Episodul 9: Consfătuirea treișpe: orgoliul ghinionului de partid

O amintire care a rămas și va rămâne mai departe necizelată.

În dimineața zilei de 13 noiembrie, 1983, să zicem pe la ora 11, mă aflam în sala de festivități și spectacole a clubului uzinei „23 August” din București. Erau acolo, în amfiteatru, dar și în holul clubului și afară, în ditamai curtea, zeci, poate sute de împătimiți ai sefeului, veniți din toată țara, la o adevărată sărbătoare anuală. Cum îi zicea pe-atunci, de mureau afișele, Conferința Națională a Cenaclurilor de Literatură Științifico-Fantastică.

Evenimentul începea sub cele mai bune auspicii, ca de obicei, cum se petreceau lucrurile în acea perioadă, de o efervescență extraordinară a fandomului românesc. Lumea se bucura că peste puțin timp urma deschiderea oficială, un rău necesar urmat de toate minunățiile neoficiale (cenacluri de noapte, dezbateri literare mai mult sau mai puțin alcoolizate, ori schimburi de romane celebre, câștigătoare de Hugo, Nebula, sau Locus, sub formă de volume fotocopiate – cum se spunea în vremea aia xeroxate).

Vechi prieteni se luau în brațe (și cine nu era prieten cu toată sefimea din țară pe vremea aia?), iar artiștii plastici se încăierau pe cele mai bune locuri pentru expunerea lucrărilor. Ici-colo, câte un cenaclist extaziat le prezenta celor care aveau răbdare să-i asculte fanzinul cercului din care făcea parte. Realizat cu mari sacrificii, normal, și multiplicat în nu mai mult de 99 de exemplare (o șmecherie care, pare-se, fenta nu’ș ce lege și firește că nu mi-o mai amintesc azi, când poți tipări orice, oriunde, oricât).

În fine, au sunat trâmbițele imaginare și mulțimea s-a bulucit pe ușile sălii de spectacole, să prindă scaunele din spate, căci văzută din primele rânduri ceremonia n-avea niciun haz. Urmau să ia cuvântul sumedenie de oficiali, de la Partid, de la Sindicat, de la Uniunea Scriitorilor, cine mai știe de unde. La coadă, desigur, avea să li se îngăduie și organizatorilor reprezentanți ai cenaclului „Modul 13”, găzduit de marea uzină, să-și exprime recunoștința și să-și ia angajamentul. Cum se petreceau lucrurile cam peste tot, în cam toate domeniile.

Însă n-a fost așa.

Pe scenă și-a făcut apariția Ioan Eremia Albescu, la vremea aceea redactor șef la „Știință și Tehnică”, („Revistă lunară editată de Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist” scria pe frontispiciu). Oficialul era urmat de Ștefan Ghidoveanu, președintele cenaclului „Modul 13”.

S-a făcut liniște instantaneu. Se vedea de la o poștă ce e ceva în neregulă.

„Bine ați venit la a treisprezecea ediție a Consfătuirii Naționale a Cenaclurilor de Literatură de anticipație!” a spus la microfonul de pe scenă Ioan Eremia Albescu.

Microfonul a fluierat puțin, iar vorbitorul a adăugat:

„Având în vedere ultimele modificări ale programului, vă propun ca activitățile prevăzute pentru azi, mâine și poimâine să se desfășoare în următoarele trei ore. Vă mulțumesc!”

Așteptam toți ca președintele cenaclului să dea câteva explicații. Ștefan stătea însă acolo, fără să spună nimic, cocârjat, cu privirea în podeaua scenei. Când s-a uitat spre public, am văzut că avea ochii umflați rău, roșii. Pe urmă, au ieșit amândoi.

Și asta a fost tot.

Participanții au început să se ridice de pe scaune. Îmi amintesc că liniștea era îngrozitoare. Nimeni nu scotea o șoaptă. Nici măcar pe hol n-am auzit nimic, abia în curte au început să se adune câte doi, câte trei, pentru comentarii standard. „Ce zici?” „Ce să mai zic?” „Da’ tu ce crezi?” „Ce să mai cred?” „Asta e…”

Invitaților de marcă ai Consfătuirii li s-a comunicat în două vorbe că au venit degeaba, iar conferințele pe care le pregătiseră n-au mai valorat nici cât colile de hârtie pe care fuseseră dactilografiate. Artiștii plastici, care abia își instalaseră lucrările pe pereții grandiosului hol al sălii, au fost somați să le dea jos repejor. Sefiștii veniți din provincie, unii de foarte departe, și-au anulat cazările pentru două nopți la București. Cine a avut noroc, și-a recuperat banii, cine nu – nu. Cam la fel s-au petrecut lucrurile și cu biletele de tren cumpărate în avans.

N-am asistat personal, dar mi s-a povestit că membrii juriului pentru concursul de literatură s-au întrunit într-un birou și au hotărât premiile în câteva minute de „deliberări”. Diplomele au fost scrise aproape pe genunchi, cum zice o vorbă, și s-au împărțit prin curte, premianților care au mai fost prinși pe-acolo.

Explicația semioficială a acestui eșec („Rușinea din 13 noiembrie 1983”, cum a rămas consemnată, exagerat de răutăcios, în opinia mea, în unele zone ale atât de permisivului internet) a fost una legată de „lipsa autorizațiilor politice”. Citez:

„În perioada comunistă, orice adunare publică mare trebuia aprobată pe linie de partid. Cenaclul «Modul 13» a notificat doar comitetul U.T.C., omițând complet comitetul de partid al Întreprinderii «23 August».”

În plus:

„În dimineața evenimentului, când activiștii de partid ai uzinei au văzut valurile de tineri din toată țara adunându-se la club fără ca acțiunea să figureze în planul oficial aprobat, au intrat în panică. Într-o epocă marcată de frica de sabotaje sau revolte, lipsa actului oficial a fost fatală: conducerea uzinei a sigilat sălile și a interzis accesul”.

A fost o gălușcă tare amară de înghițit și mulți au văzut în nenorocirea asta sfârșitul fandomului românesc. Ceea ce, din fericire, nu a urmat.

În ce mă privește, m-a consolat chiar în aceeași seară un confrate care ne adunase pe câțiva, la o bere și-o dezbatere, chipurile „subversivă”.

„Da’ cum v-ați închipuit, fraților, c-o să meargă? Da’ nu vă duce creierașul un pic? 13 noiembrie… A 13 Consfătuire… Cenaclul Modul 13… Nu poți să sfidezi ghinionul la nesfârșit. Are și fatalitatea orgoliul ei…”