Un interval rezonabil de timp

O delegație extraterestră sosește să ridice o marfă achitată cu mult timp în urmă: Soarele. Pentru diplomații omenirii, problema este simplă — fără el, civilizația dispare. Pentru vizitatori, și mai simplă — contractele trebuie respectate. Între clauze străvechi, amenințări militare și încercări de seducție culturală, salvarea lumii devine o negociere cu o companie care n-a ratat niciodată livrarea unei stele.

*

– Nu înțelegem de ce acum refuzați să ne dați steaua.

Sheckley Anderson se frecă la ochi, trase o înjurătură în gând și continuă să le zâmbească musafirilor din stele. Trei umanoizi mici, îndesați, îmbrăcați în uniforme de piele, stofă și metal, arătau mai curând ca niște pitici din cărțile fantasy decât ca reprezentarea extratereștrilor cenușii, binevoitori. Aspectul lor era completat de zonele îmblănite de pe cap ce aduceau cu niște bărbi. Te-ai fi așteptat să lucreze în mină și să confecționeze obiecte complexe de metal sau să alunge vreun dragon ascuns într-un munte, ori măcar să cânte „Aiho, aiho” – dar nu să încerce să fure Soarele.

Pământul, vizibil prin cupola de sticlă a sălii de conferințe, părea un străjer menit să le reamintească faptul că acelea erau niște negocieri de maximă importanță. Arhitecții clădirii nu-și imaginaseră că avea să găzduiască extratereștri veniți în Selenia City, dar ofițerii de rang înalt însărcinați cu purtarea negocierilor sperau că imaginea leagănului civilizației i-ar fi putut mișca pe „pitici”.

N-o făcu.

– Dar cum va supraviețui omenirea fără lumina dătătoare de viață? Orașe, continente… Totul va îngheța și va pieri!

– Asta nu privește compania noastră. Avem obligația contractuală să livrăm o stea și trebuie s-o ducem la îndeplinire.

Auziseră argumentul respectiv încă de la începutul negocierilor, iar poziția „piticilor” nu se schimbase prea mult de atunci. În fiecare zi, Sheckley Anderson, șefa serviciului diplomatic al Corporațiilor Unite, împreună cu Pak Chol și Alina Graves, venea în sala de conferințe, unde echipa de experți organiza întâlnire după întâlnire, fără rezultat însă. Musafirii rămâneau fermi pe poziție, extrem de răbdători.

Sheckley se frecă mai tare la ochi. Preț de câteva clipe, văzu luminițe. „Parcă ar fi pete solare”, își spuse.

„Piticii” așteptau un răspuns. Pe fețele lor nu se citea graba, nici vreo altă emoție umană, dar tot trebuia să le dea un răspuns.

Ce spuseseră? Că nu înțelegeau de ce refuzau să le dea steaua? Nu. De ce acum refuzați să ne dați steaua? Stai așa, acum?

– Ar putea onorabila delegație să clarifice ce înțelege prin „acum”? S-a angajat cândva omenirea să-i dea steaua la un moment dat?

– Firește.

„Așadar, a existat un paleocontact”, medită Sheckley. Câtă ironie! Așa cum strămoșii noștri au cumpărat teren de la triburi oferind la schimb arahide, călătorii interstelari au cumpărat steaua de la sălbaticii primitivi.

– Pot vedea contractul?

Musafirii schimbară niște priviri ce puteau consemna primele emoții asemănătoare celor umane.

– Compania noastră s-a gândit că s-ar putea să ni-l cereți. Preferați să vă fie prezentat în formă perceptibilă?

– Da.

– Asta s-ar putea să dureze.

Micul dispozitiv auditiv piui, iar echipa de observare șopti:

– Originalul! Doamnă Anderson, cere originalul!

– Am vrea să vedem și contractul original… Dacă nu prezintă vreun risc pentru viețile noastre.

Sheckley preferase să nu riște; dacă acele contracte de vânzări stelare erau făcute din plasmă fierbinte? Totuși, se aștepta mai curând la o plăcuță de argilă inscripționată cu scarabei sau cuneiforme. Ceea ce primiră nu semăna cu niciuna dintre ele.

La prima privire arăta ca o folie sau ceva similar. Foi metalice subțiri stăteau rulate în fața ei, acoperite cu simboluri în relief care arătau de parcă le dezlipise cineva.

– Pot să-l iau ca să-l studiez?

– Da.

– Atunci, dacă nu vă deranjează, vom continua discuția data viitoare.

„Piticii” se ridicară, începură să strălucească, devenind translucizi, apoi dispărură.

O clipă mai târziu, savanții îmbrăcați în costume de protecție năvăliră în sala de conferințe, apucară cu grijă artefactul și-l duseră în bârlogul lor, cum îi spunea Pak. El era deja acolo, plângându-se că nu apucase să-și facă un selfie cu documentul apocaliptic.

– Hei, Anderson! o trezi din reverie Alina. Putem fi siguri că ăsta-i originalul?

– Nu. Știm doar că nu știm nimic despre ei.

– Profund, ce să zic. Ai scos-o de la tine?

– De la greci, ăia antici. Probabil fix cei care-au vândut Soarele.

Primarul Seleniei acceptă ca membrii grupului de contact să folosească barul Apollo pentru a se feri de ochii curioși ai jurnaliștilor și ai locuitorilor. Sheckley se așeză pe o canapea aflată de partea opusă a unui perete decorat cu o hartă a Spațiului Oamenilor, realizată din lemn veritabil. Pământul se afla în centru, fiind conectat la orașele spațiale prin intermediul unor raze: șase pe Lună, două pe Marte, o stație lângă Jupiter și un proiect privat îndrăzneț, New Europe. Se părea că oamenii ajunseseră la un pas de a trece dincolo de limitele sistemului solar… Dar asta devenea aproape imposibil dacă Soarele dispărea.

„Cred că așezările joviene vor avea cel mai puțin de suferit”, își spuse Sheckley. „Oricum nu sunt dependente de Soare.”

Se ridică și se duse să-și ia un alt mocktail de la bar. Avuseseră parte de o dimineață grea, odată ajunși în Selenia, după ce testaseră barul all-inclusive, așa încât Sheckley își impusese de atunci să-și limiteze consumul de alcool la un cocktail pe noapte.

Alina se așezase la masa alăturată și desena linii curbe pe o foaie, în timp ce tasta pe tabletă și observa o proiecție holografică a spațiului din jurul Pământului.

– Vrei ceva de la bar?

– Da, adu-mi o tequila cu tabasco, ca să-mi explodeze capul. Nu, mulțumesc, Anderson, sunt OK.

– Ce-s alea? întrebă Sheckley, arătând spre liniile curbe.

– Traiectorii balistice. O dată pe zi, traseul extratereștrilor ăstora blestemați intră în raza de acțiune a rachetelor noastre. Așa că verific dacă nu i-am putea lovi. Fără pitici, fără lacrimi.

– Alina!

– Ce? se îndreptă ea de spate. Comandanții mei sunt de părere că o să ajungem la concluzia asta, mai devreme sau mai târziu. Asta dacă nu găsim vreo soluție genială.

Ușa se deschise, iar Pak intră grăbit înăuntru, urmat de un bărbat cu părul gri, îmbrăcat într-un costum alb, care gâfâia de zor. În spatele lui își făcură apariția alte costume albe, mai tinere.

– Spune-le! îndepărtă el de pe masă foile Alinei.

Sheckley observă că maiorul Graves se abținea cu greu să nu-și lovească colegul.

– Documentul ăsta unic e scris într-o limbă neîntâlnită până acum pe Pământ. Nu-i nici sumeriană, nici egipteană, nici vreo limbă mezoamericană cunoscută nouă. E incredibil!

– Vrei să treci la subiect?

– E vorba de ultima pagină.

Bărbatul în costum alb așeză holoproiectorul pe masă și apăsă butonul.

– Vedeți liniile astea? Sunt părțile contractante, ca să zic așa. Se pare că musafirii noștri sunt din Brațul Orion, la fel ca noi. N-am descifrat mai mult, dar voi specula. Uitați-vă aici!

Mări imaginea și indică triumfător o linie cu câteva cercuri.

– Vă mai amintiți cum am încercat să înscriem poziția Pământului pe discul de aur de pe Voyager? Vânzătorul a semnat aici într-un mod similar. Galaxie, braț, sistem și așa mai departe… Iar aici e steaua și a patra planetă de la ea.

– A patra?

– Da, zâmbi nervos Pak. Se pare că, în urmă cu câteva sute de mii de ani, iubitul nostru Soare a fost amanetat de către marțieni.

Sheckley își spuse că vestea aceea cerea o excepție de la regula cocktailurilor nocturne.

Traducerea într-o „formă vizibilă” confirmă descoperirile savanților.

– Ne pare rău să vă informăm, dar omenirea nu e parte contractantă. Actul a fost făcut între voi și creaturile inteligente care par să fi locuit pe altă planetă a sistemului nostru solar, în timpuri preistorice. Oamenii n-au nicio obligație să-l respecte.

– Nu sunteți descendenții acelor creaturi? Înregistrările din arhivele companiei indică multe similarități între voi.

„Perfect, acum trebuie să ne facem griji și legat de panspermie…”, își spuse Sheckley.

– Omenirea nu deține nicio informație cu privire la originea ei extraterestră. Strămoșii noștri au evoluat și au devenit inteligenți pe planeta asta, iar noi nu putem fi considerați responsabili pentru acțiunile altor ființe.

– Se pare că îndeplinirea contractului a intrat într-un impas. Compania noastră n-a eșuat până acum în livrarea vreunei stele.

– Chiar voiam să vă-ntreb, rânji Pak, cum e posibil așa ceva?

– Pentru numele lui Dumnezeu, Chol…, șuieră Alina.

– Ce? Tu nu ți-ai pus problema?

– Trimitem o stație spațială echipată corespunzător în sistemul țintă și începem să comprimăm materia stelară. E un proces de durată, care duce la formarea unei stele neutronice. Pe urmă, stația părăsește sistemul, iar steaua neutronică trece în sarcina diviziei de transport. Avem doar una.

Lui Sheckley i se păru că „piticul” era ușor jenat de recunoașterea acelui lucru.

– De-aia unele stele ajung pe lista de așteptare, dar vor fi livrate la destinație, în cele din urmă.

– Și cine le comandă?

– Ăsta-i secret comercial.

– Dar, în condiții normale, procesul ar trebui să ducă la apariția unei supernove.

Remarca îi surprinse; nimeni nu se aștepta de la Pak, expert în probleme culturale, să aibă habar despre evoluția stelelor.

– Suntem o companie consacrată în ramura asta. Nu vor apărea supernove pe tura noastră! spuse un „pitic” cu capul roșu, care stătea, de obicei, tăcut. Dar, ca să fiu sincer, genul vostru de stea poate deveni ceea ce se numește o nebuloasă planetară.

– Ceea ce înseamnă, interveni Alina, că planetele vor fi oricum terminate, la un moment dat. Îți mulțumim, comandanții mei vor fi încântați să afle asta.

– Să revenim la afaceri, spuse Sheckley, fixându-l cu privirea pe Pak. Susțin în continuare că nu putem onora obligațiile impuse de un contract din care nu facem parte.

– Problema asta depășește competențele echipei noastre. Trebuie să discutăm cu Biroul Central. Asta ne va lua ceva vreme.

„Piticii” dispărură. Alina se ridică, îl pocni pe Pak peste cap, apoi îl îmbrățișă.

– Cred c-am reușit! Fruntea sus, Anderson!

– O să mă bucur când se vor întoarce și vor confirma că lucrurile stau așa.

Săptămâna care urmă trecu greu. Sheckley se scula, își bea ceaiul și apoi mergea pe puntea de observație a Seleniei, de unde studia regolitul cenușiu. Nava extraterestră nu părăsise orbita, iar Sheckley aștepta să fie chemată în sala de conferințe la orice oră din zi sau din noapte. Prin urmare, când Alina o invită la o partidă de tenis, acceptă.

– E un fel de sport național pe Lună, îi spuse partenera de joc în vestiar. Gravitația scăzută îți permite lucruri incredibile. Sărituri, intercepții, unii jucători fac chiar și tumbe… Desigur, sunt doar pentru spectacol, dar se întâmplă și pe la turnee. O să vezi.

Pășiră într-o sală care găzduia două terenuri de tenis. Doi tipi trimiteau alene mingea de la unul la altul pe suprafața de joc învecinată. Sheckley constată, surprinsă, că pereții erau moi.

– Îți amintești ce-am spus despre sărituri, Anderson? Sigur te vei lovi de pereți de mai multe ori până o să înveți să te controlezi. Dar nu-ți bate capul cu asta. Am venit să ne distrăm. Hai, servește!

Sheckley constată destul de repede că facultatea fusese cu mult timp în urmă. Poate că pe Pământ s-ar fi descurcat mai bine, dar acolo, nu.

Tipii de pe terenul alăturat se opriră din joc și veniră până la gardul despărțitor.

– Hei! Hai să jucăm la dublu. Eu o s-o ajut pe doamna aceasta fermecătoare, spuse bărbatul mai înalt, zâmbindu-i lui Sheckley. Iar prietenul meu va încerca să nu stea în calea colegei tale.

– Nu-nu! Voiam doar să mă relaxez, nu să…

– Bine, acceptă Alina, iar Sheckley știu imediat că rânjetul ei nu putea aduce decât probleme. Dar o să jucăm fete contra băieți. Să vă vedem!

Trei minute mai târziu, Sheckley văzu: ea mai mult o încurca pe Alina. Băieții, pe de altă parte, jucau destul de bine.

– Hai să terminăm…

– Renunți, Anderson? Nu-ți face griji, o să ajungi campioană, într-o zi. Mă descurc eu cu ei. Hei, băieți! strigă către echipa adversă. Prietena mea susține că nu sunteți mai buni decât mine, așa că vreau să mă conving de asta!

Sheckley se sprijini de perete și urmări, neimpresionată, cum Alina își înteți ritmul, alergând pe teren, abia atingându-l. La prima vedere, nu conta încotro privea; chiar și când se afla cu spatele, părea că simțea încotro mergea mingea și racheta se ducea mereu în direcția corectă. Observând cum jucătorii trimiteau mingea dintr-o parte în alta folosindu-se de inerția ei, își aminti de antrenamentul în artele marțiale vechi, unde foloseai energia adversarului pentru a-ți alimenta propriile mișcări. Lucrul acesta îi dădea jocului un aspect învechit, dar elegant.

Comunicatoarele piuiră.

– Alina! Avem o ședință! Acum! S-au întors cu răspunsul!

– Fir-ar! Put de transpirație… Să pierdem Soarele din cauza unui meci de tenis ar fi ironia supremă.

Sheckley și Alina ajunseră în sala de conferințe cu câteva clipe înaintea „piticilor”. Când le văzu, Pak Chol oftă ușurat. Fața sa pământie începu să-și recapete culoarea.

– În sfârșit!

– Știm ceva?

– Nu. Nimic.

Extratereștrii se materializară ca de obicei, se așezară la masă și, fără ca măcar să salute, trecură la discuții.

– Compania noastră a analizat mesajul și vă informează, cu regret, că nu poate anula contractul.

– Ce dracu’?

– Colegii mei vor să le explicați poziția companiei, traduse calm Sheckley, deși, după meciul încins de tenis, simțea și ea nevoia să le tragă una extratereștrilor.

– Compania noastră a ajuns la concluzia că oamenii nu sunt descendenții celor cu care am semnat contractul. Totuși, analiza detaliată arată că vorbim despre un contract semnat, la care una dintre părți a fost plătită pentru stea.

– Dar nu suntem noi ăia!

– Folosind plata primită, partea respectivă a reușit să plece de pe planetă și din sistemul stelar. Am găsit informații despre asta într-unul dintre birourile locale ale companiei.

– E primul caz documentat de apariție a vieții pe o altă planetă a aceluiași sistem. Compania noastră n-are niciun fel de proceduri pentru asemenea situații, așa că ne vom vedea mai departe de prevederile contractuale, completă „piticul” cu cap roșu.

Și de data aceasta, lui Sheckley i se păru mai jenat decât colegii săi.

– În plus, specia voastră inteligentă a colonizat a patra planetă…

– Avem acolo doar două orașe mici!

– …așa că o considerăm locuită în continuare, de data asta de specia voastră, ceea ce înseamnă că extindem valabilitatea contractului la creaturile ce au luat locul partenerilor noștri de afaceri.

Sheckley se lăsă pe spate și închise ochii. Era un dezastru. Dacă omenirea n-ar fi părăsit orbita Terrei, ultimul argument ar fi căzut… Dar ceva îi spunea lui Sheckley că, dacă omenirea n-ar fi încercat să colonizeze spațiul, „piticii” n-ar fi negociat acum cu ei. Receptorul din ureche rămânea tăcut; se părea că echipa de observare încă nu-și revenise din șoc.

– Trebuie să ne consultăm, le comunică Sheckley, în cele din urmă.

„Piticii” se ridicară și dispărură.

– Ei bine…

– E timpul să trecem la rachetele balistice. Comandanții mei au calculat traiectoriile.

– Pentru numele lui Dumnezeu, Alina! strigă frustrat Pak. Au habar comandanții tăi ce replică vom primi? Ăștia au o stație spațială capabilă să comprime materia și o divizie de transport ce poate purta o stea neutronică! Ce pot face rachetele noastre împotriva lor?

– Poate că se pricep să joace la cacealma.

– Nu! Nu, nu, nu! Trebuie să le prezentăm tot ce are de oferit omenirea! Să-i impresionăm! Așa vor înțelege de ce nu trebuie să ne ia Soarele!

– Și să uite de milioanele de dolari spațiali pe care i-au plătit deja? murmură Sheckley.

– Ce vrei să zici?

– Nimic, Pak. E un plan la fel de bun ca oricare altul… În afara ăluia cu rachetele balistice. Să sperăm că n-ajungem la el.

Următoarele câteva săptămâni constituiră un amestec bizar de călătorii, artă și coșmar. Pak primi învoire să viziteze Pământul, prin urmare, naveta orbitală personală care aparținuse cândva președintelui Venezuelei (confiscată din cauza datoriilor guvernamentale) îi duse pe „pitici” să vadă Cascada Niagara, Nepalul, Piața San Marco, Necropola din Giza, pinguinii din Antarctica, Capela Sixtină, Luvrul și o serie de alte locuri celebre. În fiecare seară, „piticilor” li se ofereau cele mai plăcute forme de divertisment disponibile pe Pământ: urmăriră piese de teatru la Globe și pe Broadway, asistară la concerte susținute de Orchestra Simfonică din Londra și de trupa holografică de coveruri „Princesses of the Universe”, vizionară filme precum „Titanic”, „Avatar”, „Regele Leu”, „Pe aripile vântului” și încă o duzină de alte pelicule, precum și finalele Ligii Campionilor la fotbal și ale Ligii de Tenis de pe Lună.

Dar, cu toată strădania lui Pak, extratereștrii nu dădeau semne că ar fi luat în calcul modificarea contractului. În cele din urmă, „piticii” cerură reluarea negocierilor.

Familiara sală de conferințe. Un Pak nervos, Alina îmbrăcată în uniforma Forțelor de Apărare, „piticii” în costumele protectoare.

Sheckley zâmbi.

– S-o luăm cu începutul. Le place cultura umană reprezentanților companiei?

– Unele lucruri ne-au stârnit interesul. Compania ar vrea să cumpere seturi pentru jocul pe care-l numiți „tenis”. Consideră că e o simulare neașteptat de bună care poate fi folosită pentru studiul mișcărilor corpurilor mici și al coordonării generale.

– Luați oricâte doriți! O să vă dăm cei mai buni antrenori! spuse Pak, sărind în picioare.

– Doamnă Anderson, asta seamănă cu sclavia! comentă echipa de observare care, în mod clar, nu fusese impresionată de sugestii.

– Am reușit să vă atragem atenția! continuă Pak. Nu-i un motiv suficient ca să ne lăsați să trăim?

– Nu.

Alina îi aruncă lui Sheckley o privire sugestivă care spunea „rachete”.

– Totuși, sparse tăcerea „piticul” cu capul roșu, vă oferim oportunitatea de a păstra cele mai importante elemente ale moștenirii voastre culturale.

– Adică îi oferiți timp omenirii să pregătească un fel de… arcă? Ceva unde să păstrăm moștenirea noastră, cum o numiți?

– Da, aprobă „piticul” șef.

– Cât timp avem la dispoziție?

– De cât aveți nevoie?

Sheckley medită asupra subiectului. Cât să ceară? Câteva luni? Un an, doi, cinci?

– Doamnă Anderson…

Nu mai putea trage de timp.

– Să cădem de acord pentru un interval rezonabil de timp.

– Asta-i o perioadă nedefinită, clătină din cap „piticul” șef.

– Un interval rezonabil de timp e similar cu cel necesar speciei voastre pentru a deveni rațională? întrebă „piticul” cu capul roșu.

Sheckley își ținu răsuflarea.

– Ăăă… Da, așa-i.

– Compania noastră estimează că ați avut nevoie de zece până la douăzeci de mii de revoluții ale planetei în jurul stelei, în funcție de modul cum definim inteligența primitivă. Să facem o medie de cincisprezece mii. E OK pentru voi?

– Da. Mulțumim companiei.

– Ne vom întoarce cu actul adițional.

„Piticii” dispărură într-o explozie de lumină, de data aceasta nesincronizată. „Piticul” cu capul roșu rămase ultimul, o privi în ochi și înclină ușor capul înainte să dispară.

– Cincisprezece mii de ani! Ești o adevărată campioană, Sheckley! Campioană în negocieri!

Alina o îmbrățișă, uitând să-i spună „Anderson”, așa cum făcea de obicei. Pak i se alătură și, după „o scurtă perioadă de timp”, la fel făcu și echipa de observare.

– Ei, gata! N-am rezolvat problema, doar am pasat-o generațiilor viitoare…

– Nu strica buna dispoziție, Anderson! Acum cincisprezece mii de ani alergam despuiați de colo-colo, culegând fructe de pădure. Am ajuns să zburăm în spațiu abia de două secole jumate. Chiar crezi că nu vom găsi o soluție în următorii cincisprezece mii de ani? Sau că n-o să colonizăm întreaga galaxie?

– Sau chiar să cumpărăm compania asta. Străbunicul meu avea o vorbă: dacă ceva nu-ți place, cumpără-l!

– Și i-a mers?

– Nu prea, răspunse Pak radios. Dar veștile despre cum a cumpărat Twitter și Roscosmos au făcut un pic de vâlvă la vremea lor.

Sheckley Anderson zâmbi și privi masa. Mingea de tenis încă se mai afla pe ea.

---

traducere din ucraineană în engleză Max Bakalov
traducere din engleză în română Lucian-Dragoș Bogdan