Metal

Mirosul septic umple aerul,
Fulgere metalice lovesc în surdină,
Mici paraziți prin aerul greu,
Întuneric și frig pe pielea rece.

Pleoapele grele cu somn apasă
Și junghiuri mecanice înțeapă în oase,
Viermi străvechi se târăsc pe sub piele
Și creierul explodează în culori ireale.

Somnul rațiunii a născut război,
Somnul moralității naște metal,
Combinat cu carne și putregai al sufletului,
Drogul numit civilizație – doar un vis efemer.

Omul, etern arbitru al bătăliei finale
Dintre organ și component, dintre natural și sintetic,
Infecția și puroiul – gardienii eterni,
Mereu tinzând catre un trup neîntinat de semeni.

Durerea e moneda generală
A evoluției spre forță,
Suntem fâșii de carne atașate de mecanic,
Doar nume spectaculoase într-o gaură neagră.

Droguri lovesc necontenit în sinapse,
Calmând oțelul și aliajele,
Omul – una cu atașamentul,
Creierul de neoprit mișcând materia.

Ne îndreptăm cu furie spre semeni,
Cu motive ieftine și sete de supraviețuire,
Decuplăm munții de carne și metal de la viață;
Nu există Iad după o existență abjectă,
Viață aproape stinsă între om și mașină,
Cu nebunia pândind ca o fiară în umbră.

Și umanitatea moare încet,
Când omul-armă mai dezintegrează o viață
În final redusă la nimic:
O pată ruginie pe asfalt,
Carbonizată de-o instanță supremă.

Tu, cel ce treci prin acest cuib de epave,
Lasă la intrare speranța și umanul,
Doar demoni rezistă aici,
Ochi roșii cu intenții necurate,
Tot ce a fost bun, sacrificat pe altarul întunecat al evoluției.