credit foto: Vlad T. Popescu
De-a lungul vremii, mulți autori au fost trimiși la cratiță. Sau la șaibă, după caz. N-a știut nimeni asta până când autorul nu s-a confesat în vreo lucrare autobiografică sau în vreun interviu. Am născocit o serie de întrebări pentru a ni-i apropia mai mult pe cei ce ne încântă cu scrierile lor, pe cei ce ne par cunoscuți de-o viață sau, din contră, complet străini și inaccesibili. Această serie de interviuri se vrea pe jumătate serioasă, întrucât vom încerca să obținem secrete legate de scris, recomandări de lectură, dar și păreri din domeniul culinar ori meșteșugăresc.
Astăzi, l-am luat la țintă pe Marian Truță.
1. Care a fost primul text împărtășit altcuiva? Ce reacție ai obținut?
A fost o lectură publică, cred că pot să-i spun așa. Eram prin clasa a șasea sau a șaptea când, într-o zi, profesoara de limba română ne-a dat ca temă să scriem o „compunere liberă”. Pe vremea aceea era obiceiul ca, din vreme în vreme, să ni se ceară compuneri tematice, mai ales toamna, după ce începeam școala și trebuia să povestim cum a fost în vacanță. Chestii de genul „E vară, sunt la țară, la bunici și mă hâțân cu poarta și mă dau cu cercul pe uliță șamd”. E, de data asta compunerea trebuia să fie liberă, adică să scriem despre ce ne tuna nouă prin cap. Și am scris o poveste, cred că a fost primul text literar din viața mea, era o poveste despre un avion de vânătoare care zbura pe deasupra mării, iar pilotul nu doar că pierduse contactul cu baza sau turnul de control, dar intrase și într-o ceață deasă. Bine, cred că orice formațiune de nori se poate traduce prin ceață, mai ales pentru avioane. Ca să n-o mai înșir prea mult, sar peste gândurile pilotului. Nici nu mai țin atât de bine minte povestea. Ideea este că avionul s-a izbit de ceva. În mintea mea cred că fusese un OZN, n-am idee dacă am spus asta fără echivoc. În fine, pilotul se catapultează, ajunge pe mare, este recuperat și, desigur, nimeni nu-l crede, nimeni nu-i crede experiența odată întors la bază.
Asta a fost tot. Am citit a doua zi povestea în clasă, cu vocea mea de scapete de treișpe ani, colegii au amuțit, profesoara a ridicat o sprânceană și mi-a dat nota opt. Cred că asta a fost prima mea proză pe care am scris-o vreodată. Iar nota aia pe care am primit-o nu însemna nimic. Dacă aș fi luat șapte, să zicem, aș fi renunțat definitiv la așa ceva. Dacă aș fi luat mai mult, nu m-aș mai fi oprit vreodată din povestit. D-aia scriu cu mari întreruperi. Pot să treacă ani până mă încumet să fac o proză scurtă. De roman, nici nu mai vorbesc.
2. Ai fost, vreodată, trimis la cratiță / șaibă după prezentarea unui text în public?
Oho, de nenumărate ori. Pe la cenaclurile pe care le frecventam, Club SF, Univers 21, Solaris. Citeam câte un text și apoi, liniștit, îmi primeam ciomege metaforice pe spinare. Inevitabil se găsea cineva care să întrebe: cine ți-a permis să scrii chestia asta? Și urma un masacru literar care se sfârșea apoi cu verdicte nemiloase: apucă-te de traforaj sau încearcă să colecționezi timbre. Mă gândesc, poate de aia am nostalgia asta filatelică despre care se cam știe. Bine, trebuie știut că nimeni nu scăpa de măcel. Ședințele de cenaclu se lăsau cu sânge pe pereți și pe tavan după care se încheiau la o bere, undeva. În ziua de azi nu prea mai poți să ridici o sprânceană după ce asculți un text pentru că imediat se ofilește mimoza sau mimozul care a secretat textul respectiv. Alte vremuri, deh.
3. Dacă ați fi ajuns la cratiță, ce preparat crezi că ți-ar fi ieșit cel mai bine? (O rețetă, pe scurt, ar fi o bucurie în plus pentru cititori)
E simplu: somn la cuptor cu struguri și banane și un praf de scorțișoară la sfârșit. Am experimentat-o și mi-a ieșit foarte bine, chiar exotic aș zice. Rețeta n-o dau pentru că bucătarii cu adevărat talentați își păzesc cu strășnicie secretele.
4. Dacă ai fi ajuns la șaibă, ce obiect crezi că ar fi putut ieși din mâinile tale?
Ar fi ieșit cele mai desăvârșite rebuturi. Când e vorba de manufacturat ceva constat că am două mâni stângi. Chiar și la bucătărie, unde mă pricep cât de cât, îmi mai crestez un deget când toc ceapa sau morcovii, probabil din pricina asta produsele mele culinare ies atât de bune.
5. Care a fost sfatul legat de scris pe care, după ce l-ai primit, l-ai respectat cu sfințenie?
Am respectat cu sfințenie să nu respect niciun sfat și o să explic de ce: în literatură nu se pot da sfaturi generale profunde. Un îndrumător literar valoros ar trebui să creeze un soi de autovaccin, personalizat pentru fiecare în parte, pornind de la materialul din care este plămădit autorul respectiv. Sigur, nu am în vedere lucruri superficiale, de genul cum să ne vindecăm de adjectivită sau de metaforită. Imunizarea la astfel de lucruri și-o poate face autorul singur. Dacă reușește, bravo lui, mai are o șansă. Dacă nu, aia e, s-a mai născut un veleitar sau un grafoman.
6. Cartea pe care ai reciti-o fără să te plictisești niciodată este:
Cartea pe care aș citi-o fără să mă plictisesc vreodată este un volum de poezie pe care l-am primit recent de la autoare. N-am să dezvălui nici numele acesteia și nici titlul. Dacă va citi acest interviu, se va recunoaște, dacă nu va citi, am să-i spun eu, cândva.
7. Filmul pe care l-ai revedea fără să te plictisești niciodată este:
Asta e cea mai afurisită întrebare pentru că nu există un singur film, sunt multe, foarte multe pe care le-aș revedea în răstimpuri fără să mă plictisesc. 400 de lovituri, Anul trecut la Marienbad, Femeia nisipurilor, Rashomon, Hiroshima, dragostea mea, Pădurea spânzuraților și lista se poate lungi mult și bine.
8. Două-trei vorbe despre cel mai recent volum:
Cel mai recent volum publicat este ultimul din seria Gladius și anume Lupoaica. Este un policier cu acțiunea în Roma antică, dar și prin Dacia, pe vremea împăratului Domițian, și l-am scris împreună cu bunul prieten Dănuț Ungureanu. Trebuie spus că avem împreună un alt proiect în derulare, tot un roman polițist, de data asta cu acțiunea prin Paris și prin Portugalia în anul de grație 1968. Acesta din urmă se află în stadiu avansat de finalizare și va fi lansat anul acesta la Cluj, la FICT. Cât privește cel mai recent volum propriu ar fi un roman intitulat Abandonat și la care tot scriu de multă vreme, prin urmare încă nu e publicat. Trag nădejde că la anul va fi gata, dar speranța asta o tot am de niște ani. De altfel, am să-ți trimit un capitol sau două din acest afurisit de roman care nu vrea să se lase scris.
9. Părerea Teodorei despre cel mai recent volum:
Deși volumul este în lucru, urmând să apară într-un viitor (sper) apropiat, îl recomand cu drag încă de pe acum pentru că va fi, cu siguranță, surprinzător. Marian Truță își păstrează stilul; cinismul mai mult sau mai puțin evident e acolo, la locul lui, însă tema e una care va da multora de gândit. Pare a fi jurnalul unui bărbat cult, plimbat prin lume, care a cochetat dintotdeauna cu scrisul. Ajuns la maturitate își pune anumite întrebări legate de viață, în general, de moarte, de valoarea literaturii apărute din pasiune sau din veleitarism, de nevoia sau ambiția unora de a lăsa ceva în urmă. Și, ca să mă refer la titlu, orice om, fie el înzestrat cu talent literar sau nu, s-a simțit, cel puțin o dată, Abandonat.
