Să nu mă părăsești, de Kazuo Ishiguro

Născut la Nagasaki în 1954, apoi mutat împreună cu familia în Anglia, în 1960, Kazuo Ishiguro este unul dintre cel mai apreciați autori britanici. E nominalizat de patru ori la Man Booker Prize și câștigă premiul o singură dată în 1989, cu romanul „Rămășițele zilei”. În 2005 publică „Să nu mă părăsești”, declarată de Times cea mai bună carte a anului și inclusă în lista celor mai bune o sută de cărți apărute între 1923 și 2005. În 2006, romanul e nominalizat pentru premiul Arthur C. Clarke.

Are parte și de o ecranizare, în 2010, iar impresia celor care au citit povestea dar au văzut și filmul este că se completează, fiecare atingând cu preponderență anumite fațete ale aceleiași povești. Am citit romanul, am văzut filmul și le dau dreptate: o variantă răspunde la întrebările celeilalte. Și asta nu e de mirare, atâta timp cât autorul a fost membru al echipei de producție, impunându-și, mai mult ca sigur, punctul de vedere.

S-a spus despre „Să nu mă părăsești” că ar fi un roman britanic tipic, ce urmărește evoluția unui grup de personaje din copilărie până aproape de vârsta de treizeci de ani. Aparent, nimic nu-i diferențiază pe Katie, Ruth și Tommy de trei englezi crescuți într-un internat de care-i leagă foarte multe amintiri plăcute. Privit prin prisma protagoniștilor, Hailsham pare a fi mai degrabă un orfelinat, pentru că nu întâlnim absolut deloc noțiunea de părinți ori familie. În acea instituție, accentul se pune pe controlul stării lor de sănătate și predarea unor materii umaniste, care să le dezvolte creativitatea. E un loc des evocat în amintirile lor, locul unde s-a format acel grup condus, oarecum, de Ruth, care și-l adjudecă pe Tommy drept partener romantic, dar organizat de mult mai cerebrala Katie.

Romanul se încadrează, însă, din punctul meu de vedere, în categoria distopiilor, însă accentele acesteia sunt atât de discrete încât încadrarea în genul science-fiction poate fi riscantă, argumentele în favoarea distopiei fiind puține și transparente. Ceea ce m-a dus pe mine în această direcție a fost dezvăluirea, aproape de final, a originii protagoniștilor, ei fiind clone crescute și educate pentru transplantul de organe.

Una dintre întrebările mele rămase fără răspuns a fost: de ce unii dintre ei pot opta din prima să fie donatori (Ruth și Tommy), iar alții să devină, mai întâi, îngrijitorii celor din prima categorie (Katie). O alta a fost: de ce persoanele clonate n-au fost din înalta societate sau oameni de știință, ci hoți, vagabonzi, prostituate.

La Hailsham, copiilor li se serveau jumătăți de adevăruri, unii dintre paznici (numiți așa, niciodată – pedagogi sau profesori) răbufnind câteodată și spunându-le lucruri pe care considerau că ar fi trebuit să le știe. Una dintre ocaziile așteptate de micuți era selectarea lucrărilor lor (picturi, sculpturi) de o vizitatoare misterioasă, numită de ei Madame, ce venea acolo o dată pe an. Erau fermecați de atitudinea sobră a femeii și așteptau ca lucrările lor să fie alese pentru expoziția acesteia. N-au știut niciodată ce însemna ceea ce aflaseră ei, odată, că erau alese lucrările care dovedeau că autorii lor aveau suflet.

Tema romanului exact aceasta este: pot avea niște clone sentimente? Pe de o parte, aflând povestea din perspectiva unui personaj din acea categorie, cititorul e martorul manifestării unor trăiri familiare: emoție, curiozitate, iubire, invidie, furie, empatie. Dilema celor ce administrau proiectul clonelor e oarecum inexistentă pentru lector, tratând personajele ca pe indivizi obișnuiți dintr-o societate cunoscută.

Clonele nu pot aspira la o carieră în lumea oamenilor obișnuiți. Nu pot deveni scriitori, actori de cinema, lucrători la birou într-o clădire de sticlă, nici măcar vânzători în supermarket.

Și aici vine cea de-a treia întrebare avută în urma lecturii și vizionării filmului: de ce niciunul dintre acei tineri n-a încercat să evadeze, în condițiile în care, trecuți de vârsta adolescenței, plecați din instituțiile cu paznici, puteau închiria o mașină pentru o excursie și altele asemenea. De ce respectau existența unor granițe invizibile și nu încercau să trăiască în lumea normală, atunci când paza nu mai era la fel de strictă?

Una dintre provocările lor era aceea de găsire a „posibililor”, adică a persoanelor clonate ale căror dubluri erau. Katie, Ruth și Tommy pleacă, la un moment dat, în căutarea „posibilei” lui Ruth, urmăresc o femeie, dar nu sunt convinși că ar fi o compatibilitate între cele două.

Recomandarea mea de lectură pentru „Să nu mă părăsești” în cheie distopică are două argumente. Primul e modul în care autorul a plasat acțiunea nu în viitor, ca într-o distopie tipică, ci în trecut. Întrebarea cititorului nu e: „Cum ar fi să trăiască printre noi?” ci „Cum ar fi fost să fi trăit printre noi?” în condițiile în care acțiunea cărții e plasată la începutul anilor nouăzeci, iar volumul a apărut în 2005. Al doilea argument e perspectiva: cartea nu e povestită din punctul de vedere al unui om oarecare, ci dintr-al unei clone, adică un individ creat în laborator, cu sentimente și dorințe cunoscute oricărui aparținător al unei societăți civilizate din acea perioadă.

Poate că nu aș fi dat, în introducere, atâtea date despre autor, dacă el însuși n-ar fi spus, de-a lungul vremii, că se simte privilegiat să fi privit societatea britanică din prisma unui membru al unei familii de altă etnie, dintr-o cultură total diferită. Întreg romanul mi s-a părut o paralelă între experiențele personale ale lui Kazuo Ishiguro și cele ale unor indivizi speciali, creați în laborator, doar pentru transplantul de organe.

Titlul romanului e dat de cel al melodiei interpretate de Judy Bridgewater („Never let me go”) pe care oricare dintre noi am fi interpretat-o ca pe o melodie romantică, o rugăminte adresată unui iubit / unei iubite. Numai că protagonista Katie, care știe că nu va putea avea niciodată copii, o ascultă plângând; dansează prin cameră strângând o pernă la piept, imaginându-și că versurile sunt despre o mamă care-și pierde copilul, apoi îl regăsește. Madame surprinde scena, e impresionată până la lacrimi, neștiind interpretarea fetei, după care caseta, în mod miraculos, dispare. O altă copie a casetei are să-i fie oferită, peste ani, de Tommy, pe când căutau „posibila” lui Ruth.

Insist pe citirea întregului roman în cheie distopică pentru că autorul reușește într-un mod magistral să creeze o atmosferă adaptabilă atât unui scenariu mainstream cât și unuia science-fiction, jucându-se cu perspectivele și alternativele unei societăți civilizate. Am pus accent pe originea lui Kazuo Ishiguro și povestea vieții sale pentru că, de-a lungul vremii, a spus că s-a simțit avantajat să privească societatea britanică din punctul de vedere al membrului unei familii venite din altă cultură, apreciind alte valori.

Să nu mă părăsești – Kazuo Ishiguro

An aparitie: 2017
Autor: Kazuo Ishiguro
Editura: POLIROM
Format: 200 x 130 mm
Nr. pagini: 368

„O carte scrisa magistral de un artist remarcabil, care a ales un subiect dificil: pe noi insine, vazuti printr-o lentila intunecata.” – Margaret Atwood