– Ne-am pierdut…
– Nu ne-am pierdut!
– Hai, Adi, să întrebăm pe cineva! Iar ești încăpățânat.
– Pe cine? Nu vezi că nu e nimeni în orașul ăsta?
Din Dacia veche, Paula privi în jurul ei și văzu că Adi avea dreptate. Străzi pustii și blocuri triste îi înconjurau, și nici urmă de viață… Nici măcar porumbei sau vreun câine vagabond. Era o după-amiază târzie de vară, soarele mărșăluia leneș pe cer, spărgând din loc în loc câțiva nori ghinioniști. Dacia roșie lua curbele greoi, se strecura pe străduțe înguste și demară cu puterea tuturor celor 75 de cai când prinse un drum drept. Parcă nici vântul nu bătea. Singurele lucruri animate din tot orașul erau semafoarele care își schimbau monoton culorile deasupra drumurilor pustii.
– Ăsta cred că-i centrul, notă lipsit de interes Adi, privind o piață largă cu câțiva copaci și cu statuia unui scriitor local uitat de timp în mijloc.
– Normal că e pustiu și aici. Nu e nimeni în orașul ăsta?
– Cred că-i un hotel acolo. Hai să mergem să întrebăm.
Adi lăsă mașina în parcarea goală. Avea mâinile reci și refuză propunerea fetei de a-l ține de mână. Se apropiau cu pași greoi, sub căldura infernală, de ușile hotelului. Înăuntru, totul era acoperit de praf, iar liniștea le dădu fiori. Bătură la câteva uși; niciun răspuns nu veni din cealaltă parte, așa că plecară.
– Vrei să ne plimbăm? o întrebă el. Ne întindem puțin și, după aceea, pornim iar la drum.
– Sigur, îi răspunse ea cu gândul în altă parte.
Căldura era din ce în ce mai puternică; nici un nor care să acopere soarele nu se vedea pe cer. Fără să observe, cei doi se îndreptau din nou spre centrul orașului. Fiecare adâncit în gândurile lui, îndepărtându-se ușor unul de celălalt, plutind în derivă peste asfaltul negru. Adi se opri în fața statuii, în timp ce Paula dispăru printre blocurile grele și pline de tristețe. Betonul și asfaltul se contopeau în jurul ei, lăsând, rareori, strigăte de bucurie sau plânsete. Se pierdu încet în uniformitatea cenușie, renunțând la visuri și dorințe. Deveni una cu orașul, tristă, uitată, doar o amintire a ceea ce fusese cândva.
Adi se plimba anevoie în jurul statuii, când ceva îi atrase atenția. Plânsete și strigăte ciobiră globul perfect în care se izolase. Fugi spre ele, lăsând în urmă culorile întunecate, și se opri pe podul din piatră ascuțită pe sub care curgea râul de lacrimi. Le vărsă, la rândul său, pe ale sale, apoi își continuă drumul agale printre pereții aspri și străduțele năpădite de gunoaie. Blocurile îl înconjurau și creau un univers separat în care el era singurul viețuitor, chinuit la nesfârșit de o mașinărie din beton. Se pierdu și el în spatele unor blocuri, pielea devenindu-i aspră la atingere, camuflându-l perfect în decorul anodin.
Uneori, Adi și Paula se vedeau în orașul mort și își zâmbeau. Nu se cunoșteau, dar bănuiau că ar fi avut ceva să-și spună. Treceau adeseori pe lângă Dacia roșie, singurul lucru ce părea viu în tot orașul. O inimă din fiare și roți, lichide și angrenaje, care aștepta să fie pornită. Dar cei doi se pierdeau, de fiecare dată, printre pereții triști și străzile prăfuite.
