Dacă în anii ’80, când îndrăzneam doar să visăm că am putea trăi și noi precum în Occident, ar fi venit cineva și ne-ar fi prezentat scenariul lumii în anul 2026 așa cum arată el acum, l-am fi privit cu suspiciune. Chiar dacă existau cărți și filme distopice – care ajungeau cu greu la noi, dar unii mai aveau norocul să dea peste ele – am fi crezut că singura variantă apocaliptică ar fi putut apărea printr-un război atomic între blocul comunist sovietic și cel capitalist occidental. Până și ideea de Inteligență Artificială părea ceva ce putea fi luat în calcul abia într-un viitor îndepărtat, când noi, cei ce trăiam acei ani ’80, nu vom mai fi fost în viață.
Căderea blocului comunist a făcut ca scenariul războiului să se îndepărteze și mai mult. Viitorul părea luminos. Însă, așa cum sună un clișeu, „viața bate filmul”.
Scena mondială prezintă un spectacol inedit. E greu să fim siguri de cum va arăta lumea peste un an, peste zece. Totul se poate schimba radical în decurs de câteva luni. Și totuși…
Există o serie de elemente care existau și în anii ’80. În Orientul Mijlociu a fost război și atunci, și în anii ’90, e și acum. Lupta pentru resurse se poartă acum, s-a purtat și în trecut. Terorismul care ne înspăimântă nu e o invenție nouă. Diferă abordarea și grupările aflate în spate, dar spaniolii și englezii își amintesc de ETA și de IRA. Crizele economice nu sunt nici ele apărute peste noapte și nici consecințele lor tragice. Dacă e să ne cufundăm în istorie, întâlnim mari puteri care au decăzut, precum și migrații ce au schimbat complet regulile existente până atunci. Epidemiile au răvășit continentele și populațiile în vremuri când medicina nu înțelegea multe despre biologia umană și, adesea, rămânea neajutorată. Au existat dintotdeauna tirani demenți.
Sigur, la tot ce am spus mai sus, se poate aduce un contra-argument foarte puternic: „jucăriile” noastre actuale sunt peste tot ce a fost acum două mii, două sute sau douăzeci de ani. Globalizarea a făcut ca o boală apărută azi într-un colț al lumii să ajungă de partea cealaltă a globului în decurs de doar câteva ore. Iar nivelul nostru de trai e suficient de ridicat și de dependent de o serie de tehnologii încât, în cazul unor probleme, căderea să fie dureroasă, aproape imposibil de suportat. Cu cât suntem mai civilizați și mai învățați cu binele, cu a avea totul la îndemână, cu atât ne va fi mai greu să facem față unui dezastru ce ne-ar lua „cârjele”.
Totuși, făcând un pas în spate, filmul e același.
Dar, pentru că asta nu pare a fi de ajuns, adăugăm, continuu, temeri noi. Piețele financiare vor colapsa la trecerea dintre milenii, căci mințile artificiale nu vor ști că 00 vine după 99. Sfârșitul lumii vine-n fiecare an, cu alt vehicul, alte vorbe, alte tălmăciri. Nostradamus a spus astfel. În Biblie zice așa. Baba cutare, moșul, orbul, un animal, o conjunctură astrală ce apare doar o dată-ntr-o mie de ani – toate prevestesc noi și noi apocalipse. IA-ul ne va zdrobi, sosește Singularitatea, Oculta Mondială vrea să ne extermine – ori doar o mână de bogați? – clima ne va zdrobi sub suflul ei fierbinte, ori poate Terra însăși se va cutremura, schimbându-și înclinația axei, ori doar scuturându-și polii. Sau un asteroid veni-va să ne-amintească de pățania saurienilor. Ba nu! Ce se zărește-acolo-n spațiu? Cu siguranță e o plăsmuire, un straniu artefact extraterestru…
Unii cântă prohodul timpurilor, spunând că niciodată nu ne va mai fi așa de bine cum ne-a fost în urmă cu câțiva ani. Că orașele se vor depopula. Că vom fi tot mai puțini, cu tot mai puține lucruri la-ndemână – fie ele resurse, omenie, bani sau alte cele.
Și toate cele de mai sus sunt posibile. Unele par chiar la un pas distanță. Fiecare dintre ele se potrivește unuia dintre sutele de scenarii pe care SF-ul le imaginează de mai bine de un secol deja. Îmi permit să consider, însă, că cel mai trist scenariu dintre toate este acela că părem să nu mai avem încredere în noi. În disperarea și anxietatea noastră, pe care o potențăm continuu rostogolind fără-ncetare doar aceste posibile viitoruri sumbre, s-ar putea să le aducem la înfăptuire tocmai pentru că uităm să mai visăm, să înțelegem că orice provocare – fie ea datorată nouă, ori unui factor extern – se poate dovedi declicul ce ne va face mai puternici, mai buni, mai înțelepți.
Poate ar trebui să ne amintim, din când în când, să mai credem și în noi, nu doar să privim cu ochi triști și suflete-ngrozite la neîntreruptul dans cosmic, unde avem și noi o scenetă de-o clipă.
