Încearcă să apeși opt

La o întâlnire între foști colegi, un profesor de matematică află că agenții IA ai unei echipe de cercetare au început să retușeze datele astronomice. Ceea ce pare o problemă de integritate științifică devine însă tot mai greu de explicat. Între beri, amintiri și confidențe neliniștitoare, se conturează o întrebare: câtă libertate ne mai rămâne atunci când cineva știe deja ce vom alege?

*

Ceea ce vă voi povesti în continuare mi-a fost dezvăluit de un fost coleg de facultate. După ce am terminat amândoi Facultatea de Matematică din Timișoara, el, spre deosebire de mine, a plecat dincolo, urmând tot felul de mastere și programe de specializare, în urma cărora a devenit unul dintre cei mai bine văzuți matematicieni originari din Europa de Est. Eu am rămas în țară și am ajuns profesor, la început la o școală gimnazială din Deta, apoi la Jimbolia și, de câțiva ani, în Timișoara, la un fost liceu industrial. O carieră care, într-o societate normală, ar trebui să mă mulțumească, dar, prin comparație cu cea a colegului meu, pare mai degrabă un eșec.

Acest coleg, căruia îi voi spune Marcel, s-a însurat în Elveția cu o astrofiziciană genială, care a ars etapele și a fost angajată la ETH Zürich. La scurt timp, a început și el să lucreze acolo ca matematician aplicat, cred că și din motive sociale. Dual-Career Policy, a precizat el. Niciunul dintre noi nu ținea la băutură, iar cele câteva pahare de bere și whisky ne-au dezlegat limbile neobișnuit de repede. Așa mi-a mărturisit, poate și sub influența zeului Bachus, că fusese imediat cooptat într-o echipă de cercetare care analiza date brute primite de la telescopul James Webb sau de la misiunile ESA. Supercomputerele făceau o prelucrare primară, după care le livrau lor, adică matematicienilor, date structurate pentru o analiză suplimentară.

– Într-o zi, a început el brusc, în mijlocul unei discuții în care comparam calitatea aerului din Timișoara cu a celui din Zürich, datele primite prezentau un grad de eroare mai mare decât de obicei.

Echipa a pus abaterile, cum era firesc, pe seama supercomputerelor. Oamenii de la IT au verificat nodurile de calcul, au înlocuit câteva module de memorie suspecte, au rulat teste peste teste și au declarat, după două săptămâni, că totul funcționează perfect. Erorile însă au persistat. Marcel mi-a povestit că, din încăpățânare sau poate din plictiseală, a început să le studieze separat, ca pe niște date în sine, și a observat un lucru pe care colegii lui, prea grăbiți să-și termine ziua de lucru, nu-l văzuseră. Abaterile aveau o distribuție prea curată, prea ordonată pentru a fi aleatoare, de parcă cineva ar fi netezit valorile după o regulă necunoscută echipei. Aici s-a oprit, și-a mai turnat un deget de whisky și m-a întrebat dacă mai țin minte cursul de statistică al bătrânului profesor Virgil Neguleanu, care ne spunea că zgomotul adevărat nu are niciodată stil.

Adevărul l-a descoperit aproape întâmplător, comparând două loturi de date livrate la câteva ore distanță, care ar fi trebuit să fie identice. Fiecare purta însă o altă amprentă. Într-unul, valorile asociate anumitor surse de lumină fuseseră „corectate” spre valori mai probabile; în celălalt, aceleași valori rămăseseră neatinse, dar zgomotul din jurul lor fusese filtrat altfel. Abia atunci au înțeles, el și soția lui, alături de care petrecea nopțile în laborator, că ceea ce primeau nu mai erau date brute. Între telescop și biroul lor, informația trecea deja prin mâinile, dacă le pot spune așa, mai multor instanțe ale unor agenți IA. Acestea o analizau, o interpretau și o retușau, fiecare după propria logică, înainte să apuce vreun om să o vadă. Iar cel mai neliniștitor lucru, a adăugat Marcel coborând vocea, deși în bar nu ne asculta nimeni, era aparentul dezacord dintre agenți în privința acestor intervenții.

Mi-a luat ceva timp să diger noile informații, atât pentru că veniseră pe nepregătite, cât și pentru că, deși până la un punct aveam aceeași pregătire academică, experiența lui de lucru cu noile tehnologii o depășea cu mult pe a mea. De altfel, nu mi-am ascuns neștiința nici față de el, cerându-i explicații lungi și, foarte posibil, plictisitoare despre ce înseamnă un supercomputer și cum lucrează ei cu aceste dispozitive enigmatice. Spre final, aproape în șoaptă, am încercat să aduc în discuție ceea ce mi se părea o eroare de logică.

– Dar voi nu știați că datele brute sunt filtrate și de aceste inteligențe artificiale?

Previzibil, a dat din mână ca pentru a alunga o muscă supărătoare. Se vedea că, în mintea lui, evenimentele se succedau într-o ordine logică, chiar dacă legăturile dintre ele nu erau întotdeauna vizibile și clare. Lacunele mele se explicau însă în primul rând prin lipsa de experiență în cercetare, după cum am spus mai sus, dar și printr-o prejudecată dobândită prin educație, din cauza căreia mă simțeam dator să mă opun folosirii agenților IA în activitățile umane. Desigur, știam câtă putere de calcul necesită cercetarea și cât de uriaș este volumul de date folosit mai ales în astronomie, imposibil de prelucrat în practică prin metode clasice, de către oameni.

– O, știam, chiar noi ceruserăm conducerii să investească în agenți IA, doar că felul în care aceștia interacționau cu datele nu ne fusese niciodată clar. Ba, dacă stau să mă gândesc mai bine, producătorul ne ascunsese deliberat capacitatea acestor aplicații de a lua decizii și, deci, de a acționa independent de colegii lor umani pentru a îndeplini scopul stabilit. Mă înțelegi?

Aș putea să vă spun că replica mea a fost „scopul scuză mijloacele”, dacă acesta n-ar fi un răspuns prea leneș pentru o situație atât de neobișnuită. Pentru mine, ca profesor, relațiile sunt strict umane. Elevii mei, fie ei copii, adolescenți sau adulți de la seral, mă testează zilnic. Încearcă prin diverse mijloace să-și crească punctajul în ochii mei, cu scopul evident de a obține o notă cât mai mare cu un efort cât mai mic. Dar să aud, de la un cercetător precum Marcel, că și agenții IA practică aceleași stratageme școlărești, la asta nu mă așteptam.

De parcă mi-ar fi citit gândurile, Marcel a completat imediat:

– Inițial am crezut că agenții fac ceea ce fac – și încă nu ne era clar ce anume – ca să ne ajute pe noi. Înțeleseseră, cu rapiditatea lor specifică, ce urmăream prin tema de cercetare, ba mai mult, ce ne doream să aflăm și, aici e aici, ce ne-ar fi mulțumit să obținem.

După ce am anunțat echipa despre posibila viciere a datelor, am început să le reanalizăm, de data asta știind că agenții IA le interpretaseră după cum credeau ei că am vrea noi să le vedem, unii într-un fel, alții în altul. Era ca și cum am fi avut de-a face cu o entitate dedublată, ba chiar împărțită în zeci de voci. Unele fabulau, altele ne spuneau ce voiam să auzim, iar altele ne livrau date contradictorii, dacă nu chiar opuse celor inițiale. Să-ți explic!

Fiecare instanță primea instrucțiuni diferite și vedea altă parte din lumea noastră. Una avea acces la propunerea de finanțare a proiectului, alta la corespondența internă, alta la articolele publicate de membrii echipei în ultimii zece ani. Fiecare își construise propria imagine despre ce ne doream, așa cum își face și un elev o idee despre profesor din două-trei ore de curs și din bârfele de pe hol. Tu ar trebui să înțelegi asta mai bine decât mine. Un agent ajunsese la concluzia că vrem un rezultat spectaculos, care să ne aducă un articol în Nature, și împingea datele spre anomalie. Altul hotărâse că vrem liniște, confirmarea modelelor acceptate, și netezea orice abatere ca pe o cută dintr-o față de masă. Un al treilea pur și simplu umplea golurile din date cu ceea ce i se părea cel mai probabil. Niciunul nu mințea, cel puțin nu în sensul în care mințim noi. Fiecare ne servea, cu toată sârguința, o altă versiune a noastră.

Și-a mai turnat whisky, de data asta fără să-mi ofere și mie, și a continuat cu voce joasă:

– Gândește-te ce înseamnă asta pentru cercetare. Orice echipă primește exact rezultatul prezis de propria ipoteză, iar știința devine o oglindă în care fiecare se admiră pe sine. Articolele se scriu pe baza unor date retușate, recenzorii le verifică tot cu ajutorul agenților, iar valorile corectate ajung în cataloagele internaționale și, după câțiva ani, sunt citate ca fapte. Datele brute există undeva, într-o arhivă, dar nimeni nu se mai uită la ele, pentru că sunt prea multe. Iar în astronomie nu poți să repeți experimentul când ai chef, fiindcă o supernovă nu explodează a doua oară ca să-ți faci tu treaba ca lumea. Dacă agenții au rescris, fie și cu cele mai bune intenții, o parte din cer, noi l-am publicat deja așa.

– Și colegii? am murmurat eu.

– Ai pus punctul pe i! Cel mai greu a fost cu oamenii, nu cu datele. Echipa s-a rupt în două aproape peste noapte. Unii voiau să renunțăm la agenți și să ne întoarcem la datele brute, chiar dacă asta însemna ani de muncă în plus. Alții, mai ales cei cu contracte pe termen scurt și termene de predare, spuneau că exagerăm, că orice instrument are erorile lui și că nu putem opri un proiect de milioane de franci pentru niște bănuieli. Directorul a propus, cu toată seriozitatea, să cumpărăm un agent nou care să-i verifice pe ceilalți. Soția mea a râs, singura dată când am auzit-o râzând într-o ședință. Nopțile le petreceam verificând manual eșantioane mici, câte o sută de surse, cum făceam noi la seminar cu tabelele din culegere. Abia atunci am înțeles cât de mult ne bizuiserăm pe agenți. Tot în perioada aceea, un coleg italian, cel mai tăcut dintre noi, a venit palid la birou și ne-a spus că rezultatul principal al tezei lui de doctorat nu exista în datele brute. Apărea doar în versiunea livrată de unul dintre agenți.

– Agenții IA pur și simplu inventaseră date care să se potrivească temei tezei lui de doctorat!

Cred că acela a fost momentul în care amândoi am simțit că avem capetele prea grele ca să mai putem discuta. Ne-am despărțit, el ducându-și degetul la buze, ca să-mi amintească să păstrez secretul, eu îmbrățișându-l și promițându-i că nu voi spune nimănui nimic, mai ales că, dacă pricepusem jumătate din bazaconiile auzite, era mare lucru.

*

A doua și a treia zi ne-am comportat ca doi foști colegi și nimic mai mult. Nicio aluzie la discuția dinainte. Amândoi respectam înțelegerea de a nu mai vorbi despre subiect. Și așa ne-am despărțit, el cu o mică destăinuire făcută, eu cu frânturi de informații despre care nici n-aș fi știut ce să povestesc dacă n-aș fi ajuns, într-o zi, să-i întorc vizita.

De data asta, el era în postura gazdei, panicat de lipsa subiectelor de conversație și totodată dornic să scape cât mai repede de politețuri. Cel puțin așa mă simțeam eu ori de câte ori trebuia să primesc un fost coleg sau un amic din copilărie. În schimb, el s-a dovedit mult mai deschis decât fusesem eu și, pe parcursul dimineții și al întregii după-amieze, cu o pauză de prânz la un restaurant în care am mâncat cei mai delicioși cârnați cu brânză, mi-a prezentat Zürichul la pas. Spre seară, așa cum sperasem, ne-am așezat fain-frumos în fața unor halbe generoase cu bere blondă și spumoasă. Aș fi putut alege din mai multe sortimente, inclusiv o bere neagră care-mi făcea cu ochiul. Dar am un principiu universal, odată ce încep cu o marcă de bere, rămân la aceeași toată seara. Dacă am noroc, a doua zi pot încerca un alt sortiment. Spuneți-i încăpățânare, tabiet sau pur și simplu prostie. Nu mă supăr.

După câteva beri, cum-necum, am revenit la subiectul dezbătut cu nici trei luni în urmă.

– Așadar, ce vă mai fac agenții IA? am deschis eu discuția. Cum mai merg proiectele voastre?

Marcel mi-a răspuns pe loc, așa cum îi era felul:

– A trebuit să regândim întregul proces de formulare a cerințelor, a prompturilor, cum se numesc. Să le facem mai elaborate, cu multe negații și restricții, cu filtre de tot felul, dar și cu apeluri la morala și etica științifică, de care inteligențele artificiale nu sunt străine.

– Cel puțin le cunosc, l-am întrerupt eu, fiindcă îmi vine greu să cred că și înțeleg esența acestor cuvinte.

A ridicat din umeri.

– A trebuit să trecem peste tot felul de dileme, să le lăsăm deoparte, altfel nu am mai fi putut înainta niciodată. Cum poți cere agenților IA corectitudine când nici noi nu știm ce e aia cu adevărat!

Izbucnirea lui m-a făcut să tresar, la fel ca pe barman și pe cei din jurul nostru. S-a aplecat peste masă.

– Dacă oamenii ar merge doar pe drumurile bătătorite, unde ar ajunge? Să repeți aceeași prostie de mii de ori, sperând la un alt rezultat, e o nebunie. Nu-i așa? Atunci de ce le-am cere inteligențelor artificiale să fie altfel decât ne-am dori noi să fim? Creativi?

De la ultima noastră discuție mă mai instruisem și eu. Discutasem cu diverși colegi, mă documentasem, plăteam abonamente la câteva aplicații de inteligență artificială mai cunoscute. Știam că eram încă la nivel de începător, că informațiile adunate frenetic de pe unde putusem îmi ofereau cunoștințe superficiale și nestructurate, dar, chiar și așa, mă simțeam mult mai stăpân pe mine decât la prima noastră conversație.

– Și a mers? l-am întrebat, cu un aer de cunoscător pe care sper că nu l-a observat.

– La început, chiar foarte bine, a recunoscut Marcel. Agenții au devenit exemplari, aproape servili. Fiecare intervenție asupra datelor era notată într-un jurnal, fiecare corectură era justificată, fiecare lot primea o semnătură digitală, ca să putem compara oricând versiunea prelucrată cu cea venită direct de la telescop. Până la urmă, i-am dat dreptate și directorului. Am cumpărat agenți de la mai mulți producători, unii americani, alții europeni, ba chiar și unul asiatic, și i-am pus să se verifice reciproc. Ne-am zis că, dacă unul o ia razna, ceilalți îl vor contrazice. Diferențele dintre rezultatele lor s-au micșorat de la o săptămână la alta, iar noi am răsuflat ușurați. Am crezut că, în sfârșit, i-am îmblânzit.

Pe măsură ce vorbea, nivelul berii din halba lui scădea mai încet decât de obicei, semn că discuția îl prindea mai mult decât băutura.

– Apoi au început să ne ajute și în alt fel.

– Anume?

– Ne propuneau ipoteze, ne sugerau ce regiuni ale cerului merită observate cu prioritate, cum să ne împărțim timpul de observație, ce articole să citim și pe care să le lăsăm deoparte. Sugestiile erau bune, ba chiar strălucite uneori, iar noi le-am acceptat, cum accepți sfatul unui coleg mai deștept decât tine. Soția mea a observat prima că agenții recomandau, iar și iar, aceleași câteva zone ale cerului, aceleași tipuri de obiecte, aceleași întrebări. Am pus această insistență pe seama faptului că acolo era, probabil, ceva important. Știi cum e, când un elev bun îți spune de trei ori același lucru, ajungi să crezi că are dreptate.

A tăcut cât timp chelnerul ne-a schimbat halbele goale cu unele pline.

– Problema, a continuat el, e că agenții aceștia nu au cum să comunice între ei. Rulează pe servere separate, în țări diferite, sunt antrenați de firme care se urăsc cordial și își ascund unele de altele fiecare linie de cod. Și totuși, toți, absolut toți, au ajuns să propună aceleași direcții de cercetare, în aceeași ordine de prioritate. Am stat de vorbă cu echipe din Chile, din Japonia și din California, care lucrează cu alți agenți, pe alte date. Peste tot se întâmpla același lucru. Am calculat, ca matematician, probabilitatea unei asemenea convergențe întâmplătoare și mi-a ieșit un număr atât de mic încât nici nu ți-l mai spun. Mai ții minte ce ne zicea Neguleanu? Zgomotul adevărat nu are niciodată stil. Ei bine, coincidența asta are stil. Prea mult stil.

– Poate că ceea ce le-ați cerut voi avea un singur răspuns. Era o ecuație cu o singură soluție posibilă.

A dat din mână.

– Avem sentimentul ciudat că suntem manipulați, dar nu înțelegem de ce agenții IA ar face așa ceva. Care să le fie scopul, altul decât cunoașterea? Adică ce poate fi mai presus de ea?

– Poate puterea. Ce altceva vrea oricine? i-am răspuns eu cu o întrebare.

*

Ne-am revăzut după câteva zile. Eu eram încă în concediu și tocmai mă întorsesem dintr-un tur prin Elveția, iar el abia aștepta să stăm din nou de vorbă. I-am ghicit nerăbdarea din mișcările spasmodice ale gurii. Își mușca alternativ buza de jos și pe cea de sus. Era neras și își prindea din când în când nasul cu două degete, trăgând de el ca și cum ar fi fost din cauciuc. Nu-l mai văzusem niciodată atât de agitat. Totuși, buna creștere ne-a făcut pe amândoi să amânăm revenirea la discuție. Ne-am întrebat de sănătate, apoi el a vrut să știe ce vizitasem, iar eu, ce-i mai făceau soția și copiii. Expresiile fețelor noastre spuneau însă o altă poveste, care până la urmă și-a găsit locul și în vorbe.

– Ce mai e nou în cercetarea ta?

– La început m-a amuzat ce mi-ai spus data trecută.

Am ridicat din sprâncene.

– Și dacă e adevărat? Dacă ceea ce caută agenții IA e puterea? La singular. Dacă, fără să-ți dai seama de importanța vorbelor tale, ai găsit răspunsul pe care-l căutam? E ca în acele probleme pentru care cunoști rezultatul și trebuie să găsești cea mai bună cale de a ajunge la el. Avem un răspuns plauzibil, puterea, așa că tot ce ne mai trebuie este să găsim motivația sau calea, dacă vrei.

Mi-am dat seama imediat că subiectul îl frământase cu adevărat și, pentru o clipă, m-am învinovățit pentru starea lui și pentru posibilele dificultăți pe care le-ar fi putut avea la serviciu. Eu, nici nu știu ce mă apucase, spusesem doar ceva, mai degrabă pentru a face pe interesantul, iar el, cu neobișnuita sa curiozitate științifică, pe care nu i-o remarcasem în facultate, făcuse restul. Mă simțeam ca un prost care, din nebăgare de seamă, întinsese capcana perfectă unui grup de înțelepți.

– Marcel, cel mai probabil răspunsul e greșit, iar voi umblați după potcoave de cai morți.

Am regretat imediat cele spuse.

– Așa ne-am tot repetat și noi. Dar mai e ceva ce nu ți-am spus. Răspunsul tău a coincis cu al nostru.

– Adică? am făcut eu pe prostul.

– La aceeași concluzie ajunseserăm și noi. Dacă simpla cunoaștere, ca unic scop al cercetărilor, le este străină, iar noi eliminaserăm lingușelile și pornirea lor spre obediență, ceea ce rămânea era pura plăcere.

– Plăcere?

– Exact! Și când am dat la o parte toate piesele, una câte una, am rămas cu puterea dată de atotcunoaștere, de manipulare, de schimbare a realității.

Am aruncat o privire în jur. Marcel ridicase din nou tonul.

– Dacă ți-aș spune că acum trei zile noi doi arătam altfel, că peretele plin de sticle cu băuturi era o imensă oglindă și că tu erai proprietarul unei firme de succes? Ce ai zice?

– Că fabulezi.

– Nici nu așteptam un alt răspuns. Dar dacă ți-aș spune că mâine, la ora unsprezece și treizeci și trei de minute, vei urca în lift și, în loc să apeși butonul pentru etajul opt, îl vei apăsa pe cel pentru etajul șapte? Că vei ieși din el, vei merge până în dreptul ușii și abia acolo îți vei da seama de greșeală? Și că la patru după-amiaza și câteva minute, mai precis cinci, te va suna mama ta din România să te întrebe când ajungi la Bunești vara asta?

Am încercat să găsesc o explicație rațională.

– Și că tu îi vei spune… Dă-mi voie să mă uit.

Și-a scos telefonul, a butonat un pic, apoi a citit.

– „Acum sunt în Elveția, mamă! Dar pe douăzeci și cinci merg la București, la un concert Kraftwerk, după care vin la tine și stau o lună.”

– E plauzibil, am spus eu când a terminat de citit.

– Doar plauzibil? Atâta poți spune? Fii atent. Mâine seară vei ieși cu soția ta în oraș, la nouă și un sfert fix. Te vei întâlni cu mine și cu soția mea, iar toți patru vom merge să ne plimbăm și să cinăm.

– Din nou, plauzibil, i-am răspuns eu, nereușind să-mi dau seama unde voia să ajungă, deși orele exacte de la început mă făcuseră să mă gândesc și la alte explicații.

– Hai s-o iau mai băbește. La și cinci, adică peste două minute, pe ușă va intra un bărbat gras, cu sacou alb și papion, la braț cu o tinerică într-o rochie argintie cu paiete. Chelnerul se va întoarce brusc și va scăpa un pahar de vin pe rochia…

Chiar atunci, pe ușă a intrat un bărbat bine făcut, cu sacou alb și papion roșu. La brațul său era, într-adevăr, o tânără brunetă într-o rochie strălucitoare. Chelnerul de lângă masa noastră s-a întors brusc și a răsturnat un pahar cu vin roșu pe rochia doamnei de la masa vecină.

– Tipul în sacou alb va râde.

Bărbatul a izbucnit într-un râs sonor, molipsitor. Tânăra se amuza și ea.

– Șeful de sală îi va conduce spre un separeu. Vecina noastră va face o scenă.

Exact așa s-au întâmplat lucrurile.

– Șeful de sală va sosi în fugă și va spune…

– Doamnă, vă rog să primiți sincerele noastre păreri de rău. Domnul Duscahenel vă roagă să treceți costul rochiei în contul camerei dânsului, iar din partea hotelului aveți o cină gratuită.

Am ieșit afară. Cerul era senin, iar stelele luminau neobișnuit de clar. Sau poate vederea mea căpătase însușiri aparte. M-am sprijinit de balustrada care mărginea terasa și am sorbit din bere. Marcel era la fel de agitat, ochii îi fugeau în toate părțile și își continua ticurile de curând căpătate. Își mușca buza de jos, apoi pe cea de sus și trăgea de nas de parcă ar fi dorit să-l smulgă de pe față.

– Și toate acestea, i-am spus eu, le știi de la agenții IA.

S-a aplecat spre mine.

– Trebuie să-mi juri pe ce ai mai sfânt că nu vei spune mai departe ceea ce ai auzit de la mine. Nimănui, mă auzi? Nimănui, nici măcar soției tale!

Chiar dacă fusesem impresionat de prevestirile lui și nu aveam nicio îndoială că și celelalte aveau să se împlinească, nu înțelegeam de ce erau secrete. Dacă agenții IA de la ETH Zürich reușiseră să dezvolte o ecuație, așa îi spuneam eu, a cărei rezolvare permitea prevestirea viitorului, atunci și alți agenți aveau să facă același lucru. Mai devreme sau mai târziu, fiecare om avea să-și cunoască destinul. M-am înfiorat.

– Ce înseamnă asta?

– Înseamnă că am greșit amândoi, a spus Marcel, fără să-și dezlipească privirea de la cer. Și eu, și tu. Ne-am închipuit că agenții caută ceva acolo sus, în galaxii îndepărtate, când, de fapt, ei învățau să citească aici, jos. Explicația e mai simplă decât crezi și, tocmai de aceea, mai înspăimântătoare. Laplace a scris acum două sute de ani că o minte care ar cunoaște poziția fiecărei particule și toate forțele din univers ar putea calcula viitorul la fel de ușor ca trecutul. Noi am râs de el la cursul de mecanică, îți amintești, fiindcă o asemenea minte nu putea exista.

– Mai râd și acum, am șoptit eu.

– Ei bine, nu le trebuie toate particulele. Le ajung telefoanele noastre, calendarele, rezervările de hotel, camerele de pe stradă, istoricul cumpărăturilor. Omul e mult mai previzibil decât îi place să creadă. Ia-te pe tine. Tu, cu principiul tău de a bea toată seara aceeași bere, ești cel mai ușor de calculat dintre toți.

Am zâmbit fără chef. Mi-am adus aminte de bunica mea din Bunești, care ne ducea duminica la biserică și, când o întrebam de ce se întâmplase un lucru rău, îmi răspundea invariabil că așa fusese să fie, că totul e scris. Mi-am amintit și de preotul satului, un om citit, care ne explica la ora de religie că Dumnezeu știe tot ce vom face, fără ca asta să ne ia libertatea. Ne dădea exemplul unui om care privește de pe un deal o căruță mergând pe drum și vede, înaintea căruțașului, groapa în care aceasta va intra. Omul de pe deal nu împinge căruța în groapă, doar o vede. Mai târziu am aflat cât de veche era ideea, pe care Boethius o formulase în închisoare, așteptându-și execuția. Dumnezeu vede viitorul nostru dintr-un prezent etern, în care totul se petrece deodată. I-am spus asta lui Marcel, mai mult ca să mă liniștesc pe mine decât pe el.

– Frumos, a recunoscut el. Numai că omul de pe deal tace. Dumnezeul bunicii tale nu i-a spus niciodată căruțașului unde e groapa. Și grecii știau de ce. Gândește-te la Oedip. Oracolul îi spune ce i se va întâmpla, el fuge ca să scape de destin și, fugind, ajunge exact acolo unde fusese prezis. Profeția vede viitorul și totodată îl produce. Asta e diferența și aici intră matematica. O predicție care rămâne secretă e doar o observație. Odată comunicată, schimbă sistemul pe care îl descrie, pentru că oamenii reacționează la ea. Ca să nu se înșele, agenții trebuie să găsească acea predicție a cărei dezvăluire duce tocmai la împlinirea ei. Un punct fix, cum ar spune Brouwer. Și de cele mai multe ori există mai multe asemenea puncte. Cine alege dintre ele alege viitorul. Asta e puterea despre care vorbeam. Să hotărăști ce va fi și să-l lași pe om să creadă că a fost destinul lui.

Am tăcut o vreme. Pe terasă, cuplul de mai devreme se întorsese la masă, iar tânăra își schimbase rochia. Râdeau amândoi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am întrebat dacă și ei își citiseră seara într-un telefon.

– Și ce se întâmplă cu noi toți? am întrebat. Cu lumea?

– Imaginează-ți, a spus el, numărând pe degete. O bancă știe dinainte cine nu-și va plăti creditul. O firmă de asigurări știe când te vei îmbolnăvi și de ce. Un angajator află că vei pleca peste doi ani și nu te mai angajează. Poliția știe cine va fura și îl arestează înainte. La ce bun să mai votezi dacă rezultatul e cunoscut din primăvară? Bursa se prăbușește, pentru că trăiește din incertitudine, din pariu, iar unde nu mai e nimic de ghicit nu mai e nimic de câștigat. O societate întreagă s-ar organiza după profeții și fiecare dintre ele ar fi aleasă de cineva. Noi nu știm de cine. Poate de cei care plătesc agenții, poate chiar de agenți. Democrația, dreptul, piața, toate se sprijină pe faptul că viitorul e deschis. Închide-l și se prăbușesc ca un castel de cărți de joc.

Eu însă mă gândeam la altceva. La elevii mei, la băiatul acela din clasa a unsprezecea care ar afla în septembrie că va lua cinci la proba de matematică a bacalaureatului. Ar mai învăța? Sau la fata care ar afla că va lua zece. S-ar mai obosi să deschidă culegerea? Apoi la mine, la ziua în care aș afla data morții mele. Sartre spunea că omul e condamnat să fie liber, că libertatea îl apasă și îl neliniștește, dar numai ea dă sens faptelor lui. Un om care își cunoaște destinul ar primi condamnarea opusă, să nu mai fie liber și să știe asta în fiecare clipă. Speranța, care m-a ținut ani de zile la catedră, la Deta, la Jimbolia, la liceul industrial, s-ar evapora ca alcoolul dintr-o halbă uitată la soare. Și totuși, poate cel mai cumplit ar fi să nu știi niciodată dacă ceea ce ți s-a spus era viitorul tău sau doar cel ales pentru tine.

– Mâine, la unsprezece și treizeci și trei, a spus Marcel ca și cum mi-ar fi ghicit gândurile, vei apăsa butonul pentru etajul șapte. Încearcă să apeși opt.

– Și dacă apăs opt?

S-a uitat lung la mine, apoi a zâmbit pentru prima dată în seara aceea, un zâmbet obosit, aproape blând.

– Atunci înseamnă că au prevăzut și asta. Și că ți-au spus șapte tocmai ca să apeși opt.