Filme SFF din 2026 (a doua parte)

Trei filme, trei bijuterii

Disclosure Day

Lansat în luna iunie, Disclosure Day marchează întoarcerea lui Steven Spielberg la una dintre temele care i-au definit cariera: întâlnirea omenirii cu o inteligență extraterestră. Numai că, de această dată, extratereștrii nu mai sosesc într-o lume inocentă, precum în Close Encounters of the Third Kind sau E.T., ci într-o societate dominată de corporații, rețele informatice, conspirații și manipularea informației. Cu Emily Blunt, Josh O’Connor, Colin Firth, Colman Domingo și Eve Hewson în rolurile principale, filmul este construit în jurul unei întrebări aparent simple: ce s-ar întâmpla dacă dovada existenței extratereștrilor n-ar mai putea fi ascunsă?

Povestea urmărește două personaje ale căror vieți sunt aruncate brusc în afara normalității. Margaret Fairchild, interpretată de Emily Blunt, este prezentatoare meteo în Kansas City și începe să manifeste capacități psihice pe care nu și le poate explica. Daniel Kellner, jucat de Josh O’Connor, este un specialist în securitate informatică hotărât să dezvăluie existența unui secret bine păzit de puternica organizație Wardex. Firele lor narative se apropie treptat, pe măsură ce devine limpede că fenomenul extraterestru nu reprezintă doar o problemă științifică, ci și una politică, economică și morală.

Spielberg știe să construiască acest tip de spectacol aproape mai bine decât oricine. Filmul are urmăriri, revelații, apariții spectaculoase și destule conspirații încât să-i mulțumească pe cei care cred că guvernele lumii ascund prin hangare nave extraterestre, extratereștri congelați și, probabil, rețeta originală de Coca-Cola. Totuși, în centrul poveștii este mai degrabă reacția personajelor în fața unei realități care le depășește, decât teoriile conspiraționiste, atât de populare. Pentru Spielberg, contactul cu o altă civilizație rămâne înainte de toate un test al umanității noastre.

Emily Blunt susține o mare parte din film prin energia și vulnerabilitatea personajului său, în timp ce Josh O’Connor aduce acea combinație de neliniște și încăpățânare care îl face potrivit pentru rolurile unor oameni aparent obișnuiți, dar gata să se arunce în situații imposibile. Colman Domingo și Colin Firth dau greutate confruntării dintre cei care vor ca adevărul să fie cunoscut și cei convinși că omenirea nu este pregătită să-l primească. Sau, mai exact, că ei ar trebui să hotărască ce este pregătită omenirea să afle.

Problema filmului este că uneori încearcă să cuprindă prea multe. Avem conspirație corporatistă, spionaj informatic, paranormal, contact extraterestru, drame personale și considerații despre felul în care adevărul circulă într-o lume sufocată de imagini și informații. Din această cauză, anumite personaje rămân insuficient dezvoltate, iar câteva explicații par introduse doar pentru a împinge povestea înainte. Cu toate acestea, regia sigură a lui Spielberg și ritmul susținut transformă filmul într-un spectacol captivant, chiar și atunci când scenariul începe să scârțâie.

Făcând un pas în lateral, aș spune că Disclosure Day poate fi privit ca imaginea în oglindă a filmului Project Hail Mary. În filmul inspirat de romanul lui Andy Weir, contactul extraterestru se petrece într-un spațiu restrâns și devine o poveste despre prietenie, cooperare și știință. La Spielberg, întâlnirea capătă dimensiuni planetare, iar întrebarea nu mai este dacă două ființe se pot înțelege, ci dacă întreaga omenire poate suporta adevărul. Unul este intim și optimist, celălalt spectaculos și neliniștitor.

Merită amintită și coloana sonoră semnată de John Williams, aflat la cea de-a treizecea colaborare cinematografică cu Spielberg. Muzica readuce acea combinație inconfundabilă de uimire, teamă și promisiune cosmică pe care cei doi au perfecționat-o de-a lungul deceniilor.

Disclosure Day nu reinventează filmul despre contactul extraterestru, dar îi oferă un ambalaj contemporan și o dimensiune emoțională pe care puțini regizori o mai pot susține fără să cadă în ridicol. Este un film despre extratereștri, dar și despre secretomanie, neîncredere și dorința omului de a privi dincolo de cer. Iar când Steven Spielberg își ridică privirea spre stele, încă merită să ne uităm în aceeași direcție.

Backrooms

Lansat la sfârșitul lunii mai, Backrooms este unul dintre cele mai neobișnuite filme SF-horror ale anului. Regizat de foarte tânărul Kane Parsons și inspirat de seria sa de filme publicate pe YouTube, filmul dezvoltă unul dintre cele mai cunoscute mituri ale internetului: existența unui spațiu paralel alcătuit din camere goale, coridoare nesfârșite, mochetă umedă și lumini fluorescente care bâzâie neîncetat. Cu alte cuvinte, un fel de iad amenajat de un designer de birouri din anii ’90.

Povestea începe atunci când în subsolul unui magazin de mobilă apare o ușă care nu ar trebui să existe. Clark, proprietarul magazinului, interpretat de Chiwetel Ejiofor, pătrunde dincolo de ea și descoperă un labirint de spații aparent banale, dar construite după o logică imposibilă. Camerele se repetă, coridoarele se modifică, iar ieșirile nu duc niciodată acolo unde ar trebui. Mary, terapeuta lui Clark, interpretată de Renate Reinsve, ajunge la rândul ei în această lume, încercând să înțeleagă ce i s-a întâmplat pacientului său și dacă ceea ce vede este realitate, halucinație sau o combinație mult mai periculoasă între cele două.

Filmul nu funcționează la fel de bine atunci când încearcă să explice originea Backrooms-urilor. Ca în multe producții horror contemporane, misterul este mult mai puternic decât răspunsurile. Introducerea unei organizații care cercetează fenomenul și a unor personaje echipate cu costume de protecție oferă poveștii o direcție, dar îi răpește o parte din stranietate. De fiecare dată când scenariul încearcă să stabilească reguli, spațiul pare să devină puțin mai mic și mai puțin amenințător.

Din fericire, filmul păstrează suficientă ambiguitate. Nu știm întotdeauna dacă personajele au ieșit cu adevărat din labirint, dacă încăperile se adaptează minții lor sau dacă realitatea însăși nu este decât un alt nivel al Backrooms-urilor. Această nesiguranță apropie filmul de David Lynch, de Cube, de serialul Severance și, în anumite momente, de jocurile din seria Control. Nu prin poveste, neapărat, ci prin senzația că arhitectura ascunde o inteligență proprie și ostilă.

Făcând un pas în lateral, aș remarca faptul că Backrooms reprezintă un tip nou de SF, născut nu din reviste pulp sau din romanele clasice ale genului, ci din cultura internetului. Este o poveste colectivă, modificată de mii de imagini, jocuri, filme și teorii publicate online. Kane Parsons reușește performanța de a transforma acest folclor digital într-un film coerent și surprinzător de matur.

Backrooms nu este un film pentru cei care așteaptă explicații limpezi, monștri bine luminați și un final care pune fiecare piesă la locul ei. Este, în schimb, o experiență despre izolare, memorie și frica de a rămâne captiv într-un spațiu fără margini. După vizionare, coridoarele hotelurilor și magazinele de mobilă s-ar putea să nu mai pară chiar atât de nevinovate.

28 Years Later: The Bone Temple

Lansat în luna ianuarie, 28 Years Later: The Bone Temple continuă direct evenimentele din 28 Years Later și reprezintă al patrulea film al francizei începute în 2002 cu excelentul 28 Days Later. Danny Boyle cedează de această dată regia Niei DaCosta, dar Alex Garland rămâne scenarist, iar rezultatul păstrează violența și energia seriei, schimbând în același timp centrul de greutate al poveștii. Infectații sunt încă prezenți, desigur, însă adevărata amenințare vine acum din partea oamenilor care au învățat să trăiască fără reguli.

Povestea îl urmărește în continuare pe Spike, băiatul plecat de pe insula izolată în care crescuse. Ajuns pe continent, el intră în contact cu un grup violent condus de Sir Lord Jimmy Crystal, interpretat de Jack O’Connell. Crystal este un lider carismatic, teatral și profund tulburător, care și-a construit propria religie din fragmente de cultură populară, cruzime și nevoia de a domina. Membrii grupului său nu sunt infectați, dar se comportă uneori mai monstruos decât creaturile înnebunite de virus.

În paralel, filmul dezvoltă povestea doctorului Ian Kelson, interpretat de Ralph Fiennes. Kelson trăiește singur și construiește un monument uriaș din oasele celor morți, un templu menit să păstreze memoria unei lumi dispărute. Personajul ar putea părea la început un nebun oarecare al apocalipsei — concurența este, după cum ne putem imagina, destul de serioasă — însă treptat se dovedește unul dintre puținii oameni care mai păstrează o formă de compasiune și curiozitate științifică. Relația sa cu Samson, un infectat de tip „alfa”, oferă filmului câteva dintre cele mai neașteptate și umane momente.

Filmul este extrem de violent, cu trupuri sfâșiate, capete retezate și suficient sânge cât să pună în dificultate chiar și o bancă de transfuzii. Totuși, brutalitatea nu este complet gratuită. În universul seriei, infectații acționează conduși de virus, în timp ce oamenii aleg cruzimea. Această diferență devine tema centrală: dacă un monstru nu-și poate controla instinctele, mai poate fi el considerat rău? Și dacă un om sănătos transformă tortura în ritual și spectacol, câtă umanitate îi mai rămâne?

Problema filmului vine din structura sa. Cele două fire narative, cel al lui Spike și cel al doctorului Kelson, nu se îmbină întotdeauna firesc. Există momente în care pare că urmărim două filme diferite: unul despre un copil prizonier într-un cult violent și altul despre un medic excentric care încearcă să înțeleagă virusul. Ambele sunt interesante, dar trecerile dintre ele slăbesc uneori tensiunea.

Făcând un pas în lateral, aș spune că The Bone Temple se apropie mai mult de Mad Max sau Lord of the Flies decât de filmele clasice cu zombi. Infectații devin aproape un element al mediului, asemenea furtunilor sau animalelor sălbatice, în timp ce centrul poveștii este ocupat de noile forme de societate apărute după prăbușirea lumii vechi. Unii încearcă să păstreze memoria morților, alții inventează religii care le justifică violența.

Coloana sonoră semnată de Hildur Guðnadóttir contribuie decisiv la atmosferă, alternând pasajele solemne, aproape religioase, cu sunete grave și amenințătoare. Muzica transformă templul de oase într-un spațiu când sacru, când îngrozitor, iar momentele de liniște sunt la fel de importante precum exploziile sonore.

28 Years Later: The Bone Temple este un film brutal, straniu și surprinzător de emoționant. Nu se mulțumește să repete formula francizei, ci încearcă să afle ce fel de mituri, religii și forme de putere ar apărea după sfârșitul civilizației. Iar răspunsul său nu este foarte liniștitor: virusurile pot distruge lumea, dar oamenii sunt cei care se pricep cel mai bine să construiască iadul din rămășițele ei.