În prima parte a anilor ‘80, Brian Aldiss a adus în atenția cititorilor de science fiction un proiect ambițios: o trilogie despre o planetă unde anotimpurile durează câteva secole, iar condițiile climatice ale fiecăruia favorizează dezvoltarea anumitor specii, plante, comunități. Această particularitate provine din sistemul binar orbitat de planetă. Evoluția civilizațiilor de la suprafață este observată de un grup de oameni aflat pe o stație orbitală și transmisă la ani-lumină depărtare, pe Pământ, unde totul e urmărit ca un documentar cu accente de telenovelă.
Planeta este populată cu multe specii, dintre care două au ajuns în vârful lanțului trofic: una umanoidă (similară omenirii nu doar prin aspect, ci și prin evoluția socială, economică, politică, științifică etc.) și una similară unor minotauri (numiți fagori). Cea dintâi găsește teren propice de dezvoltare în perioadele calde ale „anului mare”, în timp ce a doua domină perioadele reci, când condițiile de viață devin dure.
Astfel, primul volum, Primăvara (1982), prezintă cititorilor lupta oamenilor pentru a scăpa de sub stăpânirea fagorilor și pentru a întemeia propriile așezări, la suprafață, unde ușoara îmblânzire a vremii permite o supraviețuire mai îndelungată. Ei se scutură de jugul sclaviei și încep să se organizeze după propriile reguli, ridicând comunități ce pun bazele unor noi cadre legislative, descoperirilor științifice și unor schimburi comerciale mai eficiente.
Vara (1983) aduce în atenție perioada de maximă înflorire a civilizației umanoide, cu apariția problemelor aferente acestei epoci a bunăstării: războaie politice și religioase, birocrație excesivă, opulență. Reduși la statutul de sclavi, fagorii rămân simple brute mutate încoace și încolo, precum niște pioni, în aceste conflicte umane, împreună cu alte specii semi-umane.
Volumul care închide seria, Iarna (1985), arată modul cum condițiile tot mai vitrege oferite de înrăutățirea climei duc la erodarea regatelor și imperiilor umane, la înlocuirea confortului cu lupta pentru supraviețuire, la pregătirea pentru iarna cea lungă și la ridicarea, din nou, a civilizației fagorilor.
În paralel cu asta, civilizația umană ce privește de pe orbită cunoaște propriile frământări. Dacă, la început, își ia în serios rolul de observator, treptat acceptă să încalce cutumele și interferează cu viața de la suprafață, chiar dacă este conștientă de faptul că asta poate influența decisiv civilizația de acolo și că reprezintă un blestem pentru îndrăzneți, deoarece nu sunt capabili să reziste climei și microorganismelor de acolo, dintre care unele provoacă schimbări radicale în fiziologia indigenilor și o selecție foarte dură a celor care vor supraviețui epidemiilor. În final, plictisul de la bord duce la apariția unor monstruozități, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic și moral. La ani-lumină, pe Pământ, civilizația umană pare să imite acest tipar degenerativ, trecând prin schimbări profunde.
Citind cărțile trilogiei, avem în față o oglindă a evoluției civilizației umane, pe repede înainte – de la epoca de piatră la antichitate și chiar perioada medievală – cu descoperirile științifice aferente puse față în față cu tradițiile și superstițiile populare, schimbările sociale generate de conducători mai luminați sau, dimpotrivă, scelerați, ascensiunea și decăderea curentelor religioase, cu intoleranța de rigoare ș.a.m.d. Pentru cei pasionați de istorie, care au citit despre influențele diverselor cataclisme naturale sau epidemii asupra unor imperii și societăți pământene, cadrul oferit de Aldiss pune la dispoziție o lume mișcătoare, cu lumini și umbre, a unui „cum ar fi fost dacă?” Atâta doar că, dacă pe Terra a rămas continuu speranța „imperiului etern”, ori a „renașterii”, pe Helliconia lucrurile capătă tușe mult mai pregnante. Cititorul știe clar că imperiul nu poate fi etern, căci sosirea iernii va duce la destrămarea societății ridicate de umanoizi și la ascensiunea fagorilor. Totuși, la fel de bine, știe că, atunci când primăvara va reveni, umanoizii se vor înălța din nou. Se pune doar întrebarea dacă, odată cu renașterea, există vreo posibilitate de a păstra peste secole înțelepciunea acumulată pe parcursul verii, sau umanoizii vor fi obligați să reia mereu totul de la capăt, ca într-o perpetuă succesiune a ciclurilor yuga din hinduism.
Decăderea, în paralel, a civilizației umane de pe stația orbitală, respectiv de pe Pământ, pare să ofere un răspuns defetist: indiferent de gradul de dezvoltare al unei civilizații, de progresul societății, căderea este inevitabilă. Iar dacă, pe Helliconia, succesiunea seculară a anotimpurilor dă naștere unei adevărate capsule a timpului ce a permite locuitorilor să revină la gloria de altădată, în cazul omenirii există riscul sau al unei schimbări radicale, la alunecarea într-un postumanism – cum e cazul stației orbitale –, ori chiar cel al anihilării totale, fără putința de a mai reveni pe scena vieții, ca în cazul celor rămași în sistemul solar. Paralela aceasta înclină spre meditație, spre o analiză profundă a tarelor sociale și a posibilei inevitabilități a destinului unei civilizații.
O acțiune care se întinde pe o perioadă atât de lungă de timp nu poate să dezvolte personajele într-un mod satisfăcător. E problema cu care avea să se confrunte și Kim Stanley Robinson, zece ani mai târziu, în celebra trilogie Marte. Alterarea continuității aventurilor personale ale fiecăruia dintre ele, reducerea la minim a interacțiunilor și situațiilor care pot prezenta cititorului contextul, dincolo de ceea ce spune autorul, vine cu prețul său. Mai ales în condițiile în care societățile prezentate de Aldiss sunt destul de dure raportat la normele actuale și, prin urmare, moralitatea personajelor – adaptată epocii – pare cel puțin discutabilă. Dar chiar și așa, ar fi putut merge dacă acestea ar fi atins măcar statutul de antieroi, ceea ce, în majoritatea cazurilor, nu reușesc s-o facă, preocupate fiind să acționeze ca vehicule menite să ducă mai departe povestea și ansamblul grandios conceput de autorul britanic. Mai mult decât atât, personajele nu migrează de la un volum la altul – acestea fiind despărțite de veacuri – decât, eventual, prin prisma unor mituri, legende – lucru care oferă, la rândul său, o perspectivă interesantă, deoarece cititorul a avut ocazia să vadă ce gândea și făcea un anumit personaj, dar și cum au fost alterate intențiile sale, prin transmiterea orală sau scrisă, după câteva secole.
Probabil că, scrisă în ziua de astăzi, seria ar fi beneficiat de o mai mare amploare. Fiecare volum ar fi conținut mult mai multe pagini, poate chiar ar fi fost spart în mai multe cărți, permițând dezvoltarea personajelor, a firelor narative secundare, a ideilor. Dacă asta ar fi adus un plus seriei, sau, dimpotrivă, ar fi diluat mesajul, rămâne subiect de speculație.
În contextul operei autorului britanic, care ne-a oferit fascinantele Hothouse, Greybeard sau Supertoys Last All Summer Long, trilogia Helliconia se dovedește o bornă la fel de importantă, la fel de incitantă. Raportată la vremea când a fost scrisă, este o întreprindere îndrăzneață care, chiar dacă poate nu seduce din punct de vedere literar, impresionează la nivel de idee, de construcție, de ambiție.
