Fugă fără sfârșit

Un argentinian rătăcește prin Almatî, încercând să salveze o căsnicie și să evite un Crăciun solitar. Invitația insistentă a unui fost coleg îl aduce în mijlocul unei familii a cărei limbă nu o înțelege. Dar conversația neașteptată cu o fetiță îi dezvăluie o singurătate pe care o recunoaște prea bine.

*

Sufăr de singurătate, dar nu cunosc vreun leac pentru asta. Mă plimbam pe străzile din Almatî, înfruntând vremea geroasă de decembrie, fără a avea o variantă mai bună decât aceea de a-mi petrece Crăciunul singur în camera mea din Hotelul Kazahstan, când șansa – presupunând că există așa ceva – mi l-a scos în cale pe Pedro Rivero. Era șeful diviziei de resurse umane de la compania cosmetică unde lucrasem până în 2012. Omul ăsta, care mă îmbrățișa cu atâta efuziune în locul acela aflat atât de departe de casă, era cel ce mă înștiințase că fusesem concediat.

– Incredibil! a exclamat Pedro. Să ne-ntâlnim în Kazahstan.

– Chiar că e o coincidență, am replicat, abținându-mă de la alte comentarii.

– Cu cine faci Crăciunul?

– Cu niște prieteni peruani, am mințit. Suntem în negocieri pentru vânzarea unui reactor nuclear. Sunt specialist în domeniu.

– Nu, prietene! a obiectat Pedro și mi-a prins brațele cu mâinile.

Ar trebui să menționez că Pedro se apropie cel mai mult de un luptător de sumo dintre oamenii pe care-i cunosc. Cu cele o sută șaizeci de kilograme și aerul de camion BelAZ, poate avaria o mașină cu un singur pumn.

– O să-ți faci Crăciunul cu compatrioți. Peruvienii?

A dat din mână, dezgustat, lucru care m-a iritat teribil. Am câțiva prieteni buni care sunt peruvieni. Dar nu puteam scăpa din strânsoarea lui Pedro.

Aș putea spune că m-a târât spre locuința lui, condimentând călătoria cu dovezi de afecțiune și promisiunile unui festin gargantuesc. Ce puteam spune? Ce să comentez? Să-mi justific prezența în Almatî? Să-i destăinui că, de o săptămână, o urmăream pe Irina Makarova – cea care-mi era soție de șapte ani – sperând la o imposibilă reconciliere? Tot ce realizasem era să-mi înghețe și sufletul din mine. Banii nu constituiau o problemă; puteam rămâne pentru totdeauna în Kazahstan. Dar pentru ce?

Pedro m-a înghesuit într-o Lada Granta și am mers pe Bulevardul Dostik, unde ne-am oprit în fața unei clădiri masive.

– Aici stau, m-a informat Pedro, indicând structura impunătoare.

Am pătruns în holul imens și, după ce am urcat nu mai puțin de douăzeci de etaje, am ajuns la apartamentul unde locuia „prietenul” meu. O ceată de copii între trei și doisprezece ani s-a repezit spre noi, strigând într-un amestec de kazahă și rusă plângeri, doleanțe, rugăminți și solicitări pe care n-am reușit să le înțeleg.

– Chiar dacă nu cunosc nici măcar o frază în limba țării ăsteia, am spus, presupun că toți copiii ăștia își cer cadourile de Crăciun.

– Exact, a recunoscut laconic Pedro.

– Sunt ai tăi toți?

– Nu! Doar Vania, băiatul de cinci ani, și fata de șapte, Ludmila.

I-am studiat pe cei doi copii indicați și am fost de acord că propunerea unui om pe care l-am urât dintotdeauna – legat de mine doar de necesitatea coabitării în același birou din Buenos Aires – nu era chiar așa de absurdă precum păruse la prima vedere.

Am fost prezentat și, după puțină vreme, m-am trezit în mijlocul îmbrățișărilor și strângerilor de mână. Familia soției gazdei mele era numeroasă: o duzină de adulți cu copiii aferenți, toți kazahi, care-mi vorbeau cu naturalețe, iar eu le răspundeam cu mișcări ale buzelor ce mimau zâmbete. Nevasta lui Pedro, Raisa, o blondă mică de statură, cu ochi mari, albaștri, m-a îmbrățișat cu o căldură care m-a neliniștit.

– Mi-ai promis că-mi voi petrece Crăciunul alături de compatrioți, am protestat când am rămas singur cu Pedro.

– Așa și este, a replicat el. Copiii mei s-au născut în Buenos Aires, dar ne-am mutat în Kazahstan când erau foarte mici.

– Soția ne vorbește limba?

– Nu.

După acest răspuns scurt, Pedro mi-a întors spatele și și-a îndreptat atenția asupra cadourilor destinate familiei și prietenilor, lăsându-mă singur.

Am constatat că prezența copiilor era una plăcută, că nu difereau prea mult de cei de acasă. Deși era încă devreme, au reușit să-și facă praf majoritatea cadourilor. M-am holbat la ei tot timpul, dar asta n-a părut să-i deranjeze. Ludmila, fata lui Pedro, mi-a atras atenția în mod deosebit. Avea ochii căprui, părul negru, ca al tatălui ei, și nu părea interesată să se joace cu ceilalți. Posibil să fi fost lovită sau jignită de vreun adult, deși părea mai curând iritată și obosită decât afectată. Când și când, ofta așa cum nu mai văzusem s-o facă un copil de vârsta ei.

Am lăsat-o în pace și m-am concentrat pe situația mea; eram blocat acolo, plictisit, înconjurat de străini. Gândul mi-a zburat din nou la Irina și am regretat că n-am rămas pe poziții în fața insistențelor lui Pedro Rivero. În clipa aceea, m-aș fi putut afla în holul Hotelului Kazahstan, prins într-o discuție online cu prietenii. Din lipsă de ocupație, m-am apucat să vizitez casa, admirând decorul și mobilierul. Se părea că Rivero se căpătuise; poate că încă mai lucra în afacerile cu cosmeticale, unde urcase tot mai sus lucrându-i pe alții pe la spate.

Plimbarea m-a dus, în cele din urmă, la o cameră cu ușa deschisă. M-am uitat înăuntru și am văzut-o pe mica Ludmila, cuibărită sub pătură, de parcă ar fi vrut să se izoleze de lume. M-am apropiat prevăzător de ea, căutând să n-o sperii și, deși eram convins că nu-mi va răspunde, am întrebat-o în spaniolă de ce era supărată. Spre marea mea surprindere, după ce a scos capul de sub pătură și m-a studiat preț de câteva secunde, de parcă aș fi fost un extraterestru, mi-a răspuns în aceeași limbă:

– Nu-s supărată. Da’-s sătulă de prostia umană, de ipocrizie, clișee, convenții – aici și peste tot.

Am fost șocat de cele auzite. Păreau ceva ce ar fi putut spune un adult, nu un copil de șapte ani. Asta ca să nu mai vorbesc de problema lingvistică, un mister pe care eram hotărât să-l rezolv pe loc.

– Cunoști foarte bine limba mea. Toți de pe-aici vorbesc kazaha sau rusa.

– Am trăit mulți ani în țara ta, a replicat fără să ezite.

Ce puteau însemna „mulți ani” pentru cineva ca ea? Pedro îmi spusese că se mutaseră în Kazahstan pe când copiii erau foarte mici.

– Câți? i-am cerut să precizeze, fără vreo urmă de ironie în glas.

– Peste treizeci.

A spus asta ca pe un fapt banal, fără să pară că ar fi conștientizat absurdul unei asemenea afirmații. Înainte să pot comenta, a continuat:

– E a noua viață a mea. În cea de-a șaptea, am fost poeta Alfonsina Storni. M-am sinucis în Mar del Plata pe 25 octombrie 1938.

Universul s-a întors cu susul în jos. Niciodată, în viața petrecută de mine pe Pământ în trupul unui om de rând, nu întâlnisem pe altcineva ca mine – altcineva condamnat la renașterea eternă într-un corp nou, păstrând extrem de clar amintirile vieții anterioare. M-am cutremurat la gândul că va trebui să aștept cel puțin zece sau doisprezece ani înainte să pot începe o relație cu ea. Dar m-am liniștit repede: ce înseamnă zece sau doisprezece ani pentru niște ființe ca noi?

---

traducere Lucian-Dragoș Bogdan