Cei trei fotoni în plus ai lui Wells

Astăzi, întunecoasa iarnă a dezbinărilor nu se preface-n vară, ci în ceea ce criticul Northrop Frye numea anotimpul satirei și al ironiei, al descompunerii și al lipsei de suflu. Așa aș caracteriza dintr-o singură suflare cu iz dramatic antologia de povestiri science-fiction a clubului H.G. Wells, intitulată Trei fotoni în plus, apărută la Editura Universității de Vest și lansată cu succes mai degrabă apolinic decât challengeric la Bookfest Timișoara 2026. O antologie ce reunește nouă meșteri într-ale SF-ului, membri de vază incasabilă sau colaboratori ai celui mai vechi cenaclu SF timișorean. Opt dintre aceștia sunt încă în viață și am înțeles că unii oferă chiar autografe în cadrul tradiționalei ședințe de sâmbătă.

Cupola sub care se îngrămădesc cele douăzeci și patru de texte, ce se-ntind de la schiță la nuvelă, se dorește a fi aceea a umorului SF, prezentat succint, la finalul volumului, într-un excelent minieseu semnat de Daniel Haiduc (și Manoli zece), de asemenea membru al cenaclului din timpuri imemoriale. Zic „se dorește”, pentru că textele nu sunt nici foarte SF (în măsura în care putem măsura științifico-fantasticitatea), nici din cale-afară de amuzante, cu câteva excepții notabile. Ceea ce nu înseamnă că n-au valoare intrinsecă, fiecare în felul său.

Genul SF a fost dintotdeauna un copil rebel al literaturii universale, repudiat încă din fragedă pruncie de Henry James și urmașii săi „realiști”, care l-au mazilit la fruntariile literaturii „civilizate” (mainstream). Scriitorii care l-au consacrat au fost nu o dată acuzați că sacrifică stilul și virtuozitatea literară în favoarea ideii. Excepții notabile sunt, după gustul meu, Ray Bradbury, JG Ballard, Frank Herbert, Stanislav Lem, Walter Miller Jr. sau Cordwainer Smith, precum și marii satiriști distopici – Huxley, Orwell, Čapek, Burgess, Vonnegut Jr. – care sunt revendicați de ambele „tabere”. Critica nu e departe de adevăr dacă ne gândim la epoca pulp în America, a nesfârșitelor romane de duzină, serializate, sau a povestirilor trase parcă la indigo, când naive, când hard-boiled, publicate în reviste precum Amazing sau Astounding (astea fiind ceva mai răsărite). Dacă ne întoarcem către blocul sovietic, descoperim munți de maculatură cu caracter educațional-propagandist, ce preamărea știința și tehnica drept cheia către un viitor luminos… savurată totuși de mulți români în anii formării lor. Tradiția s-a păstrat: astăzi, rafturile librăriilor sunt împânzite de maculatură „de gen”. Asta pentru că genul a prins mereu la publicul larg, lucru care se vede în încasări: împreună, romanele SF și fantasy conduc în topul celor mai bine vândute cărți din toate timpurile.

Însă astăzi – și o spun ca mare iubitor de SF – cred că genul și-a pierdut suflul și se apropie de-un posibil nadir, ca urmare a suprasaturației pricinuite de liota de filme și seriale SF care împânzesc serviciile de streaming. Tocmai de-aceea mi-am permis să-l invoc pe Frye și a sa periodizare arhetipală a literaturii, care nu se aplică universal, dar se potrivește destul de bine aici. Combustibilul care a alimentat genul științifico-fantastic a fost încă de la începuturi o sete de cunoaștere, de explorare a necunoscutului și totodată a posibilităților aparent infinite de manipulare a materiei.

Însă entuziasmul primăvăratec al scrierilor SF din prima jumătate a secolului trecut s-a evaporat de mult, lăsând locul, în primă fază, temerilor că știința ar putea frâna evoluția sau chiar grăbi sfârșitul speciei noastre (de pildă în Cantică pentru Leibowitz de Miller, în Ziua trifidelor de Wyndham, sau în Șapte Eve de Neal Stephenson), idee exprimată de filosoful existențialist Gabriel Marcel cu mult înainte de apariția I.A.: „marele risc pentru oameni este să ajungă la mila tehnologiei lor”. Ulterior, pe măsură ce știința a generat o înțelegere mult mai profundă asupra universului, au devenit clare și inerentele limite în evoluția tehnologiei, tăind din avântul zburdalnicei noastre imaginații: călătorii spațiale la viteza luminii, motoare warp sau hyper-drive, colonizarea altor planete, descoperirea unor formă de viață inteligentă, mașini zburătoare à la Blade Runner sau Al cincilea element, toate par acum un vis frumos al unei nopți de vară literară. Până și recrudescența hard-SF-ului optimist cu privire la colonizarea și teraformarea planetei Marte, marcă a anilor ’90 și 2000 (Kim Stanley Robinson, Geoffrey Landis) se dezumflă în fața verdictului implacabil al oamenilor de știință: Marte pare că va rămâne o planetă moartă, din pricina costurilor.

Excepție în acest sens fac scriitori precum Greg Bear, Andy Weir, Adrian Tchaikovsky, Alastair Reynolds, Liu Cixin, Ted Chiang, Stephen Baxter și, mai ales, Greg Egan, care explorează posibilele încrengături ale științei viitorului în romane hard SF, greu de parcurs de cititorii neavizați și greu de ecranizat corect. Drept urmare, ne-au rămas visele deșarte și… critica socială, extrem de importantă în SF.

Ca atare, formele la care recurg adesea scriitorii de SF îndrăgostiți de space opera, de călătorii galactice, colonizări și extratereștri fistichii sunt, astăzi, fie pastișa, fie satira, în care plauzibilul cedează aproape în totalitate locul fantasticului.

În cea de-a doua categorie intră majoritatea textelor din antologie.

Un semn clar că suntem în registrul satiric este construcția personajelor, care sunt adesea parodice, când burlești, aidoma târgoveței din Bath, când iluștri anonimi care se trezesc de multe ori aruncați în mijlocul unor evenimente ce depășesc puterea lor de înțelegere (marcă Philip K Dick). Suntem departe de exploratorii, cutezătorii, eroii mesianici și antieroii bombastici ai capodoperelor SF-ului de secol XX. Țelurile lor sunt adesea mărunte, uneori meschine, de cele mai multe ori egoiste: mă gândesc la nonagenarul Istvan Csukas, la pictul și la frații ciobani din Povestea dintr-un alt univers a lui Daniel Timariu, care intră întâmplător în contact cu un extraterestru multidimensional. Mă gândesc la cotoroanțele hrăpărețe din Cum de s-a rătăcit sanatoriul orbital Bătrâneți Celeste a lui Laurențiu Nistorescu, adevărate gaițe în spațiu, preocupate prea puțin de peisajele mirifice oferite de călătoria spațială („ce mă tulbură cel mai tare”, spunea căpitanul Jean Luc Picard, „e priveliștea Pământului văzut din spațiu”) și-aproape exclusiv de o banală moștenire. Ghinion că răposatul a decedat în spațiu. Îmi vin în minte căpitanul Victor Țiblă și locotenentul Doru Bară din povestirile lui Dorin Davideanu, personaje parcă smulse din romanele lui Sven Hassel și aruncate pe Marte sau pe Pluton, unde au parte de aventuri trăsnite.

Mă gândesc la generalul jelezian Tant O Kraves din Expresie finală de Silviu Genescu, un extraterestru având la dispoziție o armadă capabilă să radă omenirea de pe fața pământului, dar condiționat de-un ciudat avânt epistemologic al castei preoțești jeleziene. Mă gândesc la Milucu din Descompunere, arhetipul năpăstuitului, întruchipat tragic de Iov, în vechime, recondiționat în cheie tragi-comică de Douglas Adams în Ghidul autostopistului galactic, în persoana lui Arthur Dent: singur, întors din bejenie, unde s-a pricopsit cu o boală cronică, ocupând un apartament imund, comunist, agresat și umilit de șmecherii de cartier. Mă gândesc la Hercule și Iolau din Hercule și buburuzele de pe Kornephoros de Florin Giurcă, dezbrăcați de haina mitică și deveniți eroi fără voie pe o planetă îndepărtată, infestată de buburuze, sau la Ilie din Cruciada zîdarilor de György Györfi-Deák, oșean sadea, care eliberează involuntar un duh magic din brișcă și formulează, modest, o singură dorință: să i-o aducă pe Anica, colega de cameră a soră-sii. Excepție face Esteban, din S-a mai listat un om de Lucian Dragoș Bogdan, care se materializează în lume ca un potențial salvator.

Iris Murdoch spunea că scopul romanului e de a dovedi că oamenii există cu adevărat. Că literatura are o dimensiune morală specială, pentru că-i poate urni pe cititori dincolo de propriile fantezii egoiste, făcându-i să aprecieze realitatea, complexitatea și existența altor ființe umane. Aș zice că literatura SF duce crezul lui Murdoch și mai departe, lărgind zona alterității la orice formă de viață inteligentă. Ca atare, toate personajele din antologie, de la cele mai pestrițe sau fistichii până la cele mai banale și lipsite de strălucire, de la extratereștrii multidimensionali, inteligențe artificiale și eroi mitologici reciclați la oameni obișnuiți, ne invită la acest exercițiu de familiarizare cu alteritatea.

Un alt semn al tratării genului sau convențiilor de gen în cheie satirică este prezența aproape ubikuă a bathosului. SF-ul e acuzat adesea (pe bună dreptate) că se ia prea în serios. Aș argumenta că multe opere de gen nu ar funcționa altfel, tot astfel cum trăirea religioasă dispare dacă tratezi textele sacre în maniera în care o face Monty Python în Life of Brian (poate cea mai bună satiră la adresa prozelitismului, habotniciei și manipulării spirituale din toate timpurile). Romanele lui Philip K Dick sau ale lui Heinlein, de pildă, abundă de inserții satirice, dar povestea își păstrează tonul serios și accentele grave. Dimpotrivă, multe dintre povestirile antologate încep într-o notă gravă, chiar apăsătoare, stârnind curiozitatea pentru tema explorată, doar pentru a sfârși anapoda, printr-o poantă (nu întotdeauna reușită) sau prin trivializare.

În S-a mai listat un om, de pildă, tonul ușor straniu și misterios al povestirii, în care avatarurile inteligenței artificiale urmează parcursul arhetipal al profetului-salvator alungat din cetate, e constant sabotat de răbufnirile mucalite ale cetățenilor arcologiei, precum și de apariția unor zombi. În Cum de s-a rătăcit…, ce întrebuințează de la început elementele farsei, periplul spațial al cucoanelor ahtiate de moștenire e sabotat de birocrația sufocantă, marcă a viitorului luminos, împânzit de comitete, comiții și sinecuri pe măsura ambițiilor noastre extraplanetare, de pildă „biroul social al autorității de lansare” sau „dispeceratul așezămintelor sociale extraatmosferice”. În Expresie finală, o confruntare cu potențial apocaliptic între pământeni și o specie de extratereștri imperialiști, de maniera Ziua independenței, sfârșește în derizoriu când intențiile belicoase ale invadatorilor se evaporează în momentul unei pseudo-epifanii: descoperirea „expresiei finale” a universului în semnele de circulație pământene. În Hercule…, cei doi eroi mitologici sunt reduși la statutul de „eroi din întâmplare”, oprind invazia buburuzelor pe o planetă îndepărtată cu ajutorul unei plante de pe Pământ. În Dublura de Lucian Ionică, clona digitală menită să eficientizeze viața unor oameni obișnuiți caută să-și exploreze emoțiile și sentimentele emergente (încă la nivel de potențial, ca în Blade Runner) cum altfel decât jucând la păcănele! De ce? Pentru că prin introducerea unui stimul „aleatoriu”, sau a unui factor de risc, dublura caută să-și testeze propria reacție la necunoscut și incertitudine. În Broambza, omul cavernelor de Marcel Luca, povestea luptei pentru supraviețuire în îndepărtatul Paleolitic sfârșește într-o poantă de tip Westworld. În general, e limpede că multe dintre textele antologate folosesc temele SF-ului „serios”, hard, doar ca pretext să spună o poveste eminamente umană și să stoarcă umorul din fructul răscopt al locului comun. Câteva dintre ele renunță până și la acea brumă de cadru SF.

Și totuși, legătura textelor cu SF-ul e profundă, căci în ciuda alegerilor stilistice și a parodierii marilor teme ale genului, ele sunt într-un dialog permanent cu trecutul, cu marile nume care au consacrat și totodată revigorat genul, ori de câte ori temele sale păreau epuizate. De pildă, în S-a mai listat un om se întrepătrunde ideea unei inteligențe artificiale ce îmbracă mantia divinității și ajunge să fie venerată ca atare, explorată magistral de Frank Herbert în ciclul pandoran, cu cea a orașului-enclavă (Diaspar), izolat printr-o cupolă energetică de lumea de-afară, memorabil redată în Orașul și stelele de Arthur C. Clarke. Exemple similare de intertextualitate găsim în mai toate textele prezente în volum.

În discursul de acceptare a premiului Nobel, William Faulkner definea literatura drept „studiul sufletului uman în conflict cu sine însuși”, decantând astfel, printr-un aforism, filosofia literară a lui Henry James. Însă literatura SF, de la cea hard la cea în cheie parodică, întoarce acest adagiu pe toate părțile, punând tot soiul de întrebări ireverențioase, în aparență irelevante. De pildă: ce înseamnă uman? Sau: ce face creierul cât timp sufletul e în conflict cu sine însuși? Dacă sufletul e sinele, cum pot cele două fi în conflict? Ce ne face cu adevărat oameni? Și cum rămâne cu creaturile non-umane? Putem scrie literatură bună și despre ele? La toate aceste întrebări răspunde literatura science-fiction, iar prozele antologate în acest volum – pe care-l recomand cu căldură – nu fac excepție, chit că o fac îmbrăcând haina hibernală a umorului, satirei și parodiei.