Dacă mi-ar fi spus cineva în 2016 că vor trece zece ani încheiați până când voi citi continuarea aventurilor lui Tigaie (vorba vine, Tigaie există în #2 doar cu numele…) ei bine, m-aș fi bucurat din toată inima 🙂 Chiar dacă timpul trece cu tăvălugul peste noi toți, schimbându-ne. (În așa hal încât, la expoziția de la CAV, pe strada Biserica Enei nr. 16, mă întrebam cum de-a ajuns domnul Talambă să se micșoreze de la 2 metri la 1.70, înainte să-mi dau seama că vorbeam de fapt cu domnul Matei.)
Zece ani în care evident că nu doar Alex, Robert sau Eddie s-au schimbat, ci și poveștile lor.
Subteran #1 combină elementele horror, umorul și critica socială într-un mod foarte compact și de impact. Nu e nevoie de explicații (deși notele de subsol lămuresc detalii altfel inaccesibile celor născuți după 2000), aventura e foarte bine dozată, personajele intră și ies din scenă cu viteză și totuși le ții minte pentru că au fiecare replicile lor definitorii. Mai important, însă, povestea e coerentă, inteligentă și definește simultan două epoci (anii ‘90 și perioada de final a dictaturii ceaușiste) chit că amestecă aurolaci de toate vârstele, vagabonzi, nostalgici iremediabili, Mercedesul lui Ceaușescu și… fantome.
Subteran #2 schimbă aproape radical registrul, deși continuă exact de unde s-a terminat primul episod. Așa cum e evident din textul de pe coperta 4, elementul fantastic principal e călătoria în timp (iarba lui Tigaie are efecte secundare semnificative…). Ne mutăm în anii ‘20 (ai secolului trecut, evident), iar punctul comun al celor două povestiri din volum e decorul, una dintre clădirile emblematice ale vechiului București (o ruină în anii 90, restaurată astăzi). Pionul principal din “Noaptea de sânziene” e Nebunu’ (ceea ce justifică și prezența lui în capul listei de personaje din primul volum), dar de data asta evenimentele i se întâmplă, nu le întâmplă 🙂 iar evadarea sa dintr-o încleștare între îngeri și demoni e mai degrabă bizară. Nu e clar de ce Nebunu’ merită să fie salvat, dar bănuiesc că e privilegiul personajului principal 🙂 A doua secvență, “Autopsierul” e o micro-fabulă care dă fiori, și care ar fi funcționat mai bine ca intermezzo între două capitole mai amuzante (sper ca Subteran să devină roman grafic de sute de pagini, potențial există). Aici, alăturarea subliniază repetiția tematică.
Dincolo de atmosferă, cea mai importantă schimbare survenită în cei zece ani de la #1 la #2 e stilistică – desenul lui Alex e același și totuși altul. Dacă “Tot înainte!” era mai clasic, cu o medie de șase casete pe planșă, “Noaptea de sânziene” a ajuns la… trei. Grafica e mult mai schițată, (nu e un reproș – atmosfera e excelentă!) abundă desenele pe o singură planșă, paginile sunt deci mai multe dar lectura e (paradoxal) mai rapidă. E altceva, dar e în continuare de neratat pentru BDfili și pentru pasionații de povești înspăimântătoare.
Concluzie: Alex Talambă s-a întors. Long may he reign.
