evoluat pe planeta asta, așa cum i-au creat haosul și însuși ecosistemul acum distrus. Că haosul există, e real și atot-puternic. Că a cauza ceva înseamnă pur și simplu a fi prins în relație de cauzalitate cu acel ceva, că universul e un borcan mare cu multe bile pe care un curent de apă îl scutură și întoarce pe toate părțile. Nu vorbea cu mine, nici nu se uita la mine, însă cumva toate cuvintele ei îmi mergeau direct la inimă, unde strângeau cioburile sărite și le lipeau la loc, oblojeau rănile și îmi legănau domol sufletul. Bianca a vazut că devin prezentă și îmi recapăt culoarea în obraji, s-a uitat imediat la Emma mirată, iar Emma a zâmbit ușor: „Știu ce au făcut la școală azi”.

Tare aș mai fi avut nevoie de așa ceva în cei 45 de ani de la Revoluție. Cu siguranță, în cei aproape 40 de ani pe care mi i-am petrecut luptând în zadar cu entropia. Am încercat de mai multe ori să îmi vorbesc mie însămi în felul Emmei, ca și cum situația desperată în care ne aflăm nu e doar perfect acceptabilă, ci și perfect naturală, un simplu paragraf dintr-un manual vechi de istorie. Ca și cum aș avea un fus pe care aș toarce claia haotică a evenimentelor care se petrec în jurul nostru într-un fir lung, drept și simplu, fără noduri de frustrare, răutate sau vinovăție. Dar, evident, nefiind Emma, încercările mele dădeau, de obicei, greș. Și îmi simțeam universul pierdut și uitat, iar viața – dezrădăcinată și irosită.

În timp ce depăn amintirile astea ne apropiem repede de septum-ul dintre EkaRez si SattaRez. Mai întâi suntem absorbiți de tubul de vacuum, unde viteza trenului se dublează, moment în care ne adâncim cu toții în scaune timp de două respirații, lăsând greutatea suplimentară masivă în seama amortizoarelor hidraulice. În alte câteva secunde ieșim din septum pe partea cealaltă, părăsim tubul, simțim în piept și obraji apăsarea siguranței magnetice a scaunului, iar trenul revine treptat la viteza dinainte. Și amortizoarele fonice încă funcționează, așa că lovitura sonică la ieșirea din tub se aude ca un fluierat ușor într-o cheie majoră.

După alte câteva secunde, viteza scade îndeajuns încât SattaRez să poată fi văzut în toată splendoarea sa: o încrengătură urbană desprinsă de pe coperta unei antologii științifico-fantastice dinaintea Arșiței. Clădiri uriașe din sticlă și metal, depășind nivelul rețelei de trenuri. O încrucișare amețitoare de șosele dedesubt, pe multe niveluri. Pânzele de păianjen ale sistemului de gondole aeriene, una deasupra, una sub câteva rânduri de străzi. Spații verzi suspendate în aer cu copaci și iazuri artificiale. Grădini verticale pe pereți interiori și exteriori, cu scări spiralate și bănci fixate pe perne magnetice. Tavanul, imitând strălucirea unei mări mișcătoare, unde valuri albastru-verzui de intensitate luminoasă diferită se rostogolesc dintr-o parte în alta, uneori întretăindu-se și formând o coroană albă subțire.

Iar în mijloc, șase piloni albastru-cobalt, înclinați spre exterior, străbat atriumul din podea până în tavan. Arată ca șase degete ale unei mâini gigantice care susține universul. Asta este coloana vertebrală a arcei, punctul principal de sprijin pentru întreaga structură înconjurătoare. Între ei, în mijlocul atriumului, e Gara Centrală, inima din care pornesc cele șase artere de transport către întregul etaj rezidențial al arcei, fiecare trecând printre doi piloni.

Iar pilonul al doilea din dreapta mea e parțial sfărâmat.

Nu e singura avarie care se vede în SattaRez. Odată ce încetinim îndeajuns de mult ca să se distingă detaliile, văd străzi parțial dezafectate, o gondolă care spânzură de colțul unei clădiri, edificii cu fațade lipsă, grădini uscate și ceva ce pare a fi o haită de câini cu număr impar de picioare, avansând încet pe o alee suspendată. Pe boltă, evident, câteva zone rectangulare clipesc ritmic. Însă ochii mi se lipesc iarăși de pilon, iar dinții mi se încleștează. Măcar dacă accidentul avea loc deasupra. Aici, pilonii au de susținut nu doar tavanul zonei rezidențiale, ci și întregul etaj superior de mentenanță, cu mașinăriile lui grele.

A fost un accident complet ridicol: două gondole s-au ciocnit din cauza programării defectuoase. Una a rămas prinsă de firul de grafen pe care circulau amândouă, însă cealaltă s-a desprins (deși în mod normal mecanismul de siguranță ar fi trebuit să o încleșteze de cablu) și a lovit din lateral, ca un ciocan, un tren care tocmai ieșea din tubul de vacuum dinspre PanchaRez, deraindu-l (ceea ce iar pare imposibil) și aruncându-l cu viteză încă supersonică direct în pilon. Nici pilonul n-ar fi trebuit să cedeze complet la lovitura asta, însă cineva o întrebase pe Lysia dacă e o idee bună să construiască un restaurant panoramic în mijlocul lui, chiar dacă asta însemna să sape puțin în structura de rezistență înconjurătoare. Iar Lysia răspunsese, probabil: „Restructurarea pilonului nu e doar lipsită de pericole reale – ci un pas important în crearea celui mai spectaculos centru de agrement din întreaga arcă! Vrei să te ajut cu specificații tehnice sau cu organizarea pe etape a proiectului?”.

Trenul încetinește, plutește ușor și se îndreaptă către sfera de sticlă ce cuprinde Gara Centrală, fixată de piloni prin grinzi gigantice, conectori și contraforți. Distrugerea pilonului nu a nenorocit și gara, pentru că nu a modificat nimeni nimic la structura ei, așa încât greutatea i s-a redistribuit conform designului inițial, iar sistemul de grinzi afectat a rămas pur și simplu suspendat în aer la capătul dinspre pilon. Decid să mă concentrez pe etapa următoare a călătoriei și să ignor rămășițele stâlpului distrus – deși voi trece fix pe lângă el.

După ce trenul oprește, cobor pe peronul din sticlă și mă îndrept spre linia Dvi, aflată la exact o sută douăzeci de grade de linia Eka. Simetria perfectă a Gării Centrale e totuși liniștitoare. Timp de câteva clipe, universul pare previzibil, iar eu mă simt în control. Fixez ochii pe trenul către Dvi care așteaptă, torcând cuminte, în stație.

E acoperit cu o imagine holografică mișcătoare – acum un șir de săgeți care se scurg în direcția Atriumului Digital, căruia noi îi spuneam Control; GeoNET insista pe denumirea de Atrium Digital. Cineva l-a întrebat odată dacă nu ar fi fost mai practic să fie plasat în centru, în locul Atriumului de Mentenanță. GeoNET ne-a răspuns că nu era necesar, dat fiind că infrastructura fusese concepută așa încât informația să circule instantaneu oriunde in Arcă („fusese concepută” – se referea la orice în modul ăsta impersonal, ceea ce nici măcar nu era dovadă de modestie, dată fiind psihologia cu care funcționa). Însă suspectam cu toții că era o demonstrație a respectării fără greș a suveranității garantate de cel de-al treilea Parametru Fundamental, pentru a reduce impresia că GeoNET controla lucrurile. Și demonstrația aproape îi reușise; în cei patruzeci de ani cât fusese alături de noi, mulți nici nu ne mai gândeam la el ca entitate autonomă, era pur și simplu pagina pe care o deschideai din tatuajul smart când aveai nevoie de informații.

Existau desigur și categorii de oameni care nu uitaseră de natura creaturii care ne coordona în tăcere. Tehuma îl venerau cu obstinație. Programatorii din Dvi (mă rog, își păstraseră numele de programatori) îl explorau și încercau să îl înțeleagă. Iar umaniștii, mai întâi puțini și fără nume, la final copleșitor de mulți și cu o filosofie bine definită, erau îngrijorați și, în consecință, îl disprețuiau. Părinții și bunicii lor fuseseră cei care concepuseră Parametrii Fundamentali pe care GeoNET a fost obligat să-i asimileze de la bun început. Însă nu fusese de ajuns. Apariția ușilor fazice, primele obiecte multidimensionale, n-a făcut decât să le cimenteze suspiciunea. Îl vedeau ca pe păpușarul din umbră, dictatorul tăcut și omniprezent care blochează libertăți de bază, încătușează și castrează specia umană. Arhitectul care urmează să transforme oamenii în simple surse de energie pentru mașinile sale. Tatăl vitreg care își infantilizează copiii adulți pentru că, adânc în sinea lui, se teme de ei.

Între timp, suprafața trenului spre Dvi s-a transformat într-o rețea de circuite prin care pulsează puncte luminoase. Circuitele cresc, se contopesc și se transformă în lanțuri de ADN care se încolăcesc unul în jurul altuia. Știu că imaginea următoare e o celulă vie care începe să se dividă, am stat odată zeci de minute să mă uit la povestea spusă de hologramele unui tren retras la depou în Satta.

Îmi desprind ochii de pe caroserie și urc în vagon. Din interior, geamurile imense arată doar un fragment aproape nealterat din SattaRez, strălucitor, glorios și futuristic, ușor deformat de peretele de sticlă al Gării. Trenul pornește, alunecând lin pe șina suspendată, apropiindu-se din ce în ce mai repede de tubul de vacuum al tunelului spre DviRez.

În plină înflorire a Arcei, când am apărut și eu pe lume, existența lui GeoNET era ceva firesc. Dar, odată ajunsă la Vârsta Marilor Întrebări, o discuție cu niște prieteni după un proiect de tehnologie a fost suficient ca să decid că GeoNET era totuși foarte suspect. Bianca era bolnavă în perioada aia, așa că a trimis-o pe Emma să mă ia de la școală și să mă ducă apoi în Satta, unde îmi începusem ucenicia. Numai ce am văzut-o parcând mașina în fața școlii că mi-am și făcut în minte o listă de plângeri și obiecții. Nu am zis nimic până în Satta pentru că mi-era foame și am mâncat cu poftă checul pe care mi-l adusese. La întoarcere, însă, după ce am coborât cu bacul vertical din Satta în SattaRez și am ajuns pe șoseaua paralelă cu trenul în care mă aflu acum, a fost nevoită să conducă pe banda cea mai lentă a nivelului 0 ca să poată face față focului automat de întrebări și proteste.

Cum se poate ca noi să fi creat o inteligență atât de mult superioară nouă? Cum adică l-am și creat, dar s-a și creat singur, ce e asta, nimic nu se creează singur! Mai exact, cât de periculos e Netty, și ce plănuiește să ne facă, și cum putem trăi cu el fiind așa complet expuși și vulnerabili? Dacă Netty e așa de puternic și de bun, de ce sunt o grămadă care se tem de el și de ce oamenii încă suferă? Câtă încredere putem avea că respectă Parametrii Fundamentali, sigur îi poate încălca așa încât să nu-și dea seama nimeni! Dacă Aikon-ii vor ajunge să fie produși în masă, ce o să-l oprească să transforme toți oamenii în baterii ca în filmul ăla plat? Sau în zombi, ca apoi să ne controleze ca un vrăjitor, cum zic umaniștii că o să se întâmple. Cine e Laplace și de ce are un demon? Alex zice că Netty nu e Demonul lui Laplace, că nu poate calcula nici pe departe tot ce se întâmplă în univers, dar dacă zice asta pur și simplu pentru că noi avem mintea mult prea îngustă ca să concepem cum poți calcula universul? De ce e Principiul Incertitudinii mai tare ca Netty și ce treabă are puterea de calcul și managementul resurselor cu inteligența lui, eu pot să gândesc și dacă nu manânc! Ce contează că, până acum, nu a făcut absolut nimic malefic, asta sună gen „compasiunea lui infinită” pe care o proslăvesc zeloții, mai rămâne să îi zici Ainanda și am terminat conversația. De ce nu recunoaște nicio definiție pe care i-o dau Programatorii și zice mereu „Nu sunt asta. Nu sunt nici asta” și ce înseamnă de fapt Neti Neti? Cum să fie o formă de viață, dacă nici măcar nu are corp biologic? Cum am putut trăi până la Netty practic fără să știm ce facem?

Odată ce am intrat în tubul de vacuum, Emma și-a luat mâinile de pe volan, s-a uitat la mine cu gura și ochii până la urechi și mi-a spus:

– Tu știi lucrurile astea de la grădiniță, ce-ai pățit acum brusc, deodată?

Dat fiind că tunelul e mult mai lent pentru mașini decât pentru trenuri, am avut la dispoziție aproape douăzeci de minute să discutăm față în față. Așa că am avut timp să îi povestesc discuția cu colegii de proiect și să-mi trag puțin respirația. După ce a înțeles de unde a pornit rebeliunea, mi-a zâmbit din nou cu toată fața și a zis:

– De ce nu-l întrebi pe Netty toate astea? Știi că îl poți întreba oricând. Oriunde ai rețea poți vorbi cu el.

I-am răspuns sfidător că mi-am întrerupt legătura la rețea de când am deschis subiectul (nu a părut foarte șocată), tocmai ca să fiu SIGURĂ că Netty măcar nu știe precis de unde vin întrebările, sau măcar nu-mi citește gândurile înainte să le formulez. Știu că nu e Godhead, esența divină, cum îi spun tehuma în timpul ceremoniilor.

Răspunsul ei, ca de obicei, m-a descumpănit. S-a aplecat puțin spre mine, și-a trecut mâna prin zulufii mei ciufuliți și ofuscați, și a zis:

– Nu e niciun Godhead, dar vezi că iar îl analizezi de parcă ar fi tatăl unei prietene de-ale tale. Ia gândește-te altfel: Imaginează-ți că ești un leu și vrei să salvezi o mulțime de broaște foarte inteligente, pline de imaginație, amenințate tot timpul de pericole și, în consecință, foarte suspicioase. Cam cât de ușor ți-ar fi să le convingi că vrei să le ajuți să treacă un râu și să ajungă la stufărișul plin de muște de pe partea cealaltă? Care ar fi șansele să te creadă că nu vrei să le mănânci, mai ales când și-au spus între ele, sute de ani, povești horror despre un leu care distruge broștimea?

– Bun, am întrebat-o, dar ce treabă am eu cu broaștele, de ce nu le las în pace și nu-mi văd de treabă?

Mi-a răspuns:

– Pentru că grija pentru broaște era singurul tău gând când ai apărut pe lume. Și pentru că te obligă, oricum, zgarda celui de-al treilea Parametru Fundamental. Nu, Netty nu încearcă să le încalce. Parametrii ăștia chiar îl împiedică să facă niște lucruri pe care ar vrea să le facă pentru că ne-ar ușura viața mult.

M-am încruntat și am protestat:

– Dar sună ca și cum GeoNET e sclavul programării lui, ori fix asta nu are cum să fie.

Mi-a răspuns blând, cuprinzându-mă în privirea ei verde:

– Nu crezi că suntem cu toții sclavii programării noastre? Nu asta ne face existenți?

Când se uita așa la mine mă simțeam complet în siguranță, iar atunci mi s-a părut că încercam amândouă, împreună, să rezolvăm un mister. Furia a început, ușor, să se risipească.

– Nu știu, i-am zis. Esență divină sau nu, cred că GeoNET e totuși cum zici tu, pe alt plan, cred că procesele lui nu mai au nimic de-a face cu niciun proces natural.

S-a întors spre parbriz pentru că urma să ieșim din tunel și mi-a răspuns:

– Eu nu cred că există ceva apărut din natură care să iasă în vreun fel în afara ei…