raggedstone, 123rf.com
Un refugiat ucrainean apelează la un scriitor ale cărui romane de spionaj ascund secretele unor experimente psihice. Pentru a-și salva soția dintr-un lagăr sovietic, acceptă o incursiune mentală în trecut, fără să știe dacă va descoperi doar amintiri sau va putea schimba ceea ce s-a întâmplat.
*
„Niciodată să nu spui niciodată!”
Autor necunoscut
08-SEP-1985, 09:01 AM
CHICAGO, ILLINOIS
– Bună dimineața, domnule! spuse cu accent rusesc un om în vârstă aflat pe coridorul întunecos.
Luminile de pe scările din spatele lui licăreau. Avea în jur de șaizeci de ani și purta un palton și o beretă grecească de marinar. Barba sură, scurtă, îl făcea să semene cu Garibaldi.
– Ești cumva profesorul J.A. Goldman? întrebă, aplecându-se spre ușa căreia un lanț îi permitea să stea parțial întredeschisă.
– Cine vrea să știe? întrebă adormit proprietarul nepieptănat, chiorându-se dinspre interior.
Mai tânăr cu un deceniu decât musafirul, căscă prelung, înfășurându-se mai bine în halatul vechi pentru a-și ascunde pijamaua. Încercă să-și aranjeze părul ciufulit.
Străinul salută atingându-și cozorocul, într-un gest deprins în vremuri de demult.
– Mă numesc Boatswain Petro Ilin Luciko și vin din Ucraina. Te deranjez într-o problemă personală.
Lumina palidă din spatele lui se stinse.
– Pot intra?
– Ce problemă personală? întrebă profesorul. La ora asta matinală?
Marinarul își privi ceasul.
– Ăăă… e deja 9. Pot reveni la 10 sau la 11. Sau după-amiază, dacă dorești. O să aștept jos.
– Nu-nu, nu vreau să suni toată ziua la sonerie, bombăni americanul, cu iritarea citindu-i-se în glas. Zi-mi odată despre ce-i vorba!
Ucraineanul căută în buzunarul interior. Rezidentul se temu, preț de o clipă, că avea să scoată un pistol.
– E vorba despre cartea ta, profesore.
Îi arătă un exemplar uzat din ediția broșată a Războiului Psi, care folosea litera grecească în formă de trident Ψ pentru efect. Coperta sa retro prezenta un agent secret al Războiului Rece cu o pălărie pe cap, ascuns după colțul unei clădiri de cărămidă, cu pistolul ridicat la nivelul obrazului. Din cap pornea o emisie simbolică de unde radio, ce ajungea la o mașină diplomatică aflată în trecere, în amurg, având inscripționat pe ea steagul sovietic.
– Fan sau scriitor aspirant? întrebă mecanic autorul nebărbierit, studiindu-și musafirul. Nu-mi pari critic literar.
– Nu, profesore. Cum am spus, te caut într-o problemă personală.
– Vrei un autograf?
Goldman dădu jos lanțul, deschise ușa, scoase din buzunar un stilou și luă cartea uzată. Semnă cu un ușor rânjet satisfăcut.
– Prima ediție, nu? 1958 – anticariat, aș putea zice. Poftim. O zi frumoasă și mulțumesc pentru susținere! Apreciez.
– Așteaptă, profesore! insistă individul.
Era stăpân pe sine. Nu semăna cu imaginea obișnuită a marinarului ieșit la pensie.
– Nu de-asta am venit.
– Atunci, de ce? KGB? glumi autorul, pregătit să-nchidă ușa.
– Doamne ferește! se strâmbă ucraineanul. Sunt un disident. Am nevoie să mă ajuți așa cum zice în carte.
– E un roman de ficțiune, replică Goldman, indicând marcajul seriei de pe coperta colorată. Thriller clasic de spionaj, zice chiar aici.
Musafirul se lămurise că americanul nu era un om rău. Mai curând un scriitor dezamăgit, rănit de lume. Înainte să-i fie închisă ușa în nas, Luciko puse piciorul în prag.
– Știu că nu e ficțiune, insistă. E un proiect CIA strict secret.
Cu gesturi febrile, Goldman încercă să pună lanțul înapoi.
– Ce vrei de la mine? Lasă-mă în pace sau chem poliția!
– Te rog! imploră omul, ignorând amenințarea. Soția mi-e în gulagul siberian. Mă poți ajuta s-o eliberez înainte s-o omoare.
– De ce-aș crede ceva din ce spui? bombăni profesorul. Ia-ți piciorul sau chem poliția! Am și o armă.
– Te implor! gemu marinarul. Cred cu adevărat că mă poți ajuta.
Se auzi un sunet din spatele ușii, dar nu semăna cu încărcarea unei puști.
– Pleacă sau trag! M-am săturat de agenții voștri!
Vizitatorul își suflecă mâneca până la cot.
– Acum mă crezi?
Goldman recunoscu tatuajul lagărului deasupra încheieturii. Era șters, mai curând imprimat decât realizat cu ajutorul unui ac, făcut în prima perioadă a anilor ’40, când naziștii încă nu-și perfecționaseră sistemul.
– Ești evreu? șopti.
Tatuajul nu părea contrafăcut, iar ochii blânzi ai omului nu arătau precum cei ai agenților operativi sau ai asasinilor cu sânge rece.
– De ce n-ai zis de la început?
Gazda deschise larg ușa, invitându-l să intre cu o mișcare cordială.
– Hai, înainte să cheme vecinii poliția.
Privi în spatele lui și murmură ceva în ebraică.
– Nu sunt evreu, explică cu calm musafirul, scoțându-și bereta de marinar. Doar un supraviețuitor al Holocaustului, ca ai tăi.
– Iartă-mă că am strigat la tine, se scuză gazda, încercând să-i ia haina. Am primit aproape zilnic scrisori și telefoane de amenințare. Trecând în camera de zi, continuă: Fii binevenit! Hai să discutăm.
Oaspetele îl urmă, căutând un loc unde să se așeze. Goldman îndepărtă de pe canapea câteva ziare și reviste.
– Simte-te ca acasă! Hai, ia-o cu începutul. În ce lagăr ai fost închis, ofițer Luciko?
– După ce am scăpat din masacrul de la Babi Iar, din 1941, continuă bărbatul, așezându-se și masându-și genunchiul care se resimțea din cauza vremii din Chicago, m-au trimis la Sireț. A fost…
Nu-și găsea cuvintele.
Profesorul se uită chiorâș la el; doar prizonierii de la Auschwitz aveau genul acela de tatuaj.
– Am auzit despre masacrul din râpă, admise. Au fost omorâți acolo peste 30.000 de evrei.
– Da. 33.771, dar am căzut printre ei și m-am prefăcut mort. Când au trimis prizonierii să curețe pădurea de cadavre, m-am ridicat și m-am prefăcut că eram unul dintre ei. După aia, un doctor SS m-a însărcinat să-i hrănesc câinii. Era un sadic.
Ochii lui Luciko se înroșiră de emoție.
– M-a pus să ciopârțesc o cutie toracică despre care am crezut că era de porc sau de elan, dar…
Se ridică și merse spre fereastră, pentru a nu lăsa să i se vadă lacrimile.
– Dobermanii lui… mâncau carne de om, spuse cu greutate. După revolta din lagăr, au omorât toți prizonierii. Doar cincisprezece au reușit să fugă. Am scăpat și eu, bineînțeles, fiindcă dr. Hermann m-a luat peste tot pe unde a fost: Auschwitz, Treblinka, Dachau, Buchenwald, Sobibor… Până am reușit să fug, la rândul meu.
Marinarul oftă apăsat, apoi privi înapoi spre gazdă:
– Dar n-am venit pentru mine, profesore! Soția mea, Rada…
Îl cuprinse un acces de tuse sau poate doar se înecă din cauza lacrimilor.
– Îți pot oferi niște ceai? întrebă gazda, cu atitudinea schimbată de ceea ce tocmai auzise. Mentă cu limonadă și miere?
– Da, mulțumesc! acceptă musafirul. E preferatul meu.
– Te poți uita la ce-i pe-aici până pun de ceai, îi spuse Goldman, apoi se duse în bucătărie. Casa e întoarsă pe dos de la moartea soției, adăugă el. Sunt într-o perioadă sabatică de atunci. Acum scriu romane de spionaj și amestec realitatea cu ficțiunea, ca să-mi păstrez mințile.
Umplu ceainicul electric cu apă de la chiuvetă, îl cuplă la priză și luă plicurile de ceai.
– Unde ai învățat engleza, dacă nu te superi că te-ntreb?
– Înainte de război am fost profesor, răspunse musafirul, în timp ce privea fotografiile și menora de argint de pe raftul plin.
Pe pereți atârnau decupaje cu interviuri și articole critice.
– Îmi plac limbile. Mă descurc cu poloneza, slovaca, sârba, germana și un pic de idiș.
Aruncă o privire prin ușa deschisă a dormitorului, observând un computer pe un birou cu tot felul de lucruri îngrămădite. Profesorul părea să trăiască precum un călugăr într-o chilie, închis în apartamentul său modest aflat în paragină.
– Un poliglot, comentă Goldman, întorcându-se cu o cutie de fursecuri vechi. Spune-mi ce-i cu soția ta.
Se așeză pe mica sofa de lângă canapea, cu o foaie și un creion, de parcă ar fi fost un psihiatru sau un profiler de la CIA.
Musafirul rămase în picioare, privind pe fereastră.
– Îmi place să admir orașul Chicago și să simt mirosul libertății americane. E greu de crezut că mafia italiană de aici a tras în oameni în perioada Marii Crize…
Trase adânc aer în piept și începu să depene povestea soției sale, retrăind fiecare întâmplare.
15-IAN-1939, 07:05 AM
ȘCOALA TEHNICĂ, KIEV
– Bună dimineața, Petro Ilin, își salută profesorul de matematică tânărul coleg, profesor de educație fizică, pe când acesta intra în cancelarie cu umerii acoperiți de zăpadă.
– Bună dimineața, tovarășe Piosik! E cam frig azi în Siberia, nu?
Todor Taranov Piosik, directorul adjunct, ajungea întotdeauna primul pentru a deschide școala și a pune lucrurile în ordine.
– Acesta e noul nostru profesor de arte.
Se îndreptă spre o tânără femeie ce-și încălzea palmele la soba de cărbuni din colț, abia vizibilă în spatele cuierului.
– Rada Lvovna Agnievski, absolventă a Academiei de Arte din Odesa.
Profesorul de sport își scoase bereta de marinar și se duse să-i strângă mâna.
– Luciko. Educație fizică. Mă bucur să vă cunosc, tovarășă!
– Agnievski. Arte plastice, răspunse ea la fel de oficial.
– M-am născut în Odesa, găsi el o oportunitate să încropească o conversație, și acolo am făcut și armata.
– Marină? arătă ea spre beretă. Ai navigat pe Marea Neagră?
– Da, iar acum merg la serviciu pe bicicletă.
Își scoase haina și-și desfăcu clemele apărătorilor de pe pantalonii de lână.
– Astea-s ca să-mi protejeze pantalonii de lanțul bicicletei, rânji el. Arată ca o invenție de-a lui Leonardo.
Două gropițe înfrumusețară chipul femeii. Rada chicoti.
– Sunt oameni care-și îndeasă pantalonii în șosete sau leagă deasupra benzi elastice. Cred că Leonardo îi invidiază.
Petro ascunse clemele în buzunar, studiind felul în care ea își plimba palmele pe deasupra sobei. Probabil că avea cel mult douăzeci de ani.
– Agnievski e polonez, dacă nu greșesc, nu? întrebă. Iar Lvovna, rus.
– Sunt doar pe sfert poloneză și rusoaică, explică ea, aranjându-și timid părul brunet.
Prins în coc, acesta îi conferea un aer aristocratic.
– Celelalte două sferturi sunt ucrainean și moldovean.
– Interesant, comentă Piosik, aruncând câțiva cărbuni în sobă și observând că cei doi flirtau din priviri.
– Ce semnifică prenumele tău, tovarășă Agnievski?
– În rusă înseamnă „plin de bucurie”, răspunse ea. În moldoveană, „vesel”. În poloneză e „sfat”, la fel ca în ucraineană.
Răvășit de frumusețea ei, Petro adăugă:
– Din câte știu, în idiș înseamnă „trandafir”. Amintindu-și că Stalin deportase evrei în Orientul Îndepărtat, în încercarea de a-l mulțumi pe Hitler, adăugă o scuză jalnică: Toate ți se potrivesc.
O tăcere stânjenitoare cuprinse încăperea, așa încât femeia simți nevoia să spună ceva:
– Mulțumesc, tovarășe Luciko, dar prefer garoafele roșii. Nu spinii.
Râseră, pregătindu-se să se ducă să aprindă sobele din sălile de clasă înainte de sosirea elevilor, întrucât școala nu avea încălzire centrală. Și nici personal de serviciu. Această sarcină făcea parte din programul școlar, căci în URSS nu existau servitori. Toată lumea aparținea proletariatului – clasa muncitoare, considerată coloana vertebrală a revoluției comuniste – inclusiv elevii.
În weekend, Petro o invită pe Rada la film. Mai târziu, o invită la operă, apoi la un vernisaj de artă clasică… până când o ceru de soție la cină, la trei luni după prima lor întâlnire. Ea acceptă și stabiliră să se căsătorească pe data de 1 mai, Ziua Socialistă a Muncii. La nuntă, profesorul de matematică se îmbătă și cântă la acordeon, dând naștere la speculații din partea colegelor că ar fi iubit-o în secret pe Rada, dar că nu îndrăznise niciodată s-o invite la o întâlnire. Asta nu mai conta, pentru că frumoasa poloneză îl alesese pe profesorul de sport, mai tânăr și mai blond decât Piosik. Era un lucru normal în viață – dacă cineva n-avea destul curaj să bată fierul destinului cât era cald, cum se zicea.
Doi ani mai târziu, izbucni războiul, așteptat de toată lumea de când Hitler preluase puterea, în 1933, deși Stalin semnase un pact de neagresiune cu el. În schimbul lui, Germania îi permisese Rusiei să anexeze republicile baltice, Finlanda, jumătate din Polonia și Moldova, însă URSS-ul mai voia și România, respectiv Balcanii, adică furnizorii de petrol ai lui Hitler. Naziștii luaseră deja Cehoslovacia și restul Poloniei, apoi Scandinavia, Grecia și Iugoslavia, din care susțineau că anumite părți aparținuseră de drept fostului Imperiu Austro-Ungar. Așa se face că Hitler și Stalin împărțiseră Europa între ei, în ciuda avertismentelor continue ale Aliaților. Când Hitler se hotărî, în cele din urmă, să atace Uniunea Sovietică, Armata Roșie nu avu la dispoziție timp să mobilizeze toți oamenii încorporabili, așa încât militarii lor fură prinși nepregătiți de trădarea aceea, iar târgul făcut cu Hitler fu botezat Pactul cu Diavolul. Belarusul și vestul Ucrainei căzură într-o săptămână. Curând, diviziile SS de elită înconjurară Moscova, promițând victoria acelui Blitzkrieg care avea să corecteze greșeala fatală a lui Napoleon, uitată de multă lume.
La Kiev, nemții fură primiți de către naționaliști ca niște eliberatori de sub jugul comunist. Se tipăriră bani, se puseră bazele unei poliții auxiliare de colaboratori antisovietici și se începu curățarea țării de evrei, tătari, polonezi, țigani și degenerați. Cât despre slavi, ei deveniră robii lui Hitler, muncitori meniți să ajute la construirea celui de-Al Treilea Reich.
Câteva zile mai târziu, Gestapo-ul din Kiev primi o scrisoare anonimă cum că un anume profesor era căsătorit cu o impostoare evreică ce avea acte false. Scrisoarea dezvăluia că soția lui ruso-poloneză preda arte decadente – Picasso, Braque, Chagall, Kandinski și alții ca ei – poluând mințile noului „tineret hitlerist” din Ucraina. Cuplul fu arestat, cărțile bibliotecii școlii, confiscate, la fel ca arta personală a doamnei Rada, pictată de ea înainte de război.
Autoritățile germane ajunseră la concluzia că ele nu conțineau reproduceri după arta decadentă, pentru că Stalin ura modernismul la fel de mult ca Führerul. Prin urmare, etichetară arta profesoarei drept „icoane seculariste” ce încălcau canoanele bisericii ortodoxe, nu legile culturale ale Europei naziste. O exonerară de toate acuzațiile, o puseră să-și declare în scris loialitatea și-i dădură drumul.
După ce reveni acasă, Rada află că soțul ei fusese trimis în lagărul de concentrare de la Sireț, sub acuzația că ar fi evreu. Petro nu mai avea certificatul de naștere în original, ci doar o copie eliberată de URSS în vremea când era student la universitatea din Leningrad. După ce o parte din arhivele de la Kiev arseseră în timpul invaziei, naziștii nu mai aveau cum să verifice dacă certificatul era adevărat sau fals. Așa se face că ajunsese să fie acuzat că se dădea drept ucrainean. Soția scrise o petiție către Gestapo, jurând că nu fusese circumcis, dar…
– Știm că ești pe sfert poloneză și rusoaică, îi spuse ofițerul, dar ți-am dat drumul fiindcă ai și origini ucrainene și moldovene. Ai ocazia să devii un cetățean de nădejde și să-ți vezi de copilul pe care-l porți în pântece. Asta dacă nu cumva vrei să ajungi lângă soțul tău.
Rada nu mai avea rude în viață nici în Moldova, nici în Ucraina, așadar n-avea la cine apela pentru ajutor. Părinții lui Petro îl făcuseră la o vârstă înaintată, așa că erau deja decedați și n-avea niciun fel de frați sau alte rude. Propriii ei părinți trăiau în Volgograd, Rusia, redenumit Stalingrad, aflat în teritoriul inamic. Rudele materne locuiau în Polonia, dar acolo ocupația se dovedea mai cruntă decât în Ucraina, așa încât Rada rămase în Kiev, rugându-se pentru un miracol. Cel puțin, mai avea serviciu, predând curriculumul nazist. Majoritatea școlilor se închiseseră, dar a ei fusese exceptată, fiind una vocațională. Nemții aveau nevoie disperată de muncitori.
O lună mai târziu, Rada pierdu sarcina în primul trimestru. Medicii îi spuseră că nu va mai putea face niciodată copii. Se îmbolnăvi, intră în depresie și ajunse într-o stare de malnutriție cu anemie severă. Dacă Todor Piosik n-ar fi adunat donații de la colegi și studenți, probabil că nu și-ar mai fi revenit niciodată.
– Doamnă Rada, îi spuse, când îi aduse în persoană donația la spital, dacă nu-ți poți plăti chiria, părinții mei sunt gata să-ți ofere o cameră în casa lor. Vor avea grijă de tine ca de copilul lor. Ai nevoie de cineva care să-ți facă de mâncare și să te ajute să te pui pe picioare. Au o grădină de legume.
– Nu pot pune nimic în gură, șopti ea cu vinovăție, știind că soțul meu mănâncă terci cu pâine uscată.
– Ai primit vreo scrisoare de la el? întrebă Piosik. Îți dau voie să-l vezi? Ești sigură că mai e în viață?
Rada scutură din cap.
– La Sireț nu sunt permise vizite. Am auzit zvonuri că nemții…
Își îngropă fața în palme și nu îndrăzni să spună mai mult. Dacă ar fi auzit-o cineva vorbind de rău regimul…
Dl Todor Piosik era în continuare singur, punând deoparte bani albi pentru zile negre. Înainte să plece din spital, o îmbrățișă cu căldură.
– Dacă te pot ajuta cu ceva, doamnă Rada, nu ezita să mă suni. Îi sărută mâna așa cum se făcea pe vremea Revoluției Sovietice și continuă: Oferta mea stă în picioare. Tu și Petro sunteți prietenii mei cei mai apropiați. Să te faci bine!
Rada nu apelă la generozitatea lui. Nu se simțea confortabil la gândul de a se răsfăța cu mâncare bună și bunătatea cuiva câtă vreme soțul ei era într-un lagăr de muncă forțată. Cu toate acestea, profesorul de matematică o asaltă în continuare cu cadouri constând în lucruri greu de găsit pe piață: șuncă, brânză, miere, lapte praf, ouă de gâscă…
Într-o după-amiază, veni la apartamentul ei pentru a-i aduce obișnuitul coș cu bunătăți. În timp ce serveau ceaiul, îndrăzni să dea lucrurile pe față.
– Știu că nu-l pot înlocui pe Petro, dar nu-ți face bine să stai singură. Te rog, lasă-i pe părinții mei să aibă grijă de tine. Va pune capăt zvonurilor.
– Ce zvonuri? întrebă ea, neînțelegând aluzia.
El îi luă mâna.
– Știu că nu-i niciun pic de adevăr în asta, draga mea, dar unii oameni susțin că văduvele ca tine… își vând trupurile bărbaților, pe bani.
Șocată, ea sări în picioare și izbucni, furioasă:
– Nu sunt nici văduvă, nici prostituată, domnule Piosik!
– Știu, o asigură el, apoi se așeză în genunchi în fața ei. Mărită-te cu mine, Rada, ca să-ți pot apăra numele și poziția la școală! Sunt sigur că Petro ar înțelege situația, dacă ar fi în viață, ceea ce mă îndoiesc. Lasă-mă să te salvez înainte să fie prea târziu. Dacă te mai raportează cineva încă o dată Gestapoului…
Nu trebuia să încheie fraza. Pentru prima dată, Rada își dădu seama că acele cadouri nu fuseseră făcute doar din prietenie. Omul fusese îndrăgostit de ea până peste cap încă de la început.
– Nu pot, domnule Piosik.
Își smulse mâna din încleștarea lui.
– Cel puțin, până nu sunt convinsă că soțul meu e mort. Și chiar și atunci… Nu pot avea copii. Războiul ăsta m-a lăsat stearpă.
Încă îngenuncheat, bărbatul îi cuprinse talia.
– Nu mă interesează copiii. Putem adopta, draga mea, când se termină războiul! Dar nu pot lăsa ca numele să-ți fie terfelit de bârfe! Te vor distruge.
Rada se eliberă din strânsoare.
– Domnule Piosik, îți sunt extrem de recunoscătoare pentru dragostea și grija ta creștinească. Dar…
– Spune-mi Todor, o rugă el. Ce să fac ca să te conving?
Femeia clătină din cap.
– Nu mă pot opune inimii. Cum mi-aș putea trăda soțul, știind că e posibil să mai fie încă în viață?
Piosik se ridică în picioare și încercă s-o sărute, dar femeia fugi la ușă și o deschise.
– Te rog, domnule Piosik, hai să nu stricăm o prietenie frumoasă! Îți sunt pe deplin recunoscătoare, dar…
– Bine, acceptă bărbatul, disperat. Îi datorez bunului meu prieten, Petro, onoarea asta. O să caut orice informație despre el. Dar, dacă nu mai e în viață, voi bate din nou și din nou la ușa ta, până vei accepta să te măriți cu mine. Își puse pălăria pe cap și adăugă, înainte de a ieși pe ușă: Nimeni pe lume nu te iubește mai mult ca mine. Mai ales după ce Petro a fost acuzat că ar fi conspirat împotriva celui de-Al Treilea Reich. Așa că te rog să mă crezi când îți spun că nu voi accepta un „nu” pe post de răspuns, câtă vreme mai am suflare în mine.
Trecură două luni fără un răspuns oficial de la Poliția Auxiliară, Gestapo, SS și alte instituții cărora Piosik susținea că le scrisese. Curând, prin școală începură să circule zvonuri că frumoasa doamnă Rada se prostitua pe ascuns pentru a-și plăti facturile. Cineva sugeră că se iubise cu un ofițer neamț de rang înalt, pentru a facilita eliberarea soțului ei evreu sau pentru a-i fi redusă sentința. Studenții șușoteau pe la spatele ei și o priveau de sus, cu dispreț, așa cum ar fi făcut cu o târfă, până într-o zi, când directorul o chemă în biroul său și-i înmână o demisie bătută la mașină.
– Semnează aici. Uite ultimul tău salariu, o informă scurt. Nu putem tolera un asemenea stil promiscuu de viață. Strică tineretul.
– Ce? se holbă Rada la foaie. Mă concediați pentru motive „personale”? De ce nu pentru conduita de care mă acuzați? Nu sunt prostituată. Ce-i asta, represiune stalinistă? Alt gen de epurare? Nu se presupune că nu mai suntem sub dictatură?
– Te rog, nu face o scenă! îi ceru bărbatul. Nu ne permitem să vină părinții cu acuzații că unul dintre profesorii noștri se comportă fără pic de rușine, așa cum o fac fetele ce se-mbată și pozează goale. Doamnă Rada, punem punct aici colaborării noastre. Nu mă face să chem poliția.
Femeia semnă, dezgustată, și părăsi clădirea fără ca măcar să-și ia lucrurile. Timp de un an, abia avu ce să mănânce lucrând ca zugrav, închiriind o cămăruță cu paturi supraetajate împreună cu trei fete de la uzină. Fetele n-aveau alte subiecte în afară de sex, bani și restaurante cu nemți bogați. Proprietarul imobilului unde se afla fostul apartament al soțului ei îi făcu legătura cu un cunoscut și, astfel, Rada ajunse să zugrăvească o cameră după alta, până acesta constată că, în camera copilului, făcuse o pictură murală cu nori și peisaje de basm. După aceea, îi ceru să restaureze o serie de obiecte vechi, aflate de generații în familie, cum ar fi portrete și icoane afectate de război. O plăti bine pentru asta, de parcă n-ar fi fost timpuri apocaliptice.
În timp ce Rada încă aștepta vești despre soțul ei, sovieticii îi goniră pe naziști din Kiev pe 6 noiembrie 1943 și toată lumea spuse că sfârșitul războiului era iminent. Însă Wehrmacht-ul ucisese un ucrainean din șase și lăsase zece milioane de oameni pe drumuri. Cu mult înainte ca Armata Roșie să ajungă la Berlin, în 1945, transformând toate țările din calea sa în republici comuniste, unii prizonieri politici și supraviețuitori ai lagărelor se întoarseră acasă din Germania și Europa de Est. Emaciați, mutilați sau răniți, dar vii.
Nu însă și Petro. Rada primi de la el o scurtă scrisoare, însoțită de o fotografie cu el în uniforma marinei rusești, cu două medalii în piept și un Kalașnikov în brațe. „Draga mea Rada, sunt viu! Pe 14 octombrie 1943, am evadat din lagărul de exterminare Sobibor, din Polonia, împreună cu alți 600 de prizonieri, după ce ne-am revoltat. Cum era la granița cu Belarus, ne-am alăturat partizanilor și am sabotat avanposturile germane timp de 9 luni. Pe 26 iunie 1944, Marina Sovietică m-a recrutat ca infanterist și acum mărșăluim spre Berlin. După ce-i învingem pe fasciști, mă voi întoarce acasă și ne vom petrece luna de miere în Polonia, Moldova sau unde vrei tu. O să-ți spun mai multe mai încolo. Al tău pentru totdeauna, plutonier major Petro Ilin Luciko.”
Un an mai târziu, lucrurile se întâmplară întocmai. El se întoarse acasă rănit la braț, dar întreg, cu încă două medalii: Ordinul Victoriei și Steaua de Aur ca Erou al Uniunii Sovietice. Părinții ei muriseră în timpul blocadei Stalingradului, unde unii oameni se dedaseră la acte de canibalism din cauza foametei. În timpul convalescenței, cuplul îi vizită pe bunicii Radei, lângă Varșovia. Reuniți cu rudele supraviețuitoare în acea lună de miere improvizată, cei doi își reînnoiră jurămintele de cununie. Încetul cu încetul, viața revenea la normal, până când…
*
Fluierul ceainicului îl readuse la realitate pe musafir de pe tărâmul amintirilor, în apartamentul din Chicago.
– Stai așa! spuse Goldman, sărind în picioare.
Reveni din bucătărie peste un minut, ducând o tavă pe care se afla un set de ceșcuțe de porțelan, o farfurioară cu felii de lămâie și un borcan cu miere.
– Mulțumesc!
Marinarul stătea pe canapea, savurând aroma, în timp ce profesorul turna apă fierbinte peste pliculețele cu mentă.
– Ce s-a întâmplat după aia? întrebă Goldman, storcând lămâia și adăugând câte o linguriță de miere în fiecare ceașcă.
Își luă din nou agenda.
– Pe urmă…, oftă Petro, cu inima grea, n-am mai predat, pentru că țara era o ruină. Naziștii bombardaseră toate orașele și satele, rechiziționaseră recoltele și vitele, omorâseră bărbații. Guvernul sovietic m-a transferat la Odesa: șef de echipaj în Marea Neagră. Țara disperată avea nevoie de pește pe masă. Rada a început să facă picturi în care înfiera războiul. Lipsiți de copii, am învățat să ne bucurăm de libertatea de după conflagrație. În 1952, a avut un vernisaj la Varșovia, dedicat victimelor lagărelor de concentrare din întreaga Europă. A primit premii și onoruri internaționale. Nu și în Uniunea Sovietică. Icoanele ei moderne, cu halouri din sârmă ghimpată și steaua lui David pe pijamalele în dungi i-au scos din sărite pe niște mahări din structurile politice de la Moscova. Pe vremea aia, Stalin pornise a doua epurare și un nou pogrom contra evreilor. De data aceea, nu pentru a-l mulțumi pe Hitler. Era ceva personal. După ce ne-am întors din Varșovia la Odesa, soția mea a fost chemată la Palatul Culturii pentru a discuta despre viitorul ei vernisaj de la Moscova și… a dispărut. Am întrebat la poliție – nimeni nu știa nimic. Am completat o cerere ca s-o caute și, o săptămână mai târziu, mi s-a răspuns că fusese arestată pentru propagandă religioasă. Rusia sovietică nu era ca Polonia comunistă, care-i tolera pe catolici din motive diplomatice. URSS era ateu militant încă de la Revoluția din 1917. Prin urmare, elementele iconografice ale Radei și stelele evreiești deveniseră „incorecte ideologic”, dacă înțelegi ce vrea să zică termenul.
– Adică „incorecte politic”? întrebă Goldman. E ridicol.
– Da, este. URSS-ul are un „departament ideologic”, numit Ceka. Cum e termenul englezesc „checkup”. N-am idee ce știi despre asta, dar și-a tot schimbat numele – GPU, NKVD, MVD și altele, iar acum KGB. Cu mult înainte ca Hitler să-și facă SS-ul și Gestapo-ul, Stalin crease o poliție secretă și o rețea de informatori ca să iscodească peste tot după „dușmani ai statului”. Sunt civili infiltrați în fabrici, universități, muzee, restaurante… Bei un pic, faci o glumă cu iz politic – și dispari. Mergi la Congresul partidului, nu aplauzi suficient de frenetic discursul tovarășului Stalin – dispari. Stalin îi roagă să se oprească, dar iscoadele lui notează cine s-a oprit primul. Prin urmare, dispari și dacă faci ce ți se spune. În cazul fericit, un șofer beat te omoară într-un accident de mașină. În cel mai rău caz, sfârșești în gulag, construind drumuri prin Siberia, sau devii pădurar pe viață. Eu am ajuns „disident” pentru că am scris o petiție către diplomați ca să cer eliberarea soției. Frumoasa și pașnica mea Rada, care n-a omorât niciodată nici măcar un țânțar.
Gazda luă și ea o înghițitură.
– Am auzit de represaliile lui Stalin și de cultul personal aproape religios. De ce n-au eliberat-o pe Rada după moartea lui, în 1953? Era vorba că URSS-ul se va reforma. Că nu va mai exista gulagul.
– S-a reformat, recunoscu Petro. Pentru unii prizonieri politici. Nu pentru propagandiștii religioși sau pentru disidenții culturali. Au spus că Rada era un activist sectant. Chiar și acum, după ce l-au scos pe Stalin din mausoleul lui Lenin, acoliții lui îl venerează drept salvator al URSS-ului. Un mesia comunist.
– Așadar, întrebă Goldman, liderii sovietici care au urmat n-au eliberat-o pe Rada?
– Nu, admise Petro. Înainte să moară, Stalin a condamnat-o pe soția mea la gulagul siberian pentru „folosirea libertății cuvântului ca să propovăduiască simboluri religioase în spiritul anticomunismului”. Ce „spirit”, am întrebat, dacă ateismul militant susține că nu există Dumnezeu, îngeri, sfinți sau spirite? Mi-au replicat: „Vrei să te alături soției în propaganda anglo-americană? Tu, diversionist ucrainean nazist, trădător al paradisului sovietic!”
Petro pufni.
– Care paradis? Acum, nici Iugoslavia, nici măcar China nu mai sunt de partea URSS-ului. Doar Europa de Est ocupată, Coreea, Cuba și Vietnamul. Până când vor renunța și ele la comunism pentru socialismul occidental. Nicio dictatură a minciunii nu poate supraviețui.
Sorbind din ceai, gazda întrebă:
– Ce-i ăla „diversionist”?
– O persoană care se ocupă de diversiunea ideologică, răspunse șeful de echipaj. Cred că pe aici i se spune „provocator”.
– Ah, sabotor! înțelese gazda. Ideologie subversivă.
Oaspetele aprobă, fără a fi sigur dacă americanul înțelesese corect.
– Sovieticii folosesc o terminologie bizară, străină lumii voastre libere.
Lovi masa cu palma, furios.
– Ah, să nu mai pierdem timpul cu ceea ce voi numiți „spălare pe creier” și „îndoctrinare politică”! Am venit la tine pentru că sunt convins că mă poți ajuta s-o salvez pe Rada de la execuție. Nu vreau să-ți cadă rău ceaiul, profesore, dar… violează femeile așa cum făceau paznicii SS din toate lagărele de concentrare pe care le-am văzut.
Goldman se înecă și aproape își vărsă ceaiul pe halatul cu imprimeuri de mătase. Fursecul din care mușcase îi rămăsese în gât. Îl înghiți cu greu, strâmbându-se.
– Legat de asta, domnule Luciko…
– Spune-mi Petro, îi ceru musafirul. Mai am mult până să devin „domn”. Am fugit de o jumătate de an; n-am pașaport, n-am viză, n-am bani – doar hainele de pe mine. Anticipând următoarea întrebare, spuse: Un diplomat american din Varșovia m-a pus în portbagajul mașinii și m-a transportat în Germania de Vest prin Cehoslovacia. Pentru el, n-au existat puncte de control. CIA-ul m-a intervievat deja la Karlsruhe și mi-a autorizat azilul în SUA. Acum am un loc de muncă în portul Boston și un apartament cu o cameră la mansardă pe care îl numesc „studio”. Suficient de mare pentru mine. Ce câștig într-o lună în America e mai mult decât salariul meu anual în Uniunea Sovietică, cu tot cu beneficiile de veteran. Viața e bună aici, dar îmi lipsește Rada.
Clătină din cap și sorbi din ceai.
– Nu voi avea liniște până n-o voi salva din gulag.
Goldman oftă, încercând să pară răuvoitor.
– Ce încercam să spun, Petro, e că… am exagerat în romanele mele din Războiul psi. Cărțile sunt precum spectacolele. Licențe creative. Divertisment.
– Dimpotrivă, îl contrazise Luciko. Mi-ai zis că „amesteci faptele cu ficțiunea”. Nu?
Opri protestul gazdei cu un gest.
– Când m-a interogat KGB-ul, s-a oprit după ce am leșinat din cauza electroșocurilor. Ofițerii credeau că mi-am pierdut cunoștința, dar i-am auzit că vorbeau despre „agenții psi” americani. Unul dintre ei se amuza pe seama cărții tale, spunând că e la fel de naivă ca filmele cu James Bond 007, dar altul a spus: „Nu, nu, are la bază un proiect CIA real!”. A mai spus că mentalii americani ucid agenți ruși provocându-le un infarct și apoi fură informații importante din mintea lor. I-a dezvăluit că și Rusia a început un program similar, învățând „războiul psi” de la MI6. Chiar și de la Mosad, care folosește rugăciuni. Agentul KGB mai zicea că lucrezi pentru CIA și că ai schimbat numele programului în romanul tău, spunându-i Proiectul Duplicat. Da, știu că „personajele și faptele prezentate nu au legătură cu realitatea”.
Petro mai luă o înghițitură.
– Uite, profesore, nu vreau să intru cu bocancii în viața ta privată, dar cartea te-a trădat. Nu e ficțiune.
– Ei bine…
Goldman se ridică, făcu nervos câteva ture prin cameră, căutând cel mai bun mod de a se exprima.
– Nu-mi spune că la KGB se crede că e reală Minunata Lume Nouă a lui Aldous Huxley sau 1984 a lui George Orwell. Sunt romane distopice care conțin elemente futuriste.
– O, ba cred! confirmă marinarul cu seriozitate. Fratele lui Huxley e implicat în programul britanic de eugenie, asta nu-i ficțiune. Orwell scrie dark fiction, dar rușii îl cred fiindcă s-a alăturat Brigăzii Internaționale în Războiul Civil din Spania din 1936, pornit de comuniști, marxiști, socialiști, anarhiști și alți radicali de stânga.
– La fel a făcut și Hemingway, observă Goldman, când a fost corespondent de război din Spania. FBI-ul a crezut că e comunist, dar acuzația n-a fost dovedită niciodată. Nu, sunt doar scriitori și ziariști progresiști. În Războiul Civil din Spania, existau doar două tabere: stânga sau dreapta. Marxiști sau fasciști. Ce tabără ai fi ales ca să împiedici Al Doilea Război Mondial?
– Dar nu l-au împiedicat, observă musafirul. Republica Spaniolă a eșuat, la fel cum a făcut-o Comuna din Paris în 1871, pentru că s-au luptat între ei, în loc s-o facă împotriva dușmanului. Lenin a numit asta „greșeala franceză”, dar și Stalin a comis-o. A ucis mai mulți sovietici decât a făcut-o Hitler. Dar ajunge cu politica, profesore! Am venit să-ți spun că KGB-ul a finalizat ceea ce tu numești Procesul Bokanowski și nu se va opri aici. Am informații sigure.
– Glumești? se încruntă neîncrezător americanul, începând să-l bănuiască pe celălalt că ar fi fost agent KGB. Au clonat un om? Ca în romanul scris de Huxley sub influența drogurilor?
– Dacă le poți spune clone, comentă Petro. Sunt hibrizi. Sterili precum catârii. Nu gândesc bine. I-au poreclit „Debilii”. Cinci la număr, până acum.
– O rasă subumană? gemu profesorul. De ce insistă Kremlinul cu eugenia din anii ’30? N-a învățat nimic din greșelile Germaniei naziste? E inuman, detestabil!
Petro aprobă.
– Da, au făcut-o. America folosește știința germană a rachetelor ca să zboare în spațiu. Rusia apelează la știința germană pentru a dezvolta genetica, înainte s-o facă China sau Japonia. Tokio visează să construiască roboți. Vezi ce se petrece? Toată lumea se pregătește pentru Al Treilea Război Mondial. Prin urmare, KGB-ul trage din greu ca să-și perfecționeze agenții psi. Putem vorbi oricât și nu vor fi convinși că toate serviciile de spionaj militar caută să creeze supersoldați. N-am venit nici ca să-ți fur ideile din romane, nici secrete guvernamentale. Nu, nu. Sunt aici ca s-o salvez pe Rada. Mă ajuți? Asta-i tot ce vreau să știu.
Goldman se lăsă pe spate în scaunul său și-și termină ceaiul. Apoi luă carnețelul, notând ceva.
– Și dacă nu merge, Petro? Sau, mai rău, dacă te lasă cu o dizabilitate mentală? Procedura e încă în stadiul experimental, de aceea a fost pusă în stand-by. Dacă ar fi fost atât de simplă, crezi că n-aș fi folosit-o ca să-mi salvez soția, care a murit de cancer? Aș face orice ca să fiu cu ea, chiar și numai în visele hipnotice.
Luciko își terminase și el ceaiul; așeză ceașca pe măsuța de cafea dintre ei.
– Cu tot respectul, profesore, cred că exact asta faci în dormitorul ăla întunecat al tău. La fel ca protagonistul tău, Agentul Freeman, care n-o poate salva pe iubita sa răpită. Tehnica lui merge când vine vorba despre alții, dar nu asupra lui. Tocmai de aceea, inamicii n-o pot folosi contra sa. Îi spune „stigmat” în domeniul său de activitate… sau, ca să fiu corect, în domeniul tău de activitate.
Ajuns în punctul acela, lui Goldman nu-i mai rămânea decât să-l hipnotizeze și să afle dacă era sau nu agent. Profilarea psihologică obișnuită demonstra contrariul, dar dacă Petro fusese antrenat să se sustragă, cum se întâmpla cu agenții în cazul testelor făcute la poligraf? Nimic nu era sigur în zilele acelea, cu excepția interogatoriului mental, care ducea la confesiuni involuntare, fără a provoca durere. Tortura producea rezultate false. Oamenii care sufereau mărturiseau orice, chiar și minciuni, pentru a opri durerea. Și hipnoza tradițională putea fi păcălită, alimentând anchetatorul mental cu informații falsificate. Exista o întreagă disciplină în acest sens, predată în toate academiile militare și de informații: Dezinformarea. Singurul rezultat viabil și demn de încredere putea fi obținut prin citirea pe ascuns a minții, efectuată de la distanță prin intermediul unor tehnologii de înaltă performanță, capabile să interpreteze undele cerebrale.
– Mai vrei ceai? îl întrebă. Să mai bem o ceașcă și să analizăm problema în liniște. Îți sugerez să iei în calcul toate pericolele și complicațiile.
– Mulțumesc, spuse marinarul, fără a forța lucrurile.
Mingea ajunsese în curtea americanului, iar Petro nu voia să-și strice șansele.
– Să analizăm, acceptă. În liniște, da.
Goldman se lăsă pe spate, cu ceașca plină; se considera un bun judecător al oamenilor. Luciko știa multe, dar nu era un agent KGB trimis să-i învețe tehnica secretă. Dacă ar fi fost așa, ar fi încercat să-l hipnotizeze și să-i ia informațiile cu forța din cap. Nu, nu era.
Profesorul mai știa că Agenția de Informații a Apărării avea în plan declasificarea tuturor proiectelor războaielor psi, transformate în ficțiune în seria lui de romane cu mult înainte ca ele să devină realitate, în 1978. De aceea îl contactaseră ca „specialist inovator” în domeniu. Și totuși… aveau de gând să folosească aceeași abordare ca în cazul OZN-ului prăbușit la Roswell. Rețeta era simplă: Discreditați, compartimentați, demontați, îmbunătățiți și continuați clandestin. Între timp, dacă cineva descoperă înșelăciunea, luați lucrurile în râs, faceți emisiuni TV de comedie și filme SF de clasă B despre ea și continuați departe de ochiul publicului. Tacticile de tip „Petrică și lupul” sau negarea cu explicații plauzibile funcționaseră întotdeauna. De fapt, toate agențiile de informații înțelepte din lume jucaseră „atuul” respectiv în numele propriei securități naționale, în timp ce învățau în secret Arta Războiului Rece unele de la altele. Logică elementară.
Cu toate acestea, dacă sovieticii ajunseseră să creadă în războiul psi și să-l folosească – în pofida faptului că ateii catalogau orice ținea de supranatural drept șicane oculte și demagogie medievală – asta schimba totul. Putea dezechilibra balanța puterii și crea un dezastru internațional de mari proporții. Cine avea să dețină această „armă futuristă” avea să dețină viitorul.
– Deci? întrebă Goldman, terminând a doua ceașcă de ceai. Te-ai mai gândit? Cum am spus, e foarte, foarte periculos. Exploziv, ca s-o spun de-a dreptul.
– Nu, replică Luciko, așezând pe masă propria ceașcă, goală. Mă bag, cum spune Agentul Freeman din cartea ta. Sunt gata să merg până-n pânzele albe.
– Bine, fie! se ridică Goldman, comportându-se de parcă fusese ideea musafirului său. Dar să-ți intre bine-n cap: acasă n-am nicio echipă medicală care să-ți vină în ajutor dacă lucrurile merg prost. Și, crede-mă, multe lucruri pot merge prost și o fac când te aștepți mai puțin.
– Am înțeles, replică milităros ucraineanul. Acum îți dau coordonatele geografice ale gulagului Komi 501, ca să te poți acorda la el, ca la un post de radio, nu? Cum e în romanele cu Agentul Freeman de la CIA?
Gazda îl conduse în dormitor, unde îi înmână un creion și o foaie de hârtie.
– Dacă știi așa bine cum se face, atunci scrie!
– Dacă aș fi crezut că ești un șarlatan, comentă Petro, nu te-aș fi căutat.
Goldman luă foaia și-i făcu semn spre un fotoliu rabatabil din piele, unde se afla o cască de curse cu căști de pilot încorporate. Avea un cablu spiralat care ducea spre un echipament semiprofesional audio-video cu trei cadrane, ce aducea cu un transmițător radio. Spre scaun era orientată o cameră Betamovie așezată pe un trepied. Un alt cablu pornea din suport spre computerul IBM aflat pe birou, unde un soft se ocupa de partea de analiză.
– Pune-ți ceasul ăsta digital, zise gazda, luând obiectul de pe birou. Îți arată ora, data și anul din Viziunea Realității Digitale, sau VRD. Dacă apeși de trei ori pe butonul alarmei, sesiunea se va opri.
Luciko își puse ceasul, apoi casca. Se așeză pe fotoliu ca și cum nu era prima dată când făcea asta.
– Știu despre VRD din romanul tău cu spioni, comentă. Și știu că poți să vorbești cu mine prin intermediul radioului, ca dl Freeman.
Profesorul se așeză la computer. Îl porni, apoi făcu același lucru cu un monitor TV color și un ecran medical portabil de pe raft. Își puse pe urechi o pereche de căști și spuse, de parcă ar fi fost un copilot:
– OK, softul va prezenta activitatea ta sinaptică. O voi putea monitoriza, chiar dacă nu va fi prea clară. E ca un dispozitiv cu ultrasunete care încearcă să-ți citească undele cerebrale. Și încă ceva, ce nu apare în cărțile mele. Vei intra într-o stare similară hipnozei, indusă de impulsuri audiovizuale preînregistrate. Pentru tine, va părea că e realitatea, nu un vis sau niște amintiri vii. Toate simțurile tale, inclusiv durerea sau amețeala, sunt psihosomatice. Dacă vei fi torturat acolo, s-ar putea ca aici să sângerezi ori să-ți apară răni. Dacă vei fi omorât, s-ar putea să ai parte de un infarct chiar aici, pe fotoliu, sau să intri în comă. Repet: dacă vrei să întrerupi VRD-ul, apeși de trei ori pe butonul de alarmă. Restul lucrurilor le cunoști din romanele mele, așa cum ai spus chiar tu. Întrebări?
– Nu, răspunse Luciko, lăsând jos viziera transparentă, ușor curbată pentru a evita inducerea unei stări claustrofobice. Sunt gata, spuse, la fel cum ar fi făcut-o Agentul Freeman.
După ce-l văzu că se lasă pe spate și se relaxează, Goldman rulă caseta video despre care spusese. Impulsurile codificate pâlpâiră în nuanțele curcubeului pe fața lui Petro, însoțite de ceea ce suna ca un amestec de muzică electronică. Apoi, Goldman verifică modelul digital al undelor cerebrale pe un program EEG. Așa cum bănuise, în diagrama lui Petro nu apăreau urme ale unor sesiuni psi anterioare. Dacă ar fi existat, softul le-ar fi detectat și le-ar fi marcat cu roșu.
– Folosește-ți gândurile pentru a sări peste minute, zile sau ani ori ca să mergi înainte și înapoi, după cum ai nevoie. Totul va depinde de cât de bine vei reuși să controlezi tehnica Proiectului Duplicat descrisă de mine în cărți. Poți vorbi cu mine tot timpul. Vocea mea o s-o percepi ca și cum ar fi gândurile tale. Să știi că, dacă mi se pare că există vreun pericol, voi întrerupe sesiunea. Bine? Multă baftă, prietene! Drum bun!
– Mă simt de parcă aș fi Iuri Gagarin pregătit să zboare în spațiu, glumi Petro.
În sfârșit, gândurile omului începură să apară pe ecran. Dădeau impresia unei suprafețe plastifiate, animate de nuanțele curcubeului. Tot ce se distingea, deocamdată, era o taiga acoperită cu zăpadă.
Luciko intră în transă.
03-IAN-1958, 08:15 PM
GULAGUL KOMI 501, SIBERIA
Locul arăta ca oricare alt lagăr de concentrare: sârmă ghimpată, turnuri de control, paznici cu mitraliere, proiectoare ce baleiau terenul noaptea… Singura diferență o constituia ninsoarea continuă, ce dădea să se transforme în viscol. Se uită în spate. Văzu calea ferată familiară, plină de drezine acționate manual, fiecare fiind prevăzută cu patru bănci dispuse față în față. În fiecare zi, deținuții „vâsleau” zeci de kilometri pentru a ajunge la locul de muncă, construind unul dintre visurile lui Stalin: Calea Ferată Transpolară.
Petro știa exact când și unde trebuia să ajungă – Ajunul Anului Nou, 1958 – ultima ocazie s-o întâlnească pe Rada în Republica Autonomă Komi. Doar că, pe-atunci, în urmă cu douăzeci și șapte de ani, ajunsese acolo dimineața, cu un grup de vizitatori cărora li se promisese că aveau să-și vadă persoanele dragi. Așteptaseră o zi întreagă, înghețând în trenul ce-i adusese acolo, dar, din cauza unor acte de rebeliune ori a unei încercări de evadare, autoritățile lagărului anulaseră mult-așteptatul eveniment. Nu trecuse de „Porțile Iadului”, cum le numeau condamnații, și n-o mai văzuse pe Rada. Nici atunci, nici după un an, niciodată.
Își privi ceasul digital. Trecuseră trei zile de la Ajunul Anului Nou – nu era chiar același moment. Neștiind dacă Goldman îl auzea când îi urmărea undele cerebrale pe computer, șopti:
– Profesore, ești aici?
– Da, auzi răspunsul în minte, de parcă i-ar fi vorbit Dumnezeu. Imaginea e cam în ceață, dar semnele vitale sunt stabile. Folosește timpul ca să aduni informațiile de care ai nevoie ca s-o salvezi pe Rada. Concentrează-te!
– E fantastic, exclamă Petro, dar am ajuns cu o întârziere de trei zile, nu la data la care trebuia s-o întâlnesc pe Rada. Am fost trimis într-o perioadă greșită.
– Subconștientul tău știe mai bine, replică vocea. De-aia, în somn, ne arată lucrurile după care tânjim și cele de care ne temem cel mai mult.
– Adică sunt într-un fel de vis? veni întrebarea. Ca viziunile din comă?
– Da, VRD-ul e similar unei „clarviziuni”, dacă ți-e cunoscut termenul, doar că e un lucru mai mult tehnic decât ezoteric.
– Știu despre asta de la KGB, replică musafirul. Dar asta arată atât de realist!
– Concentrează-te asupra sarcinii, Petro, dacă nu vrei să…
Ofițerul nu mai auzi restul frazei, deoarece lumina unui proiector se fixă asupra lui pe când se apropia de poartă, orbindu-l.
– Stai că trag! strigă paznicul din turnul cel mai apropiat, luându-și stația pentru a raporta.
– Sunt șef de echipaj Petro Ilin Luciko! se prezentă vizitatorul nepoftit. Am venit să discut cu ofițerul care conduce lagărul! Deschide poarta înainte să-ngheț!
Paznicul lumină zona din jur, căutând un tren sau un vehicul militar. Un bec pâlpâi deasupra unei vizete decupate în poartă; când se deschise, aceasta scoase un sunet ca de ghilotină.
– Actele!
Petro îi înmână livretul militar, care-l prezenta drept Erou de Război al Uniunii Sovietice. Vizeta se închise. Nu se mai auzi nimic în afara vântului ce șuiera pe lângă clapetele pentru urechi ale căciulii îmblănite.
În 1958 nu sunt disident, își spuse, strângându-și mai bine pardesiul lung. Încă n-am început să scriu scrisori către diplomați. Sper să nu sune la Moscova, la ora asta, ca să mă verifice…
Își aminti că obișnuia să vină acolo în uniformă, pentru a impresiona gardienii. Pe atunci, făcea parte din marina comercială a Odesei. La prima vedere, uniforma lui părea la fel cu cea a marinei militare, așa că se folosea cât putea de acel truc. Oamenii aceia venerau uniformele.
Câteva minute mai târziu, poarta se deschise și ofițerul de serviciu îl percheziționă înainte să-l lase să intre.
– Adjunctul Taranov vă așteaptă, șef de echipaj Luciko. Presupunând că musafirul era un militar proaspăt transferat, adăugă: Bun venit la Magistrala Transpolară Komi 501!
– Mulțumesc, spuse Petro și-l urmă pe caporal.
Știa că prizonierii aveau un nume pentru adjunct, „Mesagerul Morții”, dar nu era cazul să se gândească la asta atunci. Să fie un alt Taranov? se întrebă. „Adjunct” nu dădea niciun indiciu cu privire la rang. El să fie acum la conducere?
Paznicul îl conduse pe musafir în clădirea principală, îi deschise ușa unui birou și o închise în urma lui.
– Ce prost încăpățânat ești, auzi o voce familiară venind dinspre masă.
Posesorul ei stătea cu spatele la ușă, admirând priveliștea lagărului prin fereastra închisă. Taranov așeză cu zgomot cana de alamă lângă o sticlă cu votcă de casă, apoi se răsuci spre Petro.
– De ce n-ai plecat cu ceilalți vizitatori? bălmăji, încercând să-și păstreze echilibrul pe scaun. Ai pierdut trenul? Mai pleacă unul abia peste o lună! Și pe unde-ai umblat trei zile? Prin vreun sat sau prin oraș? Să nu-mi spui c-ai bătut atâta drum pe jos!
Taranov îmbătrânise și părea epuizat, dar, în rest, arăta așa cum și-l amintea Petro de la Școala Tehnică din Kiev. Singurul element suplimentar pe care noua carieră îl adăugase profesorului de matematică era o cicatrice care pornea de la arcada dreaptă și se oprea pe obraz, străbătând un ochi care, în acel moment, era acoperit de o peliculă. Purta o uniformă de poliție cu pantaloni albaștri, o cămașă descheiată pe care se vedeau semnele rangului de locotenent major și o insignă KGB pe piept – fosta poliție secretă a lui Stalin, NKVD. Probabil că era ofițerul politic din lagăr.
– N-am vrut să… tovarășe comandant adjunct, improviză Petro, am mers în sala de așteptare a gării, fiindcă n-avem voie să folosim toaleta trenului când e oprit și… au plecat fără să anunțe.
– Aaa, se-ntâmplă, dădu dezordonat din mână Taranov. Ce-a fost, a fost. Nu putem schimba trecutul. Hai să bei un pahar cu fostul tău director adjunct. Mereu „adjunct”, nu? Hai să bem ceva înainte să văd unde te bag.
Împinse cu piciorul un scaun. Era încălțat cu cizme înalte până la genunchi, care sclipeau de curățenie.
– Sper că nu te-aștepți să te pun cu femeile închise aici, râse. Sunt la baie. În fiecare zi de vineri din lună. N-avem chef de păduchi și de herpes. Râgâind și sughițând în timp ce articula cu greu frazele, bombăni pentru sine: Cui îi pasă? Oricum, patru dintre ele o să fie împușcate mâine. Și trebuie să fiu de față.
Ofițerul Luciko înghiți cu noduri.
– Și eu mă bucur să te revăd, tovarășe Piosik, se prefăcu. Cât a trecut? Cinșpe ani din 1943?
– Neee! Comisarul Piosik e mort, mormăi fostul profesor de matematică. Un lunetist nazist l-a împușcat în Dresda.
Își trecu un deget peste tăietura de pe arcadă.
– Vezi cicatricea? Aproape că m-a orbit câinele ăla de SS-ist, dar i-am venit de hac. Comandamentul m-a supranumit Taran. De la pintenul vechilor vase grecești de luptă. Ridică arătătorul, vorbind rar: Și așa s-a sculat din morți locotenentul major KGB Taranov. Ca pasărea Phoenix din cenușă, ca să nu mai zic de Iisus însuși, ha-ha-ha!
Beat cum era, mai umplu o cană și o întinse spre celălalt scaun.
– Ia loc, Petro, și hai să bem de dragul iubitei noastre: Rada Lvovna Agnievski. Ah, scuze! Rada Luciko. Numărul 619347. Ciocni cana metalică de sticlă și ordonă, amețit: Până la fund, șefule!
Lui Petro nu-i plăcea votca, pentru că se îmbăta prea repede de la ea. Obișnuia să bea doar vin roșu, dar și acela doar la ocazii. Simulând un gest plin de elan, specific tradiției rusești, vărsă o bună parte pe piept și înghiți doar jumătate; dar și asta se dovedi prea mult.
– În sănătatea ta, frate! exageră. Pentru că ai supraviețuit războiului și ai construit un viitor luminos pentru poporul sovietic.
– Bine zis, frate! reuși Taranov să se ridice și să-l sărute pe obraji, gata să-l doboare la podea, de parcă s-ar fi luptat pentru Rada. Bine zis, într-adevăr! Pentru asta – îl bătu ușor pe obraz – meriți un tratament cu adevărat special. Luându-și haina, spuse: Hai, înainte să termine!
Râse și ieși, clătinându-se.
Aproape că-și târî „oaspetele drag” spre baia comună cu geamurile aburite. Deschise ușa cu o lovitură de picior și intră. Femeile tatuate își spălau hainele și se îmbăiau, folosind mături, în tradiționala saună rusească. Câteva țipară, dar majoritatea îl ignoră, știind ce urma să se întâmple. Ce se întâmpla întotdeauna.
– Alege una, Petro Luciko! chicoti el. Blondă, brunetă, rusoaică sau tuciurie – tu alegi. Avem și nemțoaice!
Femeile se priviră cu subînțeles, dându-și seama că era soțul Radei. Observând că adjunctul era neînarmat și beat turtă, una dintre ele luă o piatră din focul saunei și-l izbi în ceafă. Celelalte îl traseră rapid într-un colț, ascunzând cadavrul sub un morman de rufe murdare. Totul se petrecu atât de repede, de parcă fusese un scenariu pregătit dinainte.
Înfășurându-se într-un cearșaf, femeia care-l lovise pe Taranov îl împinse pe musafir spre un perete cu igrasie.
– Ești soțul Radei? întrebă, adulmecând izul de alcool care venea dinspre el. Repede, înainte să apară paznicii!
– Da, da, confirmă el, căutându-și soția din priviri. Unde-i?
– A fost închisă împreună cu alte trei femei pentru că a încălcat legea, sărbătorind Crăciunul. Va fi executată mâine, așa că trebuie s-o salvezi și să fugiți în noaptea asta. Acum!
– Dar voi? întrebă el, asudând din cauza aburilor fierbinți.
– Vom face să pară că a fost un incendiu. Jurnalul Radei, unde a scris despre tortura din gulag, trebuie să fie salvat și să fie publicat în străinătate. Promiți că faci asta?
– Ce? clipi el nedumerit, confuz din cauza combinației de votcă și căldură, deși auzise fiecare cuvânt. Rada a ținut un jurnal?
Femeia îndesată se urcă pe o bancă, dislocă o scândură din tavan și scoase de acolo sacul impermeabil al unei măști de gaze.
– Jurnalul e înăuntru, îi spuse, ținându-l ca pe un obiect sacru. Vom ține paznicii ocupați. O să înscenez moartea Radei folosind unul dintre cadavrele de la infirmeria unde lucrez. Așa, o să-i poți face acte noi. Înțelegi ce-ți zic?
Petro dădu din cap, perplex.
– Cred că da. Dar…
– Niciun dar! îl întrerupse ea. Nu te duce înapoi în Odesa. Mergi în Armenia. Pe spatele jurnalului am desenat o hartă pe care am marcat adresa bunicilor mei. Locuiesc la munte, pe Ararat, lângă granița cu Turcia. De acolo, poți trece frontiera pe schiuri. Mulți au făcut-o.
Analizând modul cum îl ucisese femeia pe Taranov, șeful de echipaj își dădu seama că se pregătea o evadare.
– Fii atent, Petro! îl prinse femeia de bărbie, obligându-l să se uite la ea. În baraca comandantului se găsesc un jeep și câteva canistre pline cu benzină. Ia-l și du-te cât de repede poți spre sud. Dar, înainte de asta, ia din depozitul lui personal patru rucsacuri de urgență cu pături și provizii. Dacă le drămuiești bine, o să vă ajungă până la primăvară.
– Rucsacuri de urgență? mormăi el, încercând să scape de sub influența alcoolului.
– Da, ofițerii le au pregătite pentru situații de urgență, revolte sau război. Dar, cum toți sunt plecați în concediu, acum e momentul potrivit. Își fluieră câteva camarade și le ordonă: Fetelor, încingeți cuptorul cu parafină până sar în aer boilerele!
Arătă spre două dintre ele, care se îmbrăcau:
– Duceți-l pe soțul Radei la carceră. Știți ce să faceți mai departe. De data asta, o să reușim și o să-i facem să plătească pentru fiecare viol și lovitură de bici!
Spuse ceva în armeană, în timp ce le îmbrățișa și le săruta ca pe niște surori.
– Dumnezeu să te aibă-n pază, Petro! îi ură. Văd că ești amețit, așa că o să te-ajute fetele astea. Ia-te după ele! Hai, plecați!
Șeful de echipaj înțelese cu mare greutate ceea ce se petrecu mai departe. Niciodată nu se simțise așa de beat și dezorientat, aproape drogat de votca de casă. Se simțea ca și cum un grup de partizani venise pe furiș ca să-l salveze dintr-un lagăr de concentrare nazist. Ferindu-se de proiectoare, femeile îl târâră către o pivniță aflată între anexele urât mirositoare. Folosind un cui îndoit, deschiseră lacătul și scoaseră o femeie care nu semăna deloc cu soția lui. Abia mai era conștientă, așa că o transportară pe brațe, așa cum făceau infirmierele pe front, strecurându-se spre baraca comandantului.
Cât ai clipi, femeile încărcară în jeep canistrele pline și rucsacurile de urgență, plus o pătură și două tunici militare îmblănite. Pe când se pregătea să le-ntrebe încotro e sudul, boilerele explodară pe rând. Sunetele aminteau de raidurile aeriene. Toți paznicii se repeziră să stingă focul scăpat de sub control, care se întindea precum lava unui vulcan spre barăcile de lemn din apropiere. Apoi zări cocteiluri Molotov zburând peste tot, iar bubuiturile lor creară haos.
Cele două femei îl înghesuiră pe Petro în spatele volanului și profitară de agitație pentru a împinge jeepul printr-o gaură făcută într-o porțiune mai ferită a gardului de sârmă ghimpată.
– Nu porni motorul, îi ordonă una dintre ele, și nu aprinde farurile până nu ajungi pe drumul care e mai jos, pe deal. Baftă!
– Și voi? le întrebă. Cum vă veți salva?
– Dacă nu reușim, replică una dintre ele, să-ți amintești de noi.
Panta abruptă îl luă prin surprindere. Crengile loveau jeepul ca niște gloanțe. Coborâră tot mai departe, de parcă se îndreptau spre capătul lumii, până când ajunseră la un drum ce șerpuia prin taigaua deasă. Răsuci volanul ca să rămână pe el, la timp ca să nu-și continue coborârea, dar nu îndrăzni să aprindă farurile pentru a vedea mai bine. Lumina difuză a lunii îi era de ajuns. După ce trecu peste câteva hârtoape, femeia de pe locul din spate gemu. De data asta ar fi putut jura că era Rada – dar având vârsta mamei ei, cu părul cenușiu. Emaciată și murdară, era de nerecunoscut.
Dintre scaunele din față se auzi soneria unei stații mobile. Prima reacție fu s-o arunce pe geam, dar se stăpâni.
– Da? răspunse indiferent, încercând să pară calm.
– Tovarășe Taranov, se auzi vocea unui paznic, avem un incendiu în lagăr. Când vă-ntoarceți?
– Rezolvați-l voi! imită vocea unui om beat. O să fiu plecat o săptămână.
Închise și continuă să conducă cât de repede putea, până rămase fără combustibil. Opri printre copaci, făcu din nou plinul, apoi își luă soția în brațe.
– Eu sunt, draga mea Rada!
O mângâie și o sărută.
– Acum ești liberă, în sfârșit. Mergem în Armenia. Prietena ta mi-a desenat o hartă. Știi cum o cheamă?
Rada tremura, la limita dintre viață și moarte. O îmbrăcă cu una dintre tunicile militare îmblănite, o ajută să bea apă și-i spălă cu delicatețe fața și mâinile rănite. Buzele aveau degerături. Încercă să-i dea să mănânce, dar abia putea mesteca. Înmuie niște pâine într-o conservă cu carne de vită.
– Trebuie să mănânci, draga mea.
Rada scoase un sunet de căprioară rănită, dar nu-și mai reveni în simțiri. Poate credea că visează.
În următoarele zece ore, Petro încercă să se țină departe de drumurile principale. În geanta lui Taranov găsi o hartă și o busolă, precum și un teanc de bani și o uniformă de rezervă a Ministerului de Interne, pe care o îmbrăcă pentru a se deghiza. Își îmbrăcă soția cu hainele lui marinărești, iar zdrențele ei le aruncă într-o mlaștină, nu înainte de a face bucăți numărul din lagăr, sperând că astfel îngropa trecutul pentru totdeauna.
După ce i se terminară și rezervele de combustibil, se opri într-un oraș ca să alimenteze. O jumătate de oră mai târziu, poliția se afla pe urmele lui într-un jeep similar. Probabil că cineva recunoscuse numărul de înmatriculare al mașinii furate și alertase autoritățile. Când începură să tragă, pentru că nu se oprea, îi găuriră un cauciuc, astfel că mașina plonjă de pe un pod în apele năvalnice ale unui râu.
*
Pe fotoliul de piele, Petro își scoase cu greu casca și inspiră avid, de parcă tocmai ieșise din apă. Se năpusti în baie și vomită. După ce se spălă pe față, se privi în oglindă, șocat de cât de reală i se păruse sesiunea hipnotică.
– Doamne, am fost acolo, am fost acolo…
– Îmi pare rău, prietene, spuse Goldman prin ușa întredeschisă. Ești rănit? Ți-am spus că Viziunea Realității Digitale are efecte psihosomatice.
– Nu-i asta, replică marinarul, studiindu-și în oglindă ochii roșii.
Capul îi pulsa, se simțea la fel de epuizat ca Taranov, dar nu neapărat de la alcool.
– Cu răul de mare mă descurc. Dar asta a fost, a fost…
– Ce-i? Ce s-a întâmplat? întrebă profesorul. Ai văzut-o pe Rada?
– VRD-ul a fost ca un film în mintea mea.
Petro luă o gură de aer. Stomacul încă îi pulsa spasmodic.
– Atingerile și mirosurile au fost reale. Rada…
Ezită.
– Da, am scăpat, dar…
– Dar ce? îl îndemnă Goldman, ros de curiozitate.
– Poliția era pe urmele noastre. Au tras și… am căzut cu jeepul în apă.
– Ați evadat? nu-i veni să creadă profesorului. Din gulag?
Sunetul soneriei îl făcu să se încrunte.
– Stai, să văd cine e. Nu aștept niciun alt musafir.
Petro rămase să se holbeze în oglindă, întrebându-se dacă toate visele hipnotice erau la fel de realiste. Își auzi gazda vorbind cu cineva care comentă ceva în rusă. Șeful de echipaj ieși în fugă din baie și dădu cu ochii de soția sa, care stătea pe holul întunecos. Arăta de două ori mai bătrână decât în urmă cu câteva minute. Alături de ea se afla armeanca din lagăr, lucru și mai greu de crezut decât faptul că ambele se aflau în Chicago. Purtau căciuli îmblănite căzăcești. Inima îi porni la galop. Îl luă amețeala.
– Rada? șopti.
Când îi auzi glasul, femeia se repezi la el, îmbrățișându-l și sărutându-l fără oprire.
– Petro, moi lubimîi, Petrușenka! Tî jiv! Jiv!
Surpriza aproape că îi produse un atac de cord. Femeia simți că ceva era în neregulă și-l conduse grăbită spre camera de zi, unde bărbatul se lăsă să cadă pe canapea.
– Voda! strigă ea către gazdă, care crezu că se referea la votcă, apoi văzu că arăta spre ceștile goale. Voda, voda!
– A, apă, desigur!
Înțelegând în sfârșit ce-i cerea, Goldman fugi în bucătărie, de unde se întoarse cu un pahar cu apă de la chiuvetă.
– Sunt bine, profesore, spuse Petro în engleză, apoi luă o gură de apă și începu să vorbească rusește cu soția sa și prietena ei, toți cu lacrimi în ochi.
Între timp, gazda mai făcu ceai și reveni.
– Tradu-mi, te rog! spuse, așezându-se. Sau o să mor de curiozitate.
– E extraordinar! îi spuse șeful de echipaj.
În privirea sa se citea că nu-i venea să creadă ce se întâmpla.
Goldman dădu din cap.
– Amănunte, Petro, vreau amănunte! Spune-mi ce s-a-ntâmplat.
– Poliția a crezut că ne-am înecat, explică marinarul, dar ea a scăpat după ce jeepul s-a prăbușit în râu. S-a ascuns, fără să știe nimic despre soarta mea, până când i-a zis cineva că am fugit în America. Prietena ei, doamna Anahit, a ajutat-o să treacă granița spre Turcia pe schiuri. Satul ei din Armenia e aproape de frontieră. Și acum… acum sunt aici. Nu pot crede că m-au găsit. E un miracol, profesore!
Goldman miji ochii și zâmbi strâmb, încercând să pună lucrurile cap la cap.
– Adică totu-i în regulă? KGB-ul le-a dat drumul și le-a lăsat să vină la tine?
– Nu-nu, nu pricepi, insistă șeful de echipaj. Au împușcat-o pe Rada în gulagul siberian. Nu mi-au spus când sau de ce. Acum știu că a sărbătorit Crăciunul, iar paznicii au închis-o împreună cu alte trei femei, pe care KGB-ul le considera colaboraționiste. Trădătoare ale Uniunii Sovietice.
– Vrei să spui, comentă Goldman, că a fost rănită, nu ucisă!
– Nu-nu, profesore, încercă Petro să explice. În viața reală, le-au ucis pe toate patru.
Își scoase portofelul și-i arătă un document.
– Ăsta-i actul oficial pe care mi l-a trimis Ministerul de Interne. Scrie că Rada Lvovna Luciko a fost executată public în gulagul Komi 501, dată necunoscută.
– Ministerul de Interne e parte a KGB-ului? se interesă gazda.
– Nu, replică marinarul. E o miliție a poporului. După perestroika, ambasada americană mi-a spus că multe arhive din acele vremuri tulburi s-au pierdut. Dar am vorbit cu supraviețuitori din gulag, care au emigrat în Canada. Își aminteau de execuția Radei, dar nu mai știau nici ziua, nici anul.
Soția lui pricepu câteva cuvinte și-i smulse documentul. Citi textul bătut la mașină. Armeanca se aplecă și ea să vadă; începură să comenteze alarmate în rusă.
Goldman le potoli cu un gest.
– Vă rog s-o luați mai încet! Petro, ce spun? Tradu-mi.
– Spun că am ajutat-o pe Rada să scape din gulag pe 3 ianuarie 1958 – în noaptea dinaintea execuției – și că ei au crezut că s-a înecat. Rada a supraviețuit și s-a dus în Armenia la Anahit, care scăpase, la rândul ei, și se ascunsese în satul din Ararat. Dar, profesore, asta nu s-a petrecut în timpul vieții mele. Am văzut-o doar în visul hipnotic, nu acum douăzeci și șapte de ani. Computerul a schimbat istoria?
– Imposibil, prietene, zâmbi Goldman. Nu-i o mașină a timpului, oricât mi-aș dori să fie așa. E doar o tehnică VRD computerizată pentru… știi tu. Șopti conspirativ: Renașteri neconvenționale. În stadiu experimental.
– Dar cum de Rada e în viață? îi atrase atenția Petro. Ambasada a spus că a murit. Rada și Anahit sunt dovada vie că programul tău poate schimba istoria.
Gazda luă documentul din mâinile armencei și-l examină.
– Scrisul pare autentic, recunoscu. Dar… nimeni nu poate schimba istoria, prietene. Sau, cel puțin, eu n-am habar să se poată.
Nu știa să citească în rusă, dar hârtia tipărită la ambasada sovietică din Washington DC și ștampila guvernamentală aplicată peste semnătura din partea de jos a actului păreau autentice: 1 iunie 1985.
– Petro, trage aer în piept și mai spune-mi o dată totul de la început. Întâi versiunea ta, pe urmă versiunea Radei despre aceleași evenimente, ca să le compar. Sau… stai, pot să vă înregistrez?
Marinarul le ceru acordul soției și prietenei sale, iar acestea îl dădură bucuroase, crezând că era vorba despre un interviu ce urma să fie televizat.
– Sunt de acord, spuse el. Așteaptă clipa asta încă din 1958, profesore Goldman. E o onoare pentru ele.
– Perfect.
Gazda se ridică, aduse camera video și trepiedul, orientă camera spre sofa, apoi trase draperiile, pentru a avea lumină bună.
– Spune-le să se prezinte, mai întâi, apoi să-și spună povestea, așa cum și-o amintesc.
Rada vorbi aproape o jumătate de oră, cu ochii plini de lacrimi, arătându-le jurnalul ilustrat – mai exact, ceea ce rămăsese din el în sacul impermeabil, fiindcă scrisese cu creionul, nu cu cerneală. În continuare, Anahit Nazarian – acum văduvă – explică de ce fusese arestată în 1953, când încercase să emigreze după ce absolvise liceul. În gulagul Komi 501, o întâlnise pe Rada Agnievski și-i ceruse profesoarei de arte să-și ilustreze jurnalul, documentând torturile. Îl ținuseră departe de ochii paznicilor.
Petro traduse în timp ce vorbeau, dar propria declarație nu se potrivea cu a lor.
Confuz, profesorul se dovedea incapabil să explice fenomenul. Nu putea fi vorba despre o simplă eroare birocratică a ambasadei sovietice ori a Ministerului de Interne, pentru simplul fapt că trei martori povesteau 2 întâmplări diferite – la un nivel imposibil de explicat din punct de vedere științific. Singura variantă era una prea stranie ca să fie adevărată. Și, dacă s-ar fi aflat, ar fi putut transforma Războiul Rece într-un Al Treilea Război Mondial apocaliptic.
După ce umplu două casete video cu mărturiile cutremurătoare care păreau făcute în fața unei Curți Internaționale, gazda își invită musafirii la un restaurant cu specific mediteranean din Chicago. Nu mai ieșise de când îi murise soția și sosise vremea să-și părăsească închisoarea voluntară. În timp ce savurau bucatele delicioase de pe masă, hotărâră să nu pomenească nimănui despre acel „incident temporal” – nu găsiră un termen mai potrivit pentru a-l descrie. Profesorul J. A. Goldman se decise însă să mai scrie un roman în seria sa de Războiul Psi, arătând ce se putea întâmpla dacă respectivul experiment ar fi fost continuat de ambele părți ale Cortinei de Fier.
Sau, mai exact… ce se întâmplase… în spațiul imaterial al impenetrabilei minți umane – cel mai mare mister dintre toate.
traducere Lucian-Dragoș Bogdan
De-ai găsit acest jurnal, Să nu-l citești, să-l arunci în foc. Ce-am pățit n-a fost…
și am citit Înger la pământ, de Daniel Kraus, din două feluri de curiozitate, voiam…
Am ales șapte seriale și trei filme care ilustrează diversitatea ofertei Apple TV, de la…
Paradoxal, Ridley Scott pare să fi pierdut, odată cu trecerea anilor, ceva din capacitatea de…
L’Insensé (Manu Larcenet) - Dargaud 2026 Un aproape bătrân autor de benzi desenate scrie și…
Le Démon de la Colline aux Loups (Balzano / Gaët's / Rouchon-Borie) - AIre Libre…