Science‑fiction optimist
Poate și din cauza faptului că este un reputat cercetător al fenomenului OZN și al unora conexe, domeniu unde se află printre cei mai importanți specialiști ai lumii, dar și a preocupărilor sale riguroase și constante de teoria și istoria genului science‑fiction, precum și prin desele acțiuni din postura de promotor al literaturii SF, Ion Hobana (1931‑2011) l‑a pus cumva în umbră pe autorul de literatură de anticipație. La final de carieră, putem constata că analistul literar este peste autorul de texte originale în domeniul ficțiunii speculative. Figură marcantă a genului science fiction în România și în Europa, scriitorul s‑a manifestat constant ca prozator, deși ritmul nu a fost foarte susținut.
Ion Hobana, Timp pentru dragoste
În tinerețe, activitatea sa este materializată în volume pentru adolescenți. Doar o parte, mai restrânsă, va fi axată pe explorarea temelor și motivelor SF. Genul, pare să spună Ion Hobana prin sfiala cu care se apropie de el, merită toată atenția, fiind perceput ca un demers literar extrem de serios. Timp pentru dragoste, ultimul publicat, este un volum antologic, unul care adună texte mai vechi și mai noi, unele fiind însă refăcute. Nu sunt doar stilizate și „actualizate”, conform canoanelor și dotate cu gadjeturile noilor vremuri, ci au suferit chiar intervenții ample. Timp pentru dragoste este mai degrabă un timp al (re)descoperirii unui prozator important. Putem ghici din prima de ce venerabilul autor nu este unul aflat în atenția lumii contemporane sau măcar a breslei scriitoricești și a fanilor SF: nu mizează deloc pe confruntările războinice primitive, pe sex, crimă, sânge pe toate paginile, monștri fioroși, extratereștri flămânzi ori roboți agresivi. Lumile autorului sunt blânde, traversate de un fior poetic poate, dar mi ales al blândeții, al comunicării, al înțelegerii în substraturile ei cele mai adânci. Da, poate exista science‑fiction e calitate și fără bătălii, schilozi, mizerie exhibată, demență și alienare la tot pasul…
Fără violență! Acesta pare a fi principiul după care se ghidează autorul. Personajele sale umane au mai degrabă confruntări de idei. Nu‑și dau o palmă, nu scot pistoalele și se comportă civilizat în orice situație. Violența nu înregistrăm nici măcar atunci când apar confruntări cu creaturi ale mării sau ale spațiului. Nu este o luptă directă, ci una insinuată, un fel de dans ritual, ce poate duce la sacrificiu în numele atotputernicei științe, cea care câștigă întotdeauna. Cum spuneam, sângele nu curge tumultuos pe toate cele cinci coloane de ziar și nu împroașcă pagina de carte, deși ziariștii sunt peste tot, chiar și pe fundul oceanului. Sângele se scurge și se diluează în apa mării, înghițit și pierdut ca și curajosul protagonist, ambițios și curios, dornic să‑și facă până la capăt datoria. Așa se întâmplă în textele din ciclul Oglinzile mării. Atât Phil, din Leviatan 1980, cât și Maria, din Coborând în albastru, dispar în apele marine. Nu mor, căci în prozele lui Ion Hobana nu se moare! Se rătăcesc doar în lumi stranii, spre care autorul doar întredeschide niște uși. Nu fixează reflectoare către dincolo și nici nu le descrie prea mult. E frig, e amorțeală, așa cum i se întâmplă deja amintitului Phil.
Monștri blânzi
Ion Hobana, Un fel de spațiu
Este o lume a unor creaturi misterioase. Ion Hobana are un talent deosebit pentru a le creiona, fără a le răpi însă identitatea, fără ca aceasta să vie devoalată nouă în liniile esențiale. Sunt trimiteri evidente, dar cu atât mai parșive și mai derutante, la istoriile cu creaturi oceanice atât de prezente în literatura fenomenelor neidentificate. Desigur, autorul este unul dintre liderii mondiali în cercetarea acestui gen în lume. Constatăm cu surprindere însă că nu se dezminte nici în literatura propriu‑zisă. Ne‑am fi așteptat să profite de ocazie și să dea contur aparițiilor insolite descrise de diferiți călători, din Antichitate și până în prezent. Pune lupa, videocamera, submarinele moderne pe aceste creaturi, le vădește chiar anumite semne de inteligență, le structurează un chip ce permite unele asemănări chiar cu noi, oamenii, ba chiar stabilește un contact (destul de echivoc și destul de repede reprimat prin vocea unui personaj!), o situație de comunicare prin ceea ce par a fi mesaje luminoase. Relația nu este adâncită, iar cititorul (ca și autorul, sunt convins!) rămâne cu întrebarea dacă într‑adevăr a fost stabilit un contact cu un necunoscut locuitor al adâncurilor ori este vorba doar de un răspuns mimetic, fără niciun fel de intenție de dialog. Este situația din Lumini în adânc:
— Ce ar fi să stingem reflectorul? îndrăzni Radu.
— La ce bun? întrebă Stoia.
— Ca să vedem cu ar reacționa.
— Nu‑i o idee rea, încuviință Arghir.
Și lumina globurilor dispăru odată cu aceea a reflectorului.
— Aprinde, Viorel! exclamă profesorul.
Feeria prinse iar viață.
— Un fototropism sui‑generis? murmură Magda. Sau… un răspuns?
Monștrii săi, cei misterioși, sunt blânzi. În cea mai mare parte, desigur. Nu sunt însă monștri în adevăratul sens al cuvântului. Uneori sunt puțin conturați, iar alteori sunt doar o iluzie, o promisiune, o… ipoteză de lucru pentru savanții porniți spre descifrarea misterelor lumii, așa cum se întâmplă în povestirea Dincolo de tăcere. Bravii cercetători români pun la punct o tehnologie pentru perceperea infrasunetelor:
–Și mai e ceva, reluă Alina. Formele și manifestările vieții sunt nesfârșite, ca însuși Universul. Există insecte care pot să vadă spectrul ultraviolet și nu disting lumina roșie. Altele sunt foarte sensibile la mirosuri pe care noi abia le percepem. Poate vom întâlni cândva ființa care comunică prin infrasunete…
Frumoase, puternice și deștepte
Femeia nu este neapărat suavă în prozele lui Ion Hobana. Dar este tânără, frumoasă, hotărâtă și pusă pe treabă. Cel mai des se află prinsă alături de bărbați în munca de cercetare. Ocupă chiar poziții importante, căci autorul nu face nicio discriminare. Uneori apare și câte o „rătăcită”, nu neapărat o persoană imorală, chiar dacă standardele etice impuse de scriitor personajelor sunt ridicate, ci cumva amorală, în sensul că efectiv nu știe că ar exista reguli. Fragmentul îl desprindem din Lumini în adânc:
— Sorine, cu tine nu‑i a bună! Ai repezit‑o și pe fata aia care‑ți face ochi dulci…
Ionașcu replică enervat:
— Poate nu știi că e logodită cu Dinu…
— Radiotelegrafistul?
— Da… Și băiatul ăsta a căutat un prilej, că el are intenții serioase, că ea are un suflet curat, dar naiv…
Stoia părea să se amuze copios:
— Și ce ai făcut?
— I‑am urat casă de piatră și i‑am arătat fotografia nevesti‑mi.
Dar, în celelalte cazuri, tinerele sunt înfiorător de deștepte. Bineînțeles, nu‑l depășesc pe omniprezentul profesor, însă pare că ele, doamnele, învârt lucrurile. Iat‑o pe deja citata Alina din Dincolo de tăcere:
— Prevederea furtunii este doar un aspect din preocupările noastre. Știi, probabil, că delfinii îi apără pe naufragiați de rechini. Dacă ar putea fi chemați în ajutor… Pe de altă parte, cercetări recente par să demonstreze că frecvențele joase acționează pozitiv asupra organelor interne și a sistemului nervos.
Nu, nu continuă în aceste registru. Fata se află la o primă și fragilă întâlnire amoroasă. Cu un bărbat, desigur. Ușor‑ușor, tonul devine șoptit, fata visătoare, discursul alunecă spre metaforă… Iar de aici către descifrarea unor altor mistere!
Tragică este soarta Mariei Parmentier, oceanolog, cum se prezintă singură. De la un conflict inițial cu reporterul român Toma Grigoriu se ajunge la o luptă în echipă cu monștrii adâncurilor. Idila născută la mare adâncime nu are nicio șansă, căci inteligenta și frumoasa Marie este înghițită de adâncuri pentru totdeauna, iar Toma scapă printr‑o minune.
Care profesor vă place?
În ceea ce privește figurile de cercetători, Ion Hobana propune profesori serioși, implicați, bine pregătiți și care își asumă riscuri asumate. Suntem astfel departe de figura savantului excentric, gata să arunce în aer nu doar laboratorul în care lucrează, ci și orașul. Cu atât mai puțin putem întâlni savantul nebun, consacrat de o literatura și filmele de groază mai degrabă. Cercetătorul, în volumul Timp pentru dragoste, este o persoană așezată, un spirit tutelar mai degrabă. Nu lucrează la voia întâmplării și nu lucrează singur. Figura aceasta este prezentă în mai toate prozele autorului, un contur exact fiind redat în Cea mai bună dintre lumi: „Profesorul așteptă ca asistenta să‑i fixeze lentilele de contact și se apropie de complex. Îndoielile care‑l frământaseră se risipiră brusc. Trebuia să aibă încredere în cunoștințele și în experiența lui, în echipa cu care lucra, în aparatele care nu puteau să greșească, dacă erau programate fără greș”. Cu toate acestea, realitatea nu este cea conturată de profesor. Are un pacient fără memorie, iar aceasta este aproape imposibil de redat. Propune o soluție ingenioasă, o simulare a unei călătorii cosmice. Astronautul se regăsește însă pe bătrânul Pământ și lucrurile reintră în normal. Ceea ce demonstrează autorul aici este că tehnologia, oricât de exactă, de sofisticată și de indispensabilă, nu valorează nimic fără omul ce o exploatează. Este o unealtă inertă. De asemenea, se conturează și imaginea unui savant integrator, care este mai întâi de toate om, cu sentimente și iluzii, un om capabil să redescopere și să redefinească oameni și sentimente. Profesorii descriși de Ion Hobana nici nu sunt foarte complicați. Sunt din rândul celor ce pot trece neobservați în mulțime. Au autoritate doar în cercul lor. Nu e neapărat una a funcției, ci una a competenței, a modului cum reușesc să descifreze tainele, să dea soluții la probleme. În alte situații sunt cât se poate de… umani:
Am tresărit. Cel despre care vorbeam se apropiase pe nesimțite de masa noastră.
— Hello, Bill! Îți prezint un oaspete din România.
M‑am ridicat, ne‑am strâns mâinile și l‑am invitat să ia loc. Am vrut să‑i torn vin, dar m‑a oprit:
— Nu schimb băutura.
Tipic american. După cum vă puteți închipui, scena se petrece într‑un restaurant. Ulterior, „Oaspetele din România” este pus de savantul american la curent cu unele mistere ale oceanului…
Elemente novatoare
Ion Hobana, Oameni și stele, CPȘF 88
Reporterul este una dintre figurile importante din proza lui Ion Hobana. Am fost tentat să spun personaj principal, însă nu este așa. Nu este nici protagonist secundar, ci unul, ca să fiu exact, integrator. Jurnalistul apare în Timp pentru dragoste în ipostaze diverse. Sunt puțini scriitori în lume care să fi acordat ziaristului o atât de mare importanță. Meseria aceasta nu este ironizată, ci tratată cât se poate de serios, ceea ce reprezintă un alt element novator. Omul de presă nu doar că este diferențiat în funcție de domeniu, de presă scrisă sau de televiziune (și aici diferențierile fiind importante, căci este fie ziarist de știință, fie la posturi culturale), dar și îmbracă diferitele specializări ale profesiei. Poate fi reporter, dar poate fi și editor. Ba chiar îl întâlnim în poziția de cameramen. Uneori, figura sa capătă o mare complexitate. Nu este doar om de presă, ci un veritabil savant.
Ion Hobana, Oameni și stele
Iată‑l pe naratorul din Glasul trecutului, un jurnalist de televiziune, caracterizând un personaj și în același timp pe sine: „Prin anii ’60, îi luasem lui Teofil Radovan un interviu despre tăblițele de la Tărtăria, iar mai târziu participasem împreună la câteva emisiuni de televiziune despre enigmele trecutului îndepărtat. Devenisem aproape prieteni”. E o imagine frumoasă, căci, în Drumul spre Marte, mult mai cunoscută odinioară cu titlul Oameni și stele, Ion Hobana nu mai este atât de îngăduitor cu ziariștii, iar portretul creionat devine mai degrabă al unui confrate din actualitate. Nici nu ai spune că prima variantă a povestirii a apărut prin anii ’70! Suntem plasați înainte de zborul spre Marte, după o conferință de presă cu scântei:
–Teribil imberbul, dom’le!… Aș putea să jur că se ocupă de câinii călcați pe autostradă și l‑au trimis pe el, ceilalți fiind în vacanță.
«Imberbul», un tânăr reporter al unui obscur ziar olandez, se apucase să polemizeze cu profesorul Lefevre, susținând că sistemul de propulsie întemeiat pe fuziunea nucleară și menit să ducă «Albatrosul» pe Marte prezintă mari riscuri și că Agenția Spațială Internațională ar fi trebuit să opteze pentru dezvoltarea motoarelor‑rachetă, care‑și dovediseră utilitatea în recentele misiuni selenare.
Imberb și teribil, dar nu e așa că se pricepe la motoare și propulsie?
E bine să ne dăm ideile pe față?
Ion Hobana, Un fel de spațiu
Ideea și temele SF sunt evidente în opera lui Ion Hobana. Desigur, o temă are caracter general, iar din ea se pot desprinde o mulțime de subteme, de idei SF, materializate în subiectul fiecărei scrieri în parte. Nu e nevoie să angajăm o amplă dezbatere teoretică. Pentru exemplificare este suficient să vorbim de tema călătoriei în timp, desfăcută de Cornel Robu cu meticulozitate în 11 paradoxuri. Și acestea se despart în variante. La rândul lor, subiectele fiecărei lucrări cu caracter SF îmbracă forma particulară dată de autor. Intervine dimensiunea estetică, sau, după expresia folosită cu exactitate de Lucian Ionică, ideea literară SF. La Ion Hobana există, după cum aprecia Mircea Opriță, în prefața la volumul Timp pentru dragoste, o abordare a unui spectru larg de teme: „Celelalte direcții majore din proza lui Ion Hobana vizează alte două teme clasice: aventura spațială și jocurile în timp. Să nu uităm că, la data când apăreau povestirile ciclurilor Oameni și stele și Un fel de spațiu, aceste teme aveau, la noi, un aer de noutate ce poate că astăzi, privind de la distanță, este mai greu de perceput.
Hiperspațiul, mutanții și ciborgii, cronoplastia, fenomenele psi, lumile contrafactuale și aventura intens speculativă a ciberspațiului din lucrările mai recente ale SF‑ului mondial (inclusiv românesc) eclipsează în bună măsură experiențele de creație posibile în urmă cu o jumătate de secol”. Există însă o supratemă ordonatoare a scrierilor în proză ale lui I. Hobana. Aceasta este tehnologia, încrederea în progresul științei, permițând o deschidere către domenii noi nu doar ale cunoașterii, ci și ale existenței umane. Doar astfel este pusă în valoare posibilitatea întâlnirii cu fenomene și creaturi extraordinare. Contează, desigur, reacția umană, în primă fază, în clipele contactului. Ulterior, contează răspunsul, valorizarea informațiilor adunate. Este ceea ce se sugera în Dincolo de tăcere. Dincolo de tăcere nu este liniște, o liniște cosmică ori una a adâncurilor mării. Pot fi voci, asurzitoare uneori, lumi ce se desprind din ghemul lor tainic și se înfățișează cunoașterii. Seamănă cu o decriptare a unui ADN pentru creaturi aflate mai departe sau mai aproape de noi, căci „formele și manifestările vieții sunt nesfârșite, ca însuși Universul”, spune un personaj, ceea ce reprezintă un subiect pentru o nouă… scriere a autorului.
