Hai-hui prin capul meu

Oamenii din capul meu par să fie acolo de foarte mult timp. Nu-mi amintesc de când, pentru că nu-mi amintesc nimic altceva în afară de camera de spital zugrăvită în culori vesele, pastelate, în care m-am trezit. Medicul, un tip masiv, cărunt, cu o mustață impresionantă, zice că sunt amnezic. E cel mai vechi prieten al meu, în sensul că era aici când m-am trezit și a venit să mă viziteze zilnic. Nu-mi amintesc câte zile au trecut. Doctor Pulbarton, așa se numește. Se pare că și eu am un nume. Randolf. Medicul nu vrea să-mi spună numele de familie; cred că speră să mi-l amintesc.

Oamenii din capul meu nu sunt acolo, spune el.

– Unde sunt, atunci? Și cine sunt? îl fixez cu privirea.

M-am săturat să stau închis într-o cameră mică, îmbrăcat într-o pijama verde, dungată.

– Sunt în altă aripă a spitalului, zice el și se oprește, gânditor. Camera unde e echipamentul de imagistică sinaptică. Cel puțin, erau.

Mustața lui nu e la fel de căruntă precum părul.

Mă gândesc la asta pentru o clipă.

– Cum adică, erau?

– Adică, își strânge el buzele gânditor, adică au terminat deja ceea ce făceau, dar creierul tău nu procesează, încă, rezultatele.

Asta n-are niciun sens, și i-o spun.

– Gândește-te cum e atunci când visezi, zice el, uneori, un zgomot din afară se va strecura în visul tău și se va integra în el, ca o alarmă, de exemplu. Alarma se potrivește în visul tău, probabil ca un altfel de sunet, și te trezești.

Dau încet din cap. Îmi amintesc că asta mi s-a întâmplat de câteva ori.

– Cum se face că visul tău te duce la acel zgomot?

N-am nicio idee.

– Asta se-ntâmplă pentru că îți amintești invers, spune doctorul Pulbarton, mintea ta creează scenariul visului pe care-l adaptează la circumstanțe.

Nu-nțeleg cum vine asta.

– La fel se întâmplă și în stare de trezie, în anumite condiții de stres.

– Deci, ce-nseamnă asta pentru mine?

– Înseamnă că ești vindecat. Doar că mintea ta nu știe, încă.

Mă așez să diger asta, iar medicul pleacă.

Închid ochii, să văd străinii care umblă prin capul meu. Sunt trei, două femei și un bărbat, toți în halate albe de laborator, rătăcind încet printr-un labirint gri, așa cum îmi imaginez eu că s-ar umbla printr-un creier. Au căutat, îndelung, ceva, dar nu știu ce. Voi sta cu ochii pe ei, din când în când, după-amiază.

Mai târziu, îi văd oprindu-se în fața unui zid de cărămizi. Construcția blochează complet unul dintre coridoare. O femeie scoate de undeva, din halat, un baros, îl ridică și îl balansează spre perete. Acesta se cutremură în urma impactului, și ea se leagănă din nou, din ce în ce mai repede, până când peretele începe să crape. Deodată, zidul se prăbușește, cărămizile cad și dispar.

Vibrația mă trezește și deschid ochii. Soția mea e lângă mine și zgâlțâie patul.

– Trezește-te! îmi spune. Doctorul a zis, acum câteva ore, că poți pleca acasă.

– Știu, îi răspund. Descărcarea dura atât de mult, încât am adormit.

– Au fost îngrijorați o vreme, spune în timp ce ne îndreptăm spre ușă. Păreai confuz, ca și cum nu-ți aminteai nimic.

– Nu pot spune că-mi amintesc asta, zic.

– Ei bine, a durat cam o oră, nu-i așa? E frustrant că te-au ținut aici trei zile pentru monitorizare.

– Hmm… Mi se pare că a fost invers.

Mă privește uluită.

Coridoarele spitalului sunt ciudat de pustii în timp ce ne îndreptăm spre ieșire, sunt pline de colțuri și intersecții, lifturi și uși. Mă uit la soția mea în timp ce mergem, asta-mi amintește de ceva, dar nu-mi amintesc de ce.

Traducere de Teodora Matei