Misiune în afara cupolei

Locotenentul Jack Hills ia masa când consola din camera sa îl avertizează că trebuie să ajungă numaidecât pe punte. Codul avertizării e UISC, ceea ce înseamnă că o navă neidentificată pătrunsese în Cupolă. Pentru Hills mai înseamnă și că, în sfârșit, are o misiune, fie ea și doar una de stabilire a comunicațiilor cu intrusul. El speră însă că va avea șansa să folosească unda dezintegratoare, la fel ca data trecută când avusese loc o breșă în Cupolă și i se oferise privilegiul apăsării butonului, ceea ce redusese nava inamică la frânturi de atomi.

Înghite repede ultimele îmbucături, își îmbracă uniforma, apoi părăsește în grabă camera. Pe culoarul spre punte, mai multă lume aleargă să-și ocupe posturile. Hills o oprește pe Hillary Bankcroft, tehnicianul punții inferioare, și o întreabă dacă are habar ce se petrece.

– Cod UISC, locotenente, breșă în Cupolă. De pe puntea inferioară am văzut doar că o navetă care, sinceră să fiu, părea a noastră, a pătruns prin Cupolă fără să detoneze vreo alarmă sau senzor. Așa cum fac navele și navetele noastre.

– Păi, și atunci, care e urgența?

– Toate navetele noastre sunt la bord…

Hills cască puțin ochii la auzul acestui detaliu, apoi pornește alături de Bankcroft spre punte, nerăbdător să vadă ce se întâmplă mai exact.

***

Lumea se agită de colo-colo, luminile aparatelor clipesc peste tot în culori aprinse, iar toate ecranele afișează aceeași navetă cu logoul CASC mare pe lateral, venind cu viteză spre nava lor, spre Unity. Căpitanul Rudolf Strongwill dă ordine în stânga și în dreapta, iar de îndată ce îl zărește pe Hills, îl ia deoparte și îl pune la curent:

– Locotenent! Naveta asta, cu siguranță, folosește tehnologie Krassus. Arată ca una de-a noastră, dar…

– Nouă nu ne lipsește niciuna.

– Exact. Așadar, nu poate fi decât o copie Krassus. Naiba știe cum au reușit. Cupola n-a făcut nicio diferență.

– S-a încercat stabilirea comunicației?

Căpitanul se lasă în scaunul lui din centrul punții, uitându-se la ecranul principal. Fața pătrățoasă îi e transpirată, iar părul lui, în alte zile perfect aranjat, îi e ud și lipit de tâmple ca o algă de mare pe o stâncă.

– Nu răspunde pe nicio frecvență. Hills, am nevoie să iei legătura cu cineva de la Consulat. Trebuie informați că ori au un inamic infiltrat în bazele de dezvoltare, ori un turnător care furnizează informații.

– Da, domnule Căpitan!

– De asemena, Hills, ia-l și pe Monteau și mergeți în antrepozite pentru încărcarea codurilor de acces.

– Vreți să spuneți că vom folosi unda dezintegratoare?

– O pregătim. Momentan monitorizăm evoluția navetei. Dacă nu încetinește, vom folosi magnetarul, iar dacă asta nu va funcționa, da, vom recurge la unda TAU.

Hills dă să plece când, dintr-o dată, unul dintre asistenții navigatori strigă la căpitan.

– Tocmai s-a deschis chepengul navetei. Căpitane?

– Fiți pe fază. Porniți magnetarul și paralizantul pentru eventuali inamici. Dați-mi o imagine mărită a chepengului, pentru numele lui Anathol cel Mare!

Tehnicienii încep să butoneze, iar ca rezultat, imaginea părții superioare a navetei intruse este acum proiectată pe diferite ecrane, din mai multe unghiuri. N-au trecut nici două minute, că o mână își face apariția din deschizătură. Toată lumea e încordată, cu ochii pe ecrane. Hills a și uitat că are ordine directe de urmat și așteaptă să vadă ce iese din chepengul navetei. Se uită la căpitan și-i vede tensiunea în fiecare mușchi al feței.

– Așteptați! Să nu facă nimeni vreo prostie. Nu știm cu ce avem de a face.

Mâna care ieșise din trapa navetei era o mănușă, de fapt. Mănușa costumului spațial cu care este dotat oricare dintre membri CASC. Cealaltă mănușă apare și ea, iar împreună apucă gura trapei și propulsează afară din navetă… un om. Costumul spațial purtat de misteriosul om este, fără îndoială, cel conceput de CASC. Aceleași culori, aceeași formă, până și logo-ul e clar vizibil atât pe piept, cât și pe rezerva de oxigen.

Însă toți reprezentanții Coloniei Asteroidale Separatiste Ceres se află pe Unity, unii dintre ei uitându-se mirați chiar în acest moment la ecranele punții superioare ale navei. Hills găsește acest fenomen foarte straniu, în condițiile în care nu e informat de vreo misiune de recunoștere în care să fie angajat vreun echipaj, și nici de vreun nou detașament de coloniști trimiși de Consulat. Numărul oamenilor de la bordul navei Unity putea fi foarte ușor verificat – Hills știe sigur că numărul lor va coincide cu cel dintotdeauna -, iar Consulatul, desigur, ar fi anunțat venirea unui nou val de coloniști pe căile tradiționale.

Și, bineînțeles, mai e și teoria Căpitalului Strongwill – că ceea ce se apropie de ei nu este decât o copie lansată de rivalii oamenilor în colonizarea asteroidului Ceres, rasa Krassus. Iar la această teorie, în special dacă se adeverea, locotenentul Jack Hills nu are decât un singur răspuns: unda dezintegratoare TAU.

Omul ieșit din navetă dă din mâini agitat, încercând parcă să transmită un mesaj. Căpitanul își întinde mai mult gâtul înspre ecranul pe care se vede misteriosul om care se tot agită. Apoi, ochii lui se măresc peste măsură când străinul face un semn ca și cum ar împinge aerul în fața lui.

– Acela e sânge pe costumul lui?

Întrebarea vine din mulțimea care stă în așteptarea de noi ordine ale Căpitanului. Iar acesta nu întârzie să strige, dintr-o dată, atât de tare încât Hills tresare lângă el.

– Toată energia către scutul frontal. Acum!

Câțiva tehnicieni se apucă să tasteze și să apese butoane cu viteza impresionantă care-i califică drept cei mai buni din Univers la ce fac. Câteva secunde dacă ar fi întârziat, puntea ar fi fost spulberată de imensa deflagrație a navetei, iar daunele ar fi fost într-atât de mari încât ar fi trimis Consulatul înapoi pe scara evoluției cu cel puțin 50 de ani.

Dar scutul deflector se materializează exact când naveta intrusă explodează, singura daună pe care o creează fiind doar pentru cei care se uitau direct la ea în momentul acela, afectându-le pentru câteva secunde ochii, așa cum s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi uitat la soare fără protecție adecvată.

Toți cei aflați pe punte rămân atenți la ecrane preț de un minut lung, privind doar cum resturile navetei fumegă și plutesc în derivă înspre marginile Cupolei. Căpitanul Strongwill tună către ei:

– Ce stați să vă uitați? Strângeți rămășițele și încercați să găsiți cutia neagră. Hills, Monteau, la mine în birou, acum!

Hills și Monteau se uită unul la altul, spunându-și parcă din priviri Noi ce-am făcut? Dar se supun și îl urmează cu pași repezi în cabina lui.

– Voi ce credeți că s-a întâmplat? îi întreabă Strongwill când se așază la birou și își toarnă un pahar de whiskey.

– Dacă-mi permiteți, ia Monteau cuvântul, naveta părea o copie fideală a…

– Cred că am depășit teoria asta, François.

Strongwill dă pe gât paharul și își mai toarnă unul.

– Individul care a ieșit din ea… era om. Cu siguranță era unul de-al nostru. Felul în care a făcut semnele acelea… a fost ca și cum…

– Ca și cum încerca să ne avertizeze, completează Hills.

– Exact! Dar dacă încerca să ne avertizeze că naveta va exploda, de ce a mai pilotat-o până sub nasul nostru? Monteau, tu ai cunoștințe tehnice mai aprofundate. Spune-mi, ce prevede protocolul unei navete în cazul unei defecțiuni a pilotului automat sau, mă rog, a unei defecțiuni…?

Monteau stă o clipă să se gândească până să dea răspunsul.

– Sunt aproape sigur că naveta staționează, domnule. Și transmite un cod unic celei mai apropiate baze CASC prin care să se înțeleagă că are nevoie de asistență. Aceste informații sunt în baza noastră de date…

– Ah, da, corect!

Căpitanul apasă un buton care face ca un ecran holografic, pe care rulează rapid tot felul de date luminoase, să plutească deasupra biroului. Apoi introduce câteva criterii de filtrare și iată, planurile navetei sugerează că protocoalele în caz de defecțiune sunt întocmai spuselor lui Monteau.

– Bun, acum că am stabilit că nu a existat niciun cod unic de defecțiune transmis, întrebarea mea este cine era acel om?

Hills îl informează că nu există nicio misiune de recunoștere – cel puțin nu una cu oameni – și că nu aveau nicio veste din partea Consulatului cum că ar fi trimis un nou val de coloniști.

– Consulatul nu ar fi trimis în nici un caz un singur om – dacă vorbim de un singur om, căci în navetă puteau fi mai mulți -, nu ar fi trimis o navetă, ci un crucișător și… nu știu, băieți, sunt atâtea întrebări. In fine, uite că vom avea o misiune de recunoștere. Hills, alege-ți doi oameni cu care să pornești pe urmele ei, de îndată ce găsim cutia neagră, sau orice informație despre locul de unde venea. Oficial, îți desemnez ție acest caz. Orice afli, îmi raportezi mai întâi mie, apoi facem un dosar pe care să-l înaintăm Consulatului, în cazul în care vor să-și trimită și ei specialiștii. Ne-am înțeles?

– Da, domnule!

– Monteau, ești responsabil cu adunarea datelor din orice mai poate purta o semnătură digitală. Ceva din rămășițele navetei tot trebuie să ne spună o poveste. De asemenea, verifică toate materialele video pe care le avem cu incidentul. Orice afli, îi raportezi lui Hills, iar Hills va acționa în conformitate cu informațiile pe care tu i le vei furniza și el îmi va raporta mie. Bine? Gata, acum hai, la treabă cu voi, că eu am de dirijat o întreagă operațiune minieră, care, după cum bine știți, necesită o rigurozitate desăvârșită.

Cei doi locotenenți ies din cabina căpitanului și merg fiecare spre locurile de unde vor încerca să dezlege misterul ciudatului eveniment. Pe drum, Jack Hills se gândește că tare ar fi vrut să folosească unda dezintegratoare TAU.

***

– De câte ori ai mai pilotat o navetă în afara Cupolei?

Hills se uită la pilotul în rezervă al diviziei aeriene care stă în poziție de drepți în fața lui. Dosarul tânărului arată că este unul dintre cei trei piloți care au obținut scorul maxim al Academiei, dar asta nu-l convingea pe Hills în legătură cu aptitudinile lui practice. N-ar fi vrut să plece dincolo de granițele Cupolei cu un pilot care era echivalentul unui bucătar absolvent al tuturor școlilor de teorie culinară, dar care n-a făcut nici măcar o omletă în viața lui.

– Domnule, asta ar fi a treia oară. Am fost în recunoaștere la ordinele Consulatului, domnule. Pe Pământ am acumulat mai mult de 4000 de ore de zbor!

– În regulă… Smiernov?

– Da, domnule, Piotr Smiernov.

– Vei veni cu mine astăzi. Pregătește-te pentru zbor. Plecăm în aproximativ două ore.

– Da, domnule!

Acum, că are pilot pentru misiune, locotenentului Jack Hills nu-i rămâne decât să recruteze un soldat. Dar pentru asta trebuie să ia legătura cu Arnold Dietermann, al treilea ofițer la comandă și comandant al trupelor militare UnityCorps. Și urăște că trebuie să facă asta. Dietermann nu-i e tocmai cel mai bun prieten de când i-a anulat un ordin de retragere într-una dintre misiunile miniere – ispravă care aproape i-a costat un crucișător cu tot cu cei 230 de oameni de la bord. Până la urmă, nu trebuia decât să-i desemneze un soldat – unul bun –, care să-i asigure protecția pe durata investigației. Ordinele sunt ordine; în definitiv, diferențele de opinie nu trebuie să existe între ei, ci între ei și inamici.

– Ah, face Dietermann când îl vede pe Hills, pe Anathol cel Mare, dacă nu e chiar domnul locotenent Coadă-ntre-picioare!

Câțiva soldați care sunt cu el încep să chicotească.

– Prefer să mi se spună Salvarea-de-ultim-moment.

– Lasă-mă să ghicesc: ai nevoie de un om pentru importanta ta misiune de investigare a incidentului cu naveta-clonă. Eu ți-l dau și pe cel mai bun, doar să nu-i dai ordin să bată în retragere chiar înainte să rezolvați misterul.

Cei câțiva soldați chicotesc din nou.

Hills se înroșește de furie, dar își menține calmul și trece direct la formalități.

– Putem face asta pe calea simplă – îmi desemnezi un om și mă duc în treaba mea -, sau putem să-l implicăm pe Strongwill, sub al cărui ordin direct, țin să-ți amintesc, ne aflăm amândoi.

– Bine, bine, hai că glumeam și eu. Spikes!

Dintre cei prezenți, singurul soldat care n-a chicotit la atacurile ieftine ale lui Dietermann face un pas în față și strigă, ca și cum ori crede că are de a face doar cu surzi, ori vrea chiar el să-i surzească:

– Da, să trăiți!

– Soldat Spikes, astăzi ai onoarea de a-l însoți pe domnul locotenent în misiunea sa în afara Cupolei. Îi vei urma toate ordinele și-l vei apăra cu prețul vieții tale. S-a înțeles, soldat?

– Da, să trăiți!

Apoi, Dietermann pleacă împreună cu ceilalți soldați, fără să uite să-i arunce lui Hills un rânjet de-o aroganță comparabilă doar cu gradul de importanță pe care și-l îngăduie în această misiune. Hills nu pricepe prea bine nici măcar importanța pe care o avea postul comandatului trupelor militare pe Unity, din moment ce singurele ostilități vin din partea unei rase net inferioare, ale cărei atacuri sunt la fel de bine contracarate și de un simplu tehnician cu unica aptitudine de a ști să apese un buton la momentul potrivit.

Rămași singuri, cei doi se uită unul la altul, Hills studiind fizicul impresionant al soldatului, iar acesta așteptând noi ordine.

– Cunoști natura misiunii noastre?

– Da, domnule! Misiunea noastră este de natură exploratorie și investigațională și se va desfășura dincolo de exosfera Ceres, în centura asteroidală.

– Se pare că Dietermann vă ține pe palme. În regulă, soldat, într-o oră te prezinți pe rampa de lansare 8, complet echipat de zbor.

– Da, să trăiți!

***

Naveta pilotată de Smiernov își ia zborul de pe rampă și se îndepărtează cu viteză de Unity. Ca și atunci când a plecat de pe Pământ, Jack Hills își simte organele interioare lichefiate și că e în pragul leșinului la fiecare cinci minute. N-a avut nicio clipă astfel de probleme în timpul simulărilor de zbor premergătoare plecării de pe Pământ, dar se pare că toate antrenamentele i se dovedesc futile de îndată ce e supus traumei adevăratului zbor cosmic. Pentru a-și mai diminua din simptome, își deschide ecranul holografic și începe să studieze datele strânse de Monteau.

Cutia neagră fusese găsită, dar toate datele de pe ea sunt ori extrem de bruiate, ori de-a dreptul șterse – ceea ce adâncește și mai mult misterul provenienței navetei. Cu toate astea, singura informație completă pe care echipa lui Monteau a reușit s-o obțină a fost o coordonată care indica un loc în apropierea asteroidului 4 Vesta. În urma unor studii la distanță efectuate de aceeași echipă a sub-locotenentului, acolo avea loc o succesiune de anomalii în spațiu-timp continuum. Însă nu poate fi o gaură neagră, căci un astfel de fenomen ar fi destabilizat întregul sistem solar, iar Unity ar fi avut întâietate în a-i resimți efectele devastatoare.

Computerul de bord estimează durata zborului până în apropierea zonei de interes undeva la șase ore, dintre care doar două parcurse la viteză supersonică. Lucru îmbucurător pentru Hills, căci nu crede că ar reuși să suporte mai mult de atât. Lângă el, sobru și tăcut, Spikes stă cu spatele drept, privind înainte ca și cum peretele lateral al navetei oferea cel mai bun spectacol.

– Cum vă tratează Dietermann? întreabă Hills mai mult ca să nu-și concentreze atenția la viteza cu care zburau.

Spikes își mută privirea spre el și își îndreaptă și mai tare spatele.

– Permiteți-mi să vorbesc liber, domnule!

– Sigur, poți face asta pe toată durata misiunii.

Apoi soldatul, probabil neașteptându-se la o asemenea libertate, ezită puțin și spune:

– Îl urăsc din toată inima.

Hills tresare.

– Cum așa?

– Nu zic că mă deranjează responsabilitatea care vine odată cu a fi unul dintre cei mai buni soldați ai lui, chiar dacă asta mă pune mai mereu în prima linie când vine vorba de o misiune nouă. Dar încă de când a pus în pericol crucișătorul Zet, am început să-i pun la îndoială toate deciziile și, în consecință, toate ordinele. Singura decizie de care m-am bucurat cu adevărat și în care am avut încredere că este cea dreaptă a fost întocmai aceea de a mă numi pentru această misiune.

Hills îi studiază ochii pentru o clipă.

– Ai pe cineva drag pe Zet, așa-i?

– Da, domnule! Fratele meu mai mic face parte din echipa operațiunilor miniere. Tehnician de extracții pe Zet și Oppix. În ziua aceea puteam să-l pierd, iar dacă s-ar fi întâmplat asta, cu toate consecințele pe deplin asumate, domnule, l-aș fi omorât pe Dietermann chiar atunci și acolo.

– Dacă nu ți-aș fi luat-o eu înainte. Uite ce propun: vorbim cu Strongwill să te elibereze de sarcinile militare de soldat fără însemn și să te promovăm la rangul de caporal în subordinea mea. Presimt că voi mai avea astfel de misiuni în care să am nevoie de sprijinul UnityCorps. Ce zici de asta?

– Aș fi onorat să vă fiu alături, domnule. Și nu doar că aș vrea să scap de Dietermann, ci pentru că am mai multă încredere în dumneavoastră.

– Bun, atunci e stabilit. Smiernov, strigă apoi Hills către pilot, cum o ducem acolo în față?

– Totul bine aici, domnule, imediat ieșim din zborul supersonic și ne vom putea plimba liniștiți până la 4 Vesta.

– Slavă lui Anathol cel Mare, își spuse Hills frecându-și burta.

***

Abilitățile de pilotaj ale lui Smiernov salvează naveta de la o coliziune frontală cu un asteroid de talie mică, chiar când radarul arată că sunt în imediata apropiere de locul indicat în datele strânse de Monteau. Smucitura puternică aproape că îl trimite pe Hills în lumea viselor, dacă nu l-ar fi prins Spikes strâns de braț, gest care-i alungă leșinul.

– Scuze, zice Smiernov când naveta se stabilizează. Senzorii de bord au început s-o ia razna. În mod normal ar fi detectat orice obiect din proximitate, iar naveta și-ar fi autocorectat cursul ca să evite coliziunea. A fost nevoie de o acțiune manuală de ultim moment. Voi verifica toți senzorii…

– Nu cred că e nevoie. Hills își desface centurile și se ridică încet spre fereastră, uimit de ceea ce vede. Cred că acesta e locul. Iar chestia aia… Hills arată în direcția unui fenomen bizar care aducea cu o auroră boreală,… este ceea ce ne-a dat senzorii peste cap. Am ajuns, băieți!

Ceilalți doi se alătură, studiind și ei fascinați anomalia. Lumina însăși pare deformată în jurul acelei aurore, spărgându-se în milioane de curcubeie mici care sclipesc ca diamantele. Undeva sub acea bulă ciudată, Hills poate vedea ceva ce seamănă cu o… Dar nu e posibil. Cum, încă una?

O navetă. Sigla CASC pe lateral, aceleași propulsoare, aceeași formă și structură.

– Locotenente!

– Da, am văzut, răspunde acesta instalându-se pe scaunul copilotului, de unde are de gând să încerce să comunice cu cealaltă navetă.

– Ce naiba se întâmplă aici? întreabă siderat Spikes. Cum poate o navetă identică cu a noastră să fie deja aici? Oare tehnologia Krassus ne clonează atât de rep…

Un țiuit intens venit din sistemul de comunicație curmă mirarea soldatului.

– Aici US8m, răspundeți, vă rog!

„…deți-eți-vă-ă-rog-og…”, se aude din difuzor.

– E ca și cum semnalul se întoarce la noi în buclă. Ca un efect de feedback, observă Smiernov.

– Repet, aici e UnityShuttle 8military, e cineva la bord?

„…va-a-a-a-la-a-a-a-booooooo…”

Hills închide difuzorul.

– Semnalul se multiplică de fiecare dată când încerc și, în curând, nu am mai fi auzit decât un bâzâit puternic și continuu. Iar asta se întâmplă pe toate frecvențele.

– Iertați-mă că intervin, se adresează Smiernov lui Hills, dar n-ar fi posibil ca semnalul să se repete la nesfârșit pentru că provine de la aceeași sursă și este redat prin aceeași ieșire?

– Fii mai explicit, te rog.

– Adică se comportă ca un efect de microfonie. Nu știu dacă obișnuiați să mergeți la concerte pe Pământ, dar eu de fiecare dată când participam la vreunul, aveam parte de cel puțin două efecte din acestea care ne făceau pe toți să ne acoperim urechile.

Smiernov se apleacă și apasă niște butoane, după care dă drumul din nou la difuzor.

– Vorbiți acum.

– Recepție…

„…cepție-ție-ie-e…”, se aude din difuzor ecoul.

– Da, am auzit asta deja, zice Hills.

– Adevărat, doar că acum nu am făcut asta cu cealaltă navetă, ci doar cu ce avem aici. Adică aceeași sursă de sunet și transmite și recepționează. Asta cred că se întâmplă când încercăm să contactăm cealaltă navetă. E ca și cum am încerca să cream o legătură cu propria noastră navetă!

Cei trei se uită unul la altul, fiecare încercând în felul lui să înțeleagă natura evenimentului.

– Încerci să spui că naveta pe care o vedem noi este… suntem chiar noi?

Pilotul se uită la Hills ca și cum l-ar felicita pentru că, în sfârșit, a priceput.

– Monteau zicea că anomalia creează o fisură în spațiu-timp continuum, da? Ei bine, poate această fisură a creat o buclă temporală. Iar în această buclă noi deja am ajuns și deja investigăm. Probabil dublurile noastre sunt chiar acum în navetă întrebându-se ce se întâmplă cu receptorul lor.

– Dar asta nu ar însemna că…, intervine soldatul făcând o pauză scurtă pentru a asimila el însuși ideea. N-ar însemna că cei din navetă au trecut deja prin tot ce trecem noi acum și ar ști prea bine cu ce se confruntă?

– Gata! Mi-a luat foc mintea cu toată învârteala asta nebună. Mie-mi place să investigez în modul empiric mai mult decât să stau și să emit speculații din cele mai îndepărtate laturi ale gnoseologiei. Vom merge și ne vom andoca la navetă. Vom studia evenimentul din interior.

– Sunteți sigur că e înțelept?

– Nici nu mai știu ce să cred, dar nici nu putem sta aici cu mâinile în sân, nu-i așa?

– Da, să trăiți, tunară ceilalți doi în cor.

***

Cele două navete sunt, fără urmă de îndoială, identice. Deasupra lor, un spectacol pe cât de luminos, pe atât de straniu, face totul să pară și mai suprarealist decât și-ar fi imaginat oricare dintre cei trei participanți.

Locotenentul Jack Hills și-a pus costumul spațial și e gata să meargă în afara navetei pe puntea care face legătura cu geamăna ei. În urma sa, soldatul Spikes pășește atent, cu pușca înainte, studiind fiecare unghi pe care ochiul lui ager îl poate cuprinde. Smiernov îi urmărește îngrijorat de pe geamul ușii laterale.

Ușa navetei-clonă se deschide cu același cod pe care Hills îl folosește la propria navetă. Până aici nu exista nici un indiciul că naveta în care intră acum cei doi n-ar fi aceeași cu cea din care tocmai au ieșit. Aparatele funcționează peste tot, nivelul oxigenului este într-adevăr puțin mai scăzut, dar aerul e perfect respirabil. Cu toate astea, cei noi nu-și dau căștile jos – poate oxigenul, chiar dacă prezent în cantități reduse, a fost compromis cu vreun agent patogen. Soldatul trece înaintea lui Jack și începe să verifice toate ungherele navetei cu energia de care doar un membru UnityCorps poate da dovadă.

– Domnule, cred că trebuie să vedeți asta, spune soldatul de undeva din carlingă.

Hills studiază locul din care lipsesc două costume spațiale din cele trei pe care le pune naveta la dispoziție. Când se uită la locul în care pușca soldatului e îndreptată, vede o formațiune organică chiar lângă locul unde, pe partea din exterior, ar fi reactoarele de zbor. Organică și tehnologizată totodată. Ceva ce îl duce pe Hills cu gândul la un experiment din școala primară în care domnișora Whatley le arăta cum puteau transforma un cartof într-o baterie. Împrejurul acelei chestii cu bulbi și tegumente vineții, pânze băloase se întindeau ca un mucilagiu.

– Ce credeți că e?

Hills își îndreaptă fascicolul laternei către ceva ce pare a fi un mic ecran în mijlocul gâlmei oribile. Pe ecran, niște semne necunoscute se tot schimbă. Poate fi o numărătoare inversă?

– Poate fi chiar ceea ce genereaza această clonă, sau poate fi o… bombă…

– O bombă?

Spikes are ochii măriți în spatele geamului căștii la auzul acelei de-a doua variante.

– Probabil. Trebuie să ne grăbim. Nu putem risca. Treci la panoul de comandă și încearcă să stabilești legătura cu Smiernov. Pentru nu știu ce motiv, intercomul funcționează numai între noi aici.

Spikes se supune și merge grăbit către scaunul copilotului, dar când ajunge acolo Hills aude un scâncet din partea lui.

– Ce e?

– Domnule, pe asta chiar trebuie s-o vedeți!

Pe scaunul pilotului stă chiar… Smiernov.

Gura lui e căscată, parcă imortalizând un etern țipăt de agonie. Pielea feței îi e albă și încrețită pe craniu ca și cum viața însăși ar fi fost suptă din ea. Ochii îi sunt acoperiți cu o peliculă albă și privesc absent prin geamul din față.

Groaza îi cuprinde imediat ca o menghină invizibilă, blocându-le mișcările și mințile.

– Trebuie să ieșim de aici imediat, zice soldatul cu o voce stinsă, tremurată.

Hills se ridică de lângă cadavru, parcă abia trezit dintr-o comă adâncă, și vede cum în fața lui Spikes se materializează creatura. Acea creatură pe care omul n-a văzut-o niciodată fără exoscheletul care o învelește mereu în luptele pentru colonizare.

Krassus.

O arătare atât de vulgară în fața frumuseților universului, încât ai spune că e o abominație care înjosește până și ceea ce cred oamenii a fi cel mai urât lucru imaginabil. Avea dinți acolo unde n-ar fi trebuit, unghii verzi sau limbi băloase ies din pielea vineție pe unde nici nu ți-ai fi închipuit posibil la un organism viu cu inteligență.

Spikes tresare atât de tare că aproape dă cu capul de partea superioară a navetei. Își îndreaptă arma către arătare, dar până să tragă, o gheară imensă îi intră prin cască și i se înfige atât de adânc în față că iese puțin și prin spatele căștii. Sângele lui Spikes sare și îi împroașcă lui Hills costumul. Îngrozit, acesta se retrage câțiva pași, apoi cade paralizat de frică. Prin hubloul de care capul i se lovește, vede naveta cu care au venit. Dincolo de geamul frontal al navetei stă Smiernov, cu picioarele pe pupitrul de pilotaj, fără să suspecteze nimic. În spatele lui, parcă materializându-se din nimic, o creatură similară cu cea care tocmai și-a împlântat adânc ghearele în craniul lui Spikes, se furișează ca o viperă. Nu îl înhață – nu tocmai -, însă Hills vede clar cum creatura absoarbe din gura lui Smiernov ceva ce seamănă cu un fum verde. Fața pilotului devine cadaverică, pe măsură ce acel fum îi părăsește corpul și hrănește hidoasa creatură, lăsându-l pe Smiernov în cele din urmă… exact așa cum l-au găsit pe scaunul din naveta-clonă.

Buclă temporală, mai apucă Locotenentul să gândească înainte ca mintea conștientă să-i fie azvârlită într-un somn adânc, defensiv.

***

Mintea umană, atât de firavă în fața forței manipulatoare Krassus, atât de previzibilă și ușor de combătut. Evoluția n-a fost prea generoasă cu specia voastră. Sau a fost, așa-i? Doar că v-ați opus cursului ei firesc prin a vă separa în grupuri de credințe, interese sau rase diferite, în loc să creșteți împreună. L-ați subminat, marginalizat și chiar omorât pe cel care nu credea în același zeu, nu avea aceeași culoare a pielii sau pur și simplu pentru că gândea puțin altfel decât masa uniformizată de unități umane docile și îndoctrinate. V-ați anihilat în războaie și genocide, purtate în numele monedei de schimb sau al falșilor voștri profeți. V-ați distrus planeta, devorând-o până la cotorul ei fierbinte.

Dar nu disperați!

Multe alte specii au suferit aceeași soartă tragică și inexorabilă de-a lungul istoriei Universului. Extincția le-a fost, într-un final, și salvarea și binecuvântarea. Pentru că, în urma lor, peste oasele lor fărâmițate de timp, alte generații și-au început cursul evolutiv.

Timpul rasei umane a ajuns la un nefericit, dar mult așteptat sfârșit. Existența voastră parazitară a fost îngăduită îndeajuns. Șansa voastră la ascensiune în marea schemă universală a lucrurilor, s-a scurs printre degetele voastre ca nisipul, irosită prin autosabotare la nivel global. Nu sunteți nici primii, nici ultimii…

Hills se trezește cu aceeași greață pe care o capătă mereu când zboară la viteze mari. Îi vine greu să se miște. Încearcă să-și urnească mâna care stă încleștată pe maneta de ghidare a navetei și realizează că nu-i vine greu, ci imposibil s-o miște. O voce inumană îi vorbește în minte încontinuu. Repetă la nesfârșit același ultimatum.

Naveta trece chiar atunci prin scutul definit de Cupolă la granița cu exosfera Ceres. Se îndreaptă către Unity cu viteză mare, iar Hills nu poate acționa nici asupra comenzilor navetei și nici măcar ale propriului corp. Nu simte durere nicăieri, ceea ce e un lucru bun. Creaturile Krassus l-au cruțat. Dar de ce? De ce pe el? Primul motiv la care se gândește este acela că naveta nu poate zbura fără cel puțin un om (în viață) la bord.

Apoi își amintește de bomba găsită în carlingă. Aveau de gând să distrugă nava Unity, iar el e pilotul fără voie în această misiune Kamikaze.

Buclă temporală.

Krassus se folosește de anomalia de lângă 4 Vesta – sau poate chiar o creează – pentru a lansa atacuri asupra sistemului defensiv al navei Unity, considerat de oameni impenetrabil și infailibil. Se folosește de o buclă temporală în speranța că, odată și odată, una dintre infinitele încercări va decurge altfel. Poate specia asta nu e chiar atât de inferioară celei umane până la urmă. Poate evoluția lor diferită le-a permis să-și dezvolte mai mult tehnologiile interioare decât să se tot oglindească în afară, așa cum a făcut omul de mii de ani. Poate omul chiar are o minte firavă și ușor de manipulat în fața unei rase care nu și-a dedicat milenii din existență pentru a dezvolta roboți și nave sofisticate, ci care și-a descoperit și exploatat toate dimensiunile minții.

Nu!

Locotenentul Jack Hills se scutură de toate îndoielile și se concentrează pe puterea propriei minți. Mintea umană e puternică, e ambițioasă, e visătoare, e creativă și inventivă. E curioasă și dornică de a descoperi noi informații și provocări. E statornică și îndârjită, mereu în dezvoltare, mereu evoluând…

Forța străină care-i pune stăpânire pe corp începe să dea înapoi puțin. Jack reușește să-și desprindă mâna de pe manetă și să-și miște degetele prin fața ochilor. Naveta înaintează cu viteză spre Unity. Panoul de diagnostic afișează avertismentul că toate sistemele de suprascriere a comenzilor sau de decuplare a pilotului automat sunt compromise.

Timpul rasei umane a ajuns la un nefericit, dar mult așteptat sfârșit. Existența voastră parazitară…

Ultimatumul continua să se repete în mintea lui, dar Hills face un efort și-l reduce treptat la tăcere. Închide ochii și își deschide mintea. Știe că e o tehnică riscantă, dar, totodată, și singura prin care poate localiza parazitul care încearcă să îl domine. Verifică fiecare ungher spongios al creierului și-l găsește: un vierme mic și dezgustător care va face cunoștință cu adevărata putere a minții umane. Nu e nevoie decât să-și imagineze că îl strivește între degete și că se șterge de costum de măruntaiele lui gelatinoase.

Da, poate ne-am autodistrus, spune proiecția lui mentală viermelui strivit dintre degete. Poate, într-adevăr, firea noastră războinică a dus la extincția a mai bine de 90% din specia umană. Dar, tocmai de aceea, cei rămași sunt atât de al naibii de puternici! Pe Anathol cel Mare!

Simțurile îi revin rând pe rând. Se simte din nou în control. Lupta minților a luat sfârșit, iar Jack Hills a câștigat. Însă nu e vreme pentru dansuri victorioase, căci naveta se apropie vertiginos de puntea superioară a navei Unity. Singura ieșire din navetă, pe timpul zborului când ușile sunt blocate, rămâne chepengul de deasupra. După ce părăsește scaunul pilotului, dă de corpul neînsuflețit al lui Spikes. Hills îl privește pentru o clipă cu tristețe în suflet și își jură că va face în așa fel încât moartea lui să nu fie în zadar. Nici a lui și nici a lui Smiernov.

Apucă trapa chepengului și o învârte. Capacul se deschide; totul începe să tremure și să șuiere în jurul lui când aerul e supt afară de vidul nemilos al spațiului cosmic. Pune o mână pe marginea ieșirii și atunci realizează. Își dă seama că în acest moment toți cei de pe puntea superioară stau încordați, uitându-se la ecranele care proiectează imaginea navetei din diferite unghiuri, așteptând ordine de la Strongwill în funcție de ce sau cine va ieși din navetă. Dacă reacția căpitanului nu va fi aceeași și decide să folosească magnetarul în schimbul scutului frontal? Dacă el însuși, în loc să rămână cu ochii ațintiți pe ecran, merge în antrepozite cu Monteau pentru a folosi unda dezintegratoare TAU? Chiar dacă deflagrația navetei părea rezultată a unei simple bombe artizanale, totuși, vorbim despre tehnologie extraterestră care poate interacționa în mii de feluri cu sistemele defensive ale oamenilor.

Pune și cealaltă mână pe marginea trapei și se trage afară din navetă. Așa cum știe că s-a întâmplat deja, Hills începe să facă semne către echipajul punții superioare. Este o bombă! Feriți-vă! Porniți scuturile! – spuneau gesturile lui. Și nu mult a durat până ce scutul frontal și-a făcut apariția, grație lui Strongwill, care a interpretat bine mesajul.

Ceea ce pare că durează la nesfârșit, în schimb, este momentul deflagrației, respectiv, momentul inevitabilei lui morți. Cu toate astea știe că nu moare cu adevărat, căci, în același timp, el este și pe puntea superioară a navei – pe cale să fie chemat împreună cu Monteau în biroul lui Strongwill – și că va porni din nou în misiunea prin care va descoperi… ei bine, prin care se va descoperi pe sine însuși. Iar odată cu acest proces, va salva și ce a mai rămas din specia umană.

De fiecare dată.