Zelazny… hmmm! Unul dintre numele de referință ale SF-ului, pe de o parte. Ușor dated, pe de alta – de înțeles, totuși, vârfurile de lance ale operei sale au luat premiile Hugo și Nebula prin late ‘60s.
Din punct de vedere al impactului pe care condeiul său l-a avut asupra literaturii SF, sau asupra altor autori, teza inițială se menține în întregime, monștri sacri precum N. Gaiman, H. Ellison, G.R.R. Martin, A. Sapkowski sau S.R. Delany menționându-l ca influență majoră. Mi-ar plăcea să înșir aici și câteva nume de autori români, însă cu notabila excepție a lui Lucian Dragoș Bogdan, nu am schimbat cu ei prea multe impresii despre Zelazny. Ceea ce înseamnă că voi ieși eu la rampă (nu-i bai, ba chiar mă simt bine!).
Ei bine, în acest caz, let’s talk Domn al luminii (apărută la Nemira în 1995, traducere Mircea Ștefancu). Considerat unul dintre momentele de vârf al operei lui Zelazny, romanul își pastrează – încă! – savoarea unui SF de calitate, chiar dacă, iată, este aproape sexagenary. Una dintre principalele teme, ce a străbătut întreaga operă a lui Zelazny, anume cea a devenirii/nemuririi, a omului-zeu, este evident prezentă și aici, fiind ingredientul care, probabil, a făcut ca acest roman să primească premiul Hugo. În opinia subsemnatului, ideea aflată la baza romanului și-a atins potențialul (chiar dacă, pe alocuri, m-aș putea gândi la cuvinte precum ușor haotic, sau ușor dezlânat, ori ușor incongruent), savoarea lecturii fiind dată de imersiunea aproape totală în mitologia Indiană. Buddha, Siddharta, Brahma, Visnu, Kali, Agni, Mara, într-un cuvânt, toate figurile importante ale panteonului hinduist se găsesc aici, fiecare dintre aceștia fiind, în realitate, un om ajuns la nivelul divinității, cu bunele și relele sale. Mă gândesc că tocmai această complexitate mitologică, ce a putut fi ușor confundată (și pe bună dreptate!) cu o complexitate literară a făcut ca acest roman să fie considerat Hugo worthy. Totuși, nu trebuie omis nicio secundă faptul că, aproape 60 years ago, fuziunea și/sau interacțiunea om-mașină era una dintre cele mai exploatate idei în literatura SF (cu un precursor precum Asimov și un follower precum Pohl, acestea fiind doar două dintre numele mari care-mi vin în minte atunci când mă gândesc la acea perioadă).
De asemenea, putem vorbi despre seria Amber (Tritonic, traducere Eugen Cristea). Care se întamplă să fie una dintre cele mai fericite combinații de fantasy (avem săbii, cornuri de vânătoare, palate scufundate și o întreagă pleiadă de regi, regine, prinți, prințese etc.) și science-fiction (avem civilizații spațiale, un Pământ uitat, tehnologii sofisticate, în fine, tot tacâmul) pe care mi-a fost dat vreodată să o citesc. Diferența dintre seria Amber și Domn al luminii este dată, în ce mă privește, de adâncimea pe care Zelazny a căutat să o dea poveștii, tușa inițială de policier transformându-se, ușor-ușor, într-o căutare cu accent freudian, personajele principale găsindu-se prinse într-o căutare a figurii paterne, învăluite în aceeași aură a divinității.
Sau putem vorbi despre romanul distopic. Pentru că Zelazny a scris și asa ceva, Drumul iadului (publicată de Teora, 1994, traducere Dan Mihai Pavelescu) fiind un bun exemplu de lume post-apocaliptică. Care lume găzduiește însă, în buna tradiție zelazniană, figuri desprinse dintr-un fantasy de calitate (monștri, pești care cad din ceruri, cuțite cu istoric personal), precum și elemente de SF pur sânge (zone radioactive, scuturi anti-radiație etc.). Tuturor acestora suprapunându-li-se un șofer de tip Mad Max.
Dar SF-ul nu este, necesarmente, numai despre idee. Nu este numai despre călătorii în timp și spatiu (Zelazny a scris Roadmarks pe tema asta), nu numai despre tehnologii la care omenirea încă visează, ci este și despre condei. Cel puțin în cazul unora dintre autorii SF. Iar Zelazny s-a apropiat de Olimpienii genului, dacă nu cumva a fost chiar unul dintre deschizătorii de drumuri. Ceea ce înseamnă că merită citit fie și numai din acest punct de vedere.
