12.
Tovarășul Li Chongwei cobora în fiecare dimineață cu liftul de la etajul 16 al unuia dintre cele cinci blocuri turn din Parcul Haidian, din nord-vestul Beijingului, unde locuia, începându-și tacticos și fără nicio grabă ziua de lucru. Mergea pe aleile din parc, bucurându-se de oaza de verdeață unde aerul era ceva mai curat și respirabil, față de pâcla încărcată cu efluvii toxice a poluării care învăluia capitala chineză în alte zone. Li Chongwei primise un penthouse în blocul din parc datorită gradului său: era comandantul Guoanbu, Ministerul Securității Statului, având rang de ministru. Ar fi putut să locuiască într-o reședință mult mai somptuoasă, însă nu-l interesa așa ceva. Acum se îndrepta spre sediul de operațiuni speciale al MSS, în vechea clădire a Biroului Meteorologic Haidian. Spre deosebire de sediul central al MSS, situat în Grădina de Vest, de lângă Orașul Interzis, locul unde domnise (formal) Pu Yi, ultimul împărat al Chinei, această clădire nu avea niciun marcaj deosebit. Era un edificiu insipid, anonim, pe un singur nivel, cu acoperișul înțesat de antene, însă fiind un birou meteorologic oricărui trecător i se părea normal să fie așa. Sediul central al MSS din Grădina de Vest se afla într-o clădire imensă, caracteristică arhitecturii staliniste din anii ’50, iar deasupra intrării monumentale a complexului trona emblema partidului comunist, sabia și scutul PCC, precum și tradiționala seceră și ciocanul, supradimensionate, vizibile pe orice drapel comunist, încrucișate peste imaginea palatului imperial. Sabia și scutul fuseseră „împrumutate” din emblema KGB-ului, fiind printre primele lucruri copiate de China, însă tovarășii de la Moscova nu protestaseră niciodată.
Dacă pentru mutarea sa în blocul turn din mijlocul Parcului Haidian nu făcuse cine știe ce eforturi, pentru mutarea sediului secției pentru operațiuni speciale în clădirea Biroului Meteorologic necesitase tragerea unor sfori, pentru că de acest sediu se ocupa alt tovarăș de nădejde, dotat cu propriile sale pile și relații. Până la urmă, Li Chongwei obținuse ceea ce voia: sediul biroului meteo, astfel că nu mai trebuia să străbată o bună bucată din partea vestică a Beijingului pentru a ajunge la birou, chiar dacă avea la dispoziție o mașină de serviciu, o limuzină Mercedes blindată. Și, mai ales, nu voia ca secția să mai funcționeze în sediul central. Anumite lucruri nu trebuiau să se desfășoare sub ochii colegilor și subalternilor lui din Ministerul Securității.
La ordinul său, clădirea își păstrase chiar și firma originală, Biroul Meteorologic Haidian, dar nu prea mulți știau ce se petrecea înăuntru. Ca să nu atragă atenția, ofițerul de gardă purta uniforma portarului instituției civile. De fapt, era un militar din forțele de securitate. În clădire se afla un pluton întreg, bine înarmat. Li Chongwei se îndrepta spre sediu mergând acum pe trotuarul mărginit cu tei de pe limita parcului, inspirând cu nesaț aroma florilor, răspândită în aerul de iunie. Cu ceva timp în urmă aflase că o companie de comunicații se pregătea să îngroape pe acest aliniament cabluri de fibră optică și toți teii urmau să fie tăiați, fiind înlocuiți cu copaci ornamentali, după terminarea lucrărilor. Li Chongwei intervenise imediat, făcând în așa fel încât la sediul firmei de cabluri să se abată un control necruțător, trimis chiar de ministerul de finanțe, iar șefii firmei ajunseseră într-un lagăr de muncă și re-educare pentru delapidare și constituirea de grup infracțional organizat. Proiectul de cablare a fost oprit, spre satisfacția sa, iar teii au rămas neatinși, mulțumindu-i prin parfumul florilor lor. Niciodată nu fusese ținta unei anchete interne. Niciodată nu i se putuse reproșa ceva. Nici măcar familia nu l-ar fi putut bârfi, dacă ar fi avut vreuna. Nu era căsătorit, nu avea copii, și nu locuia cu nimeni. La mesele oficiale bea un singur păhărel, și acela cu grijă. Iar în restul timpului, nu era niciodată de găsit decât atunci când voia el să fie găsit.
Îmbrăcat într-un sacou sport și blugi, tovarășul Li Chongwei, în vârstă de 45 de ani, aducea mai degrabă a antreprenor venit la Centrul de Expoziții Zhongguancun, din apropiere, decât a general de securitate.Traversează strada în dreptul Muzeului Siguranței Publice și ajunge pe aleea dintre două clădiri, luând-o apoi la dreapta, printre copaci și trece de gardul viu fără să grăbească pasul. Se bucură de razele de soare și de spațiul verde din jur pentru că știe că va rămâne multe ore în clădirea Biroului Meteorologic. Posibil să-și petreacă noaptea acolo. Aruncă o privire scurtă în sus, spre coaja de Lună vizibilă pe cer, dar nu pentru a o invoca pe Chang’e, zeița astrului nopții, căreia să-i ceară ajutorul în descifrarea unor evenimente care se petreceau chiar pe tărâmul ei, ci spre a trimite în gând o înjurătură spre incompetentul tovarăș Weng Giao, expediat de partid la baza lunară chineză să informeze cadrele superioare ale partidului despre ce se petrecea acolo. Și să ia măsurile cuvenite, să fie ochiul și chiar pumnul de fier al PCC dacă asta se cerea. Când colo, Weng Giao se apucase să se văicărească despre situația care-l depășea și nu mai știa cui să-i ceară ajutorul. Într-o mapă, tovarășul Li Chongwei deținea un teanc de fotografii de înaltă rezoluție cu trimisul Partidului pe Lună, în timp ce acesta se deda la diverse acte de auto-satisfacere sexuală în camera sa din baza de sub craterul Doppelmeyer, în compania unor modele virtuale, de asemenea descifrate de tehnica specializată din sistemul de supraveghere instalat discret la ordinele comandanmentului MSS. „Ce căzătură”, se gândește Li Chongwei, aruncând încă o ocheadă spre astrul nopții, desenat cu timiditate pe azuriul zilei perfecte.
Ofițerul de serviciu de la intrarea în clădirea Biroului Meteorologic rostește în grabă un „Să trăiți!” de-abia șoptit când urcă treptele de la intrare, iar ușile automate se deschid înaintea lui. Omul securității nu avea voie să-l salute militărește, nici să facă vreun gest vizibil de recunoaștere a gradului superior din fața lui, pentru a nu atrage atenția, iar pocnitul din călcâie nu intra în protocolul militar chinez. Generalul Li Chongwei trece pe lângă el îngândurat, fără niciun gest care să arate că l-ar fi luat în seamă. Intră pe coridor și acolo se oprește într-un punct pentru scanarea biometrică de identificare și recunoaștere facială. O rază laser invizibilă îi citește configurația retinală și astfel i se permite accesul în interior și apoi pe coridorul din stânga, unde era sala de operații și comunicații speciale. Porecla sa era Rain Man, iar gluma (circulată pe rețelele paralele ale subalternilor săi) era că atunci când Li Chongwei apărea într-un loc unde nu fusese planificat să apară, în scurt timp avea să plouă cu arestări, percheziții, sinucideri, transferuri, tăieri de fonduri sau „restructurări”.Știa asta și se pare că o simțea ca pe o măgulire, pentru că nu s-a plâns niciodată de porecla dată. Era aproape ca un call-sign și pentru un „indicativ de zbor” primit de la colegi nu te puteai supăra și nici nu-l puteai schimba. Numai că înainte de a aduce ploaia, generalul aducea tunete și fulgere, iar cei trăsniți de mânia lui nu-și mai reveneau niciodată la normal. Conducea „armata umbrelor” și era temut de toți. Inclusiv de oamenii din Diaochabu, serviciul de informații al PCC, din care făcea parte și tovarășul cam nătărău, Weng Giao, incapabil să gestioneze situația în Mare Humoris. Oficial, Diaochabu era deasupra Ministerului Securității, însă Li Chongwei nu uita că sediul central al Diaochabu, din Grădina de Vest, fusese înconjurat și asediat în timpul Revoluției Culturale a lui Mao, în 1966, și aproape desființat pentru „colaborare cu o putere străină deviaționistă”, adică URSS. Asta nu se întâmplase și cu Guoanbu și episodul era din când în când reamintit în discuțiile din culise cu cei din Diaochabu, când trebuia să-i pui într-o situație stânjenitoare pe tovarăși. Pe canalele adecvate, va cere îndepărtarea lui Weng Giao, dar înainte de asta trebuia să monteze o mică reprezentație de discreditare profesională și de partid, ca într-un spectacol de umbre chinezești, când dușmanul nu se dovedește a fi cine credeai că este, ci acel mic șoricel ticălos, scos brusc în lumina reflectoarelor, sub care dispare orice umbră. Va fi adus cu picioarele pe pământ în modul cel mai rapid și brutal, fără niciun răgaz de acomodare cu gravitația apăsătoare din sferele înalte ale Partidului.
Generalul Rain Man intră în sala de operații și comunicații speciale, după ce se folosise de cartela de acces și trecuse de încă o verificare de securitate. În sala mare, tapetată cu displayuri imense pe toate suprafețele active, zumzăitul discuțiilor încetează când intră generalul Li Chongwei și cei așezați se ridică în picioare. Generalul le face semn să-și reia locurile, să-și continue lucrul. Se îndreaptă spre șeful de echipă, care era precum directorul de zbor de la centrul NASA de la Cape Canaveral, aruncând în treacăt o privire spre ecranul cel mai mare cu un stop-cadru a ceea ce pare a fi un rover lunar cu șase roți metalice. Recunoaște vehiculul, o dronă-spion. Despre asta vorbeau rapoartele primite de el până acum.
Se oprește la doi pași în fața lui Jang Liao-wu, locotenent-colonel, care-i urmărise privirea. Jang îl salută militărește. În interior se putea, mai ales că încăperea nu avea ferestre. Înainte ca secția de operațiuni speciale a Guoanbu să se mute aici, toate ferestrele sălii au fost zidite. Generalul dă din cap.
– Faceți-mi legătura cu neghiobul acela de Weng Giao, rostește în auzul tuturor.
Omul trimis pe Lună de Diaochabu trebuia discreditat imediat, spre a putea fi demolat pe îndelete, așa că niciun apelativ nu i se părea lui Li Chongwei prea dur sau nepotrivit. Faptul că generalul îi spusese „neghiob” îi face pe câțiva dintre cei din imediata apropiere să schimbe niște priviri întrebătoare. Vor povesti de asta în cercul lor de prieteni, chiar la cantina din Biroul Meteorologic, vorbind în șoaptă cu colegi din alte secții: „Știi cum i-a zis Rain Man lui Weng Giao? L-a făcut neghiob. Este clar pe făraș.” Toată lumea știa cum ajunsese tovarășul trimis de Partid pe Lună, și mai ales se știa cât este de incompetent. Rezista acolo pe poziții doar pentru că era susținut de doi dintre mandarinii din vârful conducerii partidului comunist. Nu se cunoșteau detalii despre cum și de ce îi erau cei doi atât de îndatorați, dar se părea că sexul jucase un rol semnificativ în această poveste mocirloasă.
Pe display apare imaginea lui Weng Giao, surprins să fie interpelat de comandantul Guoanbu, cu rang de ministru în nomenclatura oficială. Poartă un veston încheiat până la gât, de tip Mao, ținută care emană sobrietate și este un semn distinctiv al elitei de partid. Are o figură nedumerită și pentru toți este limpede că nu se aștepta să fie contactat generalul Li Chongwei. Nu-i ceruse ajutorul.
„Căzătură!” se gândește generalul privindu-l în silă.
– Spune-mi, tovarășe Weng Giao, de ce ai nevoie ca să rezolvi problema apărută la voi? rostește Li Chongwei fără nicio introducere, ca și cum ar fi continuat o discuție.
– De la voi? face omul Diaochabu nedumerit. N-am nevoie de nimic! continuă el apăsat și vizibil agasat. Am cu mine oamenii din CONTIND și ne descurcăm de minune.
Generalul dă răbdător din cap. Știa despre el câteva lucruri, între care și faptul că-și implantase cipuri de conectică și specializate doar spre a-și satisface poftele carnale, în timp ce oamenii săi de pe teren, cărora aceste cipuri chiar le-ar fi fost foarte utile, puteau doar visa la așa ceva. Erau foarte sofisticate și foarte scumpe, însă individul le folosea la altceva. Era ca în vorba din popor: Păcat de mărgăritar că-i la gât de măgar.
– Nu ai cum să recuperezi dronele de pe fundul craterului Weiss decât dacă aduci pe cineva acolo, dar înainte de trecerea unui satelit Lunar Orbiter pe desupra zonei peste…două ore și ceva, adaugă el după o ezitare, cât să arunce o privire spre un display secundar, înainte ca prezența dronei și a celei de recuperare să fie depistate și fotografiate pe îndelete și să trimită americanii o echipă după ele, face generalul Li Chongwei. Sau rușii. Trebuia să fi pus deja lucrurile în mișcare, nu să te văicărești ca o babă. Cum a ajuns drona de cercetare acolo și cea de recuperare?
Tovarășul Weng Giao începe să transpire abundent. Își șterge fruntea cu mâneca vestonului Mao.
– Un convoi de camioane Dongfeng a trecut pe acolo, explică el, și drona de intervenție tehnică a fost trimisă de pe unul din camioane, să facă recuperarea dronei-spion.
– A plecat convoiul de acolo? Ce căuta în zona controlată de ruși și americani?
– Adusese mărfuri și a preluat echipamente pentru baza noastră. Acum este în drum spre Mare Humoris, adaugă el grăbit. Drona de reparații n-a reușit recuperarea și…
– A rămas și ea acolo, completează gânditor generalul. De ce? Nu există coincidențe, tovarășe Weng Giao. De ce este acum tot acolo?
Omul Diaochabului afișează o expresie tâmpă, de imbecil ajuns la butoane, dar incapabil să-și dea seama ce se întâmplă în jurul său, pe ce buton să apese pentru a rezolva criza. Dă din umeri.
– Nu știu, cred că s-a defectat.
– Și drona de recuperare s-a defectat, tovarășe Weng Giao? tună generalul. Cum ți-am zis deja, nu cred în coincidențe și-ar trebui să nu crezi nici tu! Este ceva dubios acolo. Trebuie cercetat mai pe îndelete, dar discret.
Generalului Li Chongwei îi vine greu să nu reverse asupra sărmanului idiot un puhoi de invective, dar știa că întreaga discuție este monitorizată de oamenii PCC, care îl vor raporta și mai sus, iar pe Weng Giao îl țineau încă în brațe mandarinii partidului. Dar nu pentru multă vreme. Generalul oftează cu greu, prelung, aproape sfâșietor de parcă s-ar găsi înaintea unei tragedii chinezești clasice, din dinastia Ming.
– Folosește-te de toate resursele posibile să scoți dronele de acolo. Ideal ar fi să pui o echipă din CONTIND într-un rover de mare capacitate și să-i trimiți acolo să le recupereze. Trebuia să faci asta acum cel puțin trei ore, tovarășe Weng Giao. Cine se află la bordul convoiului?
Omul Diaochabului își permite un zâmbet subțire. Generalul tocmai i-a arătat că nu știe că un camion Dongfeng, varianta lunară, nu are un habitaclu pentru echipaj, că sunt complet automatizate sau pot fi conduse prin tele-prezență, ca și majoritatea tancurilor și blindatelor armatei chineze
– Convoiul e condus prin teleprezență și cu ajutorul unei Inteligențe Artificiale, răspunde Weng Giao repede, ca să arate că era mai la curent cu detaliile tehnice decât comandantul Guoanbu.
– Deci, cine pilotează convoiul de camioane, cineva de la bază?
Tovarășul numit de Diaochab într-un post atât de important are fața scăldată în șiroaie de transpirație. Generalul crede că în jurul lui, pe podea, se făcuse o mică băltoacă.
– Este un șofer român, specializat în dirijarea convoaielor prin teleprezență.
Generalul nu schițează niciun gest, pe fața lui nu se întinde nicio expresie. Este perfect neutră și este extrem de greu să-ți dai seama la ce se gândește, însă Li Chongwei știe că se luase de ani de zile hotărârea de angajare de piloți occidentali de avioane supersonice, veterani din U.S. Air Force, Luftwaffe, Royal Air Force, chiar și ruși pentru a studia maniera de operare a acestora, pentru a o copia și a instrui Inteligențele Artificiale să-și însușească stilul lor de pilotaj, pentru ca, la un moment dat, aceste tehnici de pilotaj occidentale să fie folosite chiar împotriva țărilor respective. Se lucra prin intermediari și ofertele de salarizare însemnau sume imense, plătibile în contul veteranilor respectivi. Procedura se extinsese și la maniera de a face operațiuni pe Lună, prin tele-prezență, așa că un șofer român de camioane Dongfeng nu era în niciun caz ceva neobișnuit. Când se finaliza procedura de copiere a stilului de operare, occidentalul respectiv era concediat fără nicio explicație și fără niciun fel de menajamente sau plăți compensatorii.
– Românul respectiv știe de ce s-a oprit convoiul acolo, ce se întâmplă în craterul Weiss? întreabă generalul.
Weng Giao se uită într-o parte, la cineva de la care pare că așteaptă o intervenție ajutătoare, însă în cadru nu apare nimeni și omul de la Diaochab spune pe un ton nesigur:
– Se pare că a primit o pauză de o oră. I s-a spus să se retragă din sistem și să-și ia o oră de pauză, așa că nu este la curent cu ce s-a întâmplat.
Generalul vede pe o hartă lunară afișată pe un display și estimarea de 5 ore și jumătate până la următoarea oprire, convoiul avându-l încă la controale pe român, până când acesta va fi schimbat de un alt șofer. Încă nu puteau lăsa Inteligența Artificială rezidentă să preia controlul total al camioanelor Dongfeng. Între craterul Weiss și craterul Doppelmeyer, sub care se întindea marea bază chineză, erau aproximativ 1250 de kilometri distanță, citește pe display. Un rover sau un transportor lunar pentru expediții, cu toate dotările necesare, putea parcurge distanța în minimum 62 de ore. Americanii puteau ajunge acolo în vreo 43 și ceva ore, fiind cu baza lor la aproximativ 700 și ceva kilometri distanță, iar un rover lunar de-al lor avea o viteză de cam 15-16 kilometri pe oră, maxim.
Li Chongwei clatină din cap, mutându-și privirea asupra feței transpirate a tovarășului de pe Lună. I se pare și mai dizgrațioasă. Parcă ar fi o bilă de popice, unsă cu grăsime. Trebuie să scape rapid de individ și să contribuie la aducerea acolo, într-un post atât de important, a cuiva competent și de încredere.
– Tovarășe Giao! tună generalul în sala devenită brusc neîncăpătoare. Mișcă-ți curul și trimite spre craterul Weiss o echipă de intervenție. Acum! Trebuia să faci asta cu ore înainte! Fără transpondere pornite, fără pălăvrăgeli prin radio. Dai ordinele verbal, sau mai bine lasă-ți oamenii să facă treaba asta singuri, pentru că este clar că tu nu ești în stare. Ce știi despre existența Proiectului 114? îl încolțește necruțător generalul.
Câțiva strâng din pleoape. Se așteptau la căderea trăsnetului, chiar dacă descărcarea tovărășească va exploda pe Lună, spulberând cariera tovarășului Weng Giao.
– Nimic, bâiguie omul trimis pe Lună de Partid, dând din umeri. Nu mi s-a spus nimic, recunoaște el aruncând în jur priviri neajutorate, sperând să primească un indiciu de undeva.
Generalul Li Chongwei îi adresează o privire dezgustată, de parcă ar fi găsit un gândac în bolul cu supă. Îi era foarte clar acum că oamenii din CONTIND nu considerau că era înțelept să-i spună lui Giao despre existența acestui Proiect 114, care era un secret de stat. Mai ales că la baza Doppelmeyer îi aveau pe europeni în coastă. Pe Lună, erau aliații Chinei, dar în niciun caz nu trebuiau să afle despre proiect mai repede decât folosirea acestuia într-un caz urgent, ca acesta.
– Află despre ce este vorba și ia măsurile necesare. Fă asta acum, idiotule! îi ordonă generalul, cu toate că ierarhic nu avea nicio autoritate asupra omului trimis de Diaochab. Și vezi ce știe șoferul român despre oprirea lângă craterul Weiss, ce bănuiește că s-ar fi întâmplat. La o adică, dacă avem nevoie de prezența lui fizică la interogatorii, îl putem invita în China, la un curs de specializare, cu promisiunea unui stimulent financiar. Întotdeauna funcționează metoda borcanului de miere.
– Va ieși un scandal de pomină. Americanii vor afla de drone, se strâmbă Weng Giao neputincios și înspăimântat.
În mintea lui, se creionau consecințele acestui incident în aparență minor. Partidul îl va desființa. Deja își luase adio de la reședința sa luxoasă din Beijing. Îl vor azvârli lângă deșertul Gobi, de unde începuse.
– Te duci în modulul de teleprezență pe care-l aveți la bază și folosești implanturile din capul tău și ștergi tot ce au dronele în memorie. Să-ți fac o schiță?
– Avem mai multe module de teleprezență aici, dar nu mă pricep să le folosesc, îngaimă tovarășul Weng Giao deschizându-și nervos nasturele de la gulerul strâns pe gât.
„Dar să te masturbezi în programe de sex virtual poți?” se întreabă Rain Man. Generalul răbufnește dezgustat:
– Dobitocule! Află ce-i cu Proiectul 114! Și folosește-te de el imediat!
„Cretinule”, își spune generalul.
Apoi întrerupe legătura. Rămâne cu ochii pe harta lunară și pe simbolul convoiului. Se întoarce spre locotenent-colonelul Liang Jiao-wu, șeful de echipă, și-i spune:
– Vreau numele românului care pilotează acum convoiul nostru, tot dosarul pe care-l aveți despre el.
Liang Jiao-wu dă scurt din cap. În câteva secunde, pe monitor apare: Sorin Vremeș – poză, date biografice, coordonatele GPS ale domiciliului. Localizat acasă, într-o incintă Brauchenseher. Contractul semnat. Generalul se așază. Activează tastatura cu laser proiectată pe pupitru și deschide o fereastră de logare în sistemul Guoanbu. Aruncă o privire fugară în jur, apoi își oferă palma pentru scanare. Niciunul dintre cei prezenți nu îndrăznește să-l privească: era clar că accesa rețeaua internă de informații strict secrete a Securității Statului. Tastând „craterul Weiss”, declanșează mecanismul de decriptare. Rapoartele de nivel mediu apar – cele ultrasecrete rămâneau criptate cuantic, imposibil de interceptat. Trei documente între NSA și CIA se afișează.
Nu e nevoie să citească traducerea. Imaginile vorbesc de la sine: drona de intervenție chineză tractează o dronă de spionaj. Pe hartă, americanii știu exact ce se întâmplă.
„Au interceptat semnalul emis de drona de intervenție din camionul Dongfeng”, conchide generalul, sprijinindu-se de speteaza scaunului. „Idioții au făcut-o de pomină.”
Sub ochii generalului Li Chongwei apar trei rapoarte trimise între NSA și CIA, având ca temă craterul Weiss E. Nici nu mai trebuie să citească traducerea automată a rapoartelor. Există fișiere de imagine de înaltă rezoluție, care-i arată drona de spionaj, remorcată de drona de intervenție. Ridică ochii spre harta lunară. Totuși, i se pare incredibil ca americanii să ajungă la astfel de informații atât de repede. Aveau o „cârtiță” pe undeva. Singura sa ușurare de moment era că tovarășul Weng Giao este pe cale să cadă direct în haznaua carierei sale de „tovarăș de încredere”.
Ridică privirea de pe monitor și se întoarce spre Liang Jiao-wu, șeful de echipă. Îi face semn să se apropie și-i arată datele.
– De ce nu am fost informat că americanii știu deja de craterul Weiss E? întreabă privind monitorul. Asta e o breșă gravă în securitate. E posibil să vină din echipa CONTIND de la baza lunară, dă el verdictul.
Locotenent-colonelul clipește nedumerit, parcurgând raportul american.
– Documentul nu e criptat cuantic, de-asta îl putem citi. Nu-mi dau seama dacă e o scăpare sau un mesaj lăsat intenționat. Poate vor să știm că știu. Sau… avem un om de-al nostru infiltrat în serviciile lor, adăugând o privire întrebătoare adresată generalului, însă Rain Man nici măcar nu clipește.
Nu era dispus să lase să-i scape ceva și sub privirea lui ca un laser, neînduplecată, ți-o coborai pe a ta. Liang Jiao-wu capitulează și el, ca toată lumea. Dar îi considera pe americani mult prea deștepți încât să comită o asemenea greșeală, să lase necodificată cuantic o asemenea informație. O făcuseră dinadins.
– Unde se afla atunci satelitul Lunar Observer? îl întreabă Li Chongwei.
Directorul de misiune indică poziția pe ecran. Satelitul era de partea întunecată a Lunii – imposibil să fi interceptat ceva.
– Au fost retransmise în timp real direct americanilor, așa au ajuns la ei imaginile. Sau poate că au ceva în crater, poate un set de senzori și camere video.
Comandantul privește spre locotenent-colonel.
– Verificați toate logările și funcționarea aparaturii din camionul Dongfeng pilotat de șoferul român. Individul trebuie supravegheat, ordonă Li Chongwei.
Apoi începe să citească rapoartele. Se oprește brusc. Unul dintre ele, redactat de un operator NSA, precizează că informațiile provin direct de pe teren. Confirmare de la sursă.
Generalul încremenește. Să fie Weng Giao agent american? Nu. Ar fi prea ridicol. Și prea frumos.
Se întoarce la traseul convoiului. Dacă ar fi fost în Shanghai, ar fi trimis o echipă să-l aresteze pe șofer. Dar românul e acasă, în România. Se uită din nou la fotografie. Sorin Vremeș nu e un simplu pilot. A fost cetățean american. A renunțat la cetățenie în semn de protest față de Trump. „Poate fi doar o manevră cerută de CIA.” Trebuie interogat. Poate chiar recrutat.
Li Chongwei examinează fișierele de imagine, ridicând apoi privirile spre displayul cu traseul convoiului de camioane Dongfeng.
– Trimite-mi dosarul complet. Tot ce aveți: implanturile, conectica, contractul, detalii. Ăsta nu e un amator. A avut cetățenie americană – că acum e în România, e doar acoperire.
– Încercăm să-l întoarcem. Poate acceptă, spune precipitat Liang Jiao-wu.
Generalul îl privește lung. Minciună improvizată pe loc.
– Afișează-mi localizarea GPS actuală.
Pe monitorul central apare imaginea casei în formă de L. Liang face zoom, până la nivelul străzii. infiltrat în operațiunile lor de pe Lună
– Deschideți dosar de urmărire operativă. Spion SUA, infiltrat în operațiunile noastre de pe Lună.
Trebuia interogat în legătură cu informațiile pe care izbutise să le afle despre tot ce avea China pe Lună, înainte de a fi lichidat, sau constrâns să opereze ca agent dublu. Se uită peste coordonatele GPS unde se află cu adevărat românul. Era în România, locuind la casă, pentru că o incintă Brauchenseher nu ți-o instalau oriunde. Și mai era disponibilă și în firmele care închiriau așa ceva în parcurile industriale. Convoiul condus de el înainta lent spre Mare Humoris și șoferul român era conectat. Generalul verifică încă o dată asta apoi se ridică din fotoliu și-i spune șefului de echipă, Liang Jiao-wu:
– Trimite-mi dosarul complet, cu toate datele despre el, și-și ațintește degetul spre fotografia lui Vremeș. Contractul lui și tot ce se știe despre el. Ăsta are implanturi specializate de conectică și naiba știe ce altceva mai are. A avut cetățenie americană, dar a renunțat la ea. Posibil să fie și asta doar praf în ochi.
Pe un alt display apare o informație și mai interesantă: de la baza americană de sub craterul Rimae Pitatus tocmai plecase un vehicul lunar de mare capacitate. Se deplasa fără protocoalele de comunicații radio obișnuite, păstrând tăcerea, însă avea transponderul pornit și nu din neglijență.
– Vor să pară o ieșire de rutină, dar se îndreaptă spre Weiss E, spune generalul, simțind mirosul de diversiune.
Rain Man dă din cap și își netezește sacoul sport.
– Nu există coincidențe, anunță el, ieșind din încăpere.
13.
Cele câteva structuri modulare de la suprafața Lunii, inclusiv pista de aselenizare, ale bazei americane de la marginea nord-vestică a Mării Norilor, se întind nu departe de craterul Rimae Pitatus. Restul bazei este săpat în adâncimea solului lunar, până pe sub craterul cu un diametru de 100 și ceva de kilometri. Cei care deciseseră localizarea bazei Statelor Unite sub un crater de impact se gândiseră, fără doar și poate, că dacă trăsnetul nu lovea de două ori în același loc, aceeași regulă se aplica și în cazul meteoriților și asteroizilor care izbeau suprafața Lunii. Rușii aveau un avanpost lunar sub Rimae Pitatus, K-17, și le făcuseră americanilor invitația de a-și stabili baza lunară preconizată tot acolo. Evident, o făcuseră pentru banii americanilor și avansul lor tehnologic față de cel al rușilor. Colaborarea ruso-americană de pe Lună părea o ilustrare a propoziției biblice „precum în cer, așa și pe Pământ”. Washingtonul și Moscova colaborau intens pe Pământ, formând o coaliție în disprețul arătat aliaților tradiționali ai Americii, după ce apocalipticul președinte Donald Trump le pregătise ucrainenilor, groenlandezilor și altora contracte în termeni duri, pentru cedarea bogățiilor subsolului țărilor lor fără a le oferi nimic în schimb. După ce dăduse foc și Orientului Mijlociu, America își pierduse toți aliații și prețul combustibililor o făcuse detestată de întreaga lume, mai puțin de Rusia. Împotriva ei, dispăruseră și sancțiunile americane. Asta ajutase enorm Moscova să-și vândă petrolul și gazele la un preț bun. Și să lupte în continuare, iar Europa înțelegea clar că este pe cont propriu în materie de securitate.
Când, imediat după invadarea Ucrainei de către Rusia, februarie 2022, Statele Unite au anunțat sancțiuni la adresa Rusiei, Dmitri Rogozin, șeful Roscosmos, agenția spațială rusească, a anunțat că Rusia s-ar putea să „uite” un astronaut american la bordul SSI. Echipajele americane erau readuse pe Pământ la bordul unor nave rusești, Soiuz. Cineva de la conducerea NASA i-a transmis lui Rogozin: „Fără banii aduși de SUA, programul vostru spațial nu face nici cât o ceapă degerată. Poate-ți găsești de la lucru la McDonalds din Moscova, dacă mai este deschis.” Nu mai este, cum nici Rogozin n-a mai rămas multă vreme în funcție, însă cu venirea lui Trump la Casa Albă relațiile ruso-americane s-au îmbunătățit foarte mult. La început. Ulterior, au apărut iar scrâșnete.
Săpăturile și construcția bazei s-au făcut cu utilaje aduse de pe Pământ la stația spațială americană, apoi trimise de acolo la o baza lunară temporară rusească și cu roboți asamblați cu ajutorul imprimantelor 3D și alte echipamente grele. Craterul Pitatus — nume moștenit de la Pietro Pitati, astronom obscur al Renașterii — adăpostea acum un microcosmos uman. Hoteluri subterane cu aer de Las Vegas steril, parcuri verticale cu bambus modificat genetic, centre balneare unde apa, extrasă din gheața sudică, era încălzită electromagnetic. Asta făcea zona valoroasă: rezervele de apă. Fără ele, complexul ar fi fost doar o mână de module prefabricate, prăfuite și pustii. Acesta era și atuul zonei sudice lunare: sursele vaste de apă. Sus, la suprafață, radiația solară era letală. Nu gradual, nu pe termen lung — ci direct, clar, fizic. Doza acumulată într-o singură zi în afara protecției naturale era echivalentul a sute de zboruri de la New York la Berlin. Un hotel de cinci stele cu panoramă spre Pământ ar fi fost, fără stratul de regolit protector, un crematoriu lent. Până și turiștii, entuziasmați să vadă răsăritul Terrei, erau nevoiți să privească prin ferestre simulate, conectate la camere externe și adaptate în realitate augmentată. Un sejur într-un hotel lunar de 5 stele, ridicat la suprafață, ar fi devenit unul sinucigaș, o eutanasiere lentă și nu o vacanță de pomină, cu răsărit de Pământ, vizibil din camera de hotel. Orașul american de sub Rimae Pitatus nu fusese construit dintr-o dată, ci săpat în etape – o colonie stratificată, gândită inițial ca avanpost științific, apoi extinsă în complex turistic și, într-un final, transformată în infrastructură strategică. Ceea ce începuse ca o colaborare forțată cu rușii, printr-un nod logistic la baza temporară K-17, devenise între timp o platformă autonomă, deservită de mijloace de transport lunar, roboți industriali și imprimante 3D de ultimă generație, capabile să reconstruiască un perete de suport în câteva ore.
Și mai era praful selenar : regolitul, compus din particule microscopice, angulare, aproape ca niște lame, intra peste tot. Îți rămânea în cutele costumului, în porii pielii, în îmbinările clapetelor presurizate. În gravitația slabă, nu cădea; plutea. Se aduna în colțuri, în straturile inferioare ale fluxurilor de ventilație, în filtrele de aer. Un inspir adânc putea însemna, la propriu, un viitor diagnostic de silicoză pe steroizi. Praful roadea bocancii echipajelor, ataca polimerii și dădea bătăi de cap senzorilor optici.
De aceea, sistemele de aspirare și filtrare funcționau în regim continuu. Unele camere aveau propriile microclimate controlate, cu fluxuri direcționate de aer ionizat și senzori de densitate particulată. În facilitățile turistice, unde nepăsarea era cronică, administratorii impuneau purtarea de măști. Doar că puțini le respectau. De aceea, sistemele de aspirare și filtrare funcționau în regim continuu. Unele camere aveau propriile microclimate controlate, cu fluxuri direcționate de aer ionizat și senzori de densitate particulată. Turiștii tindeau să se comporte și pe Lună cu aceeași nepăsare voioasă cu care cutreierau sudul Franței.
În hangarul D-4, subteran, sistemul de alarmă de praf vibra într-un zumzet aproape hipnotic. Se activa automat când concentrația depășea 0.08 micrograme pe metru cub — un prag peste care, teoretic, niciun turist nu avea voie să pășească fără echipament complet.
Dar aici nu era un loc pentru turiști.
De acest aspect s-a ținut cont la proiectarea transportorului lunar de cursă lungă, poreclit Moon-Snake, datorită structurii sale articulate, care-i permitea să „șerpuiască” pe terenul accidentat, deplasându-se pe 12 perechi de roți din grafen și aluminiu. Osiile tubulare erau din titan. Roțile, alcătuite dintr-o rețea elastică, puteau fi produse destul de rapid ad-hoc, cu ajutorul imprimantelor 3D. În garajul imens al complexului selenar subteran american se găsea un parc de „autobuze” lunare electrice, rovere, vehicule cu două-patru locuri, pentru explorări rapide și o mulțime de roboți și drone de sol, care puteau fi lansați cu catapultele. Robert Mantsell și cei șase oameni ai săi din cvasi-invizibilul Lunar Expeditionary Task Group, despre existența căruia știau foarte puțini, se îndreaptă spre „autobuzul” cu numărul 124, scos din aliniamentul flotilei și pregătit de expediție. Cei din echipa tehnică de mentenanță terminaseră toate reglajele și verificările și-și adunau trusele de lucru.
– Când au făcut ultima calibrare pe roțile centrale? întreabă Mantsell.
– Acum două ore, răspunse altul. Rulmenții din a doua osie s-au reechilibrat automat. Am compensat.
Șeful tehnicienilor ridică privirea spre Mantsell și grupul său, care tocmai își făcuseră apariția, ducând cu ei gențile cu scule și alte echipamente. Echipamentul era greu — dar aici, pe Lună, fiecare trusă de 20 de kilograme cântărea puțin peste 3. Le purtau cu ușurință, dar inerția rămânea aceeași. În lipsa obișnuinței, o simplă întoarcere putea duce la o lovitură în perete sau la dezechilibru. Nimeni din grup nu făcea greșeli. Se mișcau cu precizie de rutină, ca într-un ritual învățat de mult.
Inginerul-șef îi întinse notepadul cu verificările tehnice, să-i semneze de primire.
– Cum stă Prevostul ăsta? îl întreabă Mantsell.
– Și-a schimbat pielea, dar mușchii sunt aceiași. Suspensii noi, osiile 2 și 4 înlocuite complet. N-o să crape, nici dacă-l duceți în râpa Dracului.
Mantsell dă din cap, întrebându-se care era „râpa Dracului”, dar nu se mai obosește să pună întrebarea. Parcurge lista de verificări, eșalonate pe mai multe pagini și semnează electronic și face semn echipei să intre în Moon-Snake. Urcarea în transportor se făcea individual, fiecare membru trecând printr-un filtru de decontaminare cu jeturi direcționale. Purtau măști Kramer, ca să evite inhalarea prafului lunar, care se încăpățâna să pătrundă în garaj, în ciuda sistemelor de curățare.
– Drum bun! îi urează inginerul-șef după ce și-a recuperat notepadul, făcându-i un semn cu mâna.
Mantsell îi răspunde la fel, urmărindu-și echipa urcând pe scara transportorului, care se va retrage în lăcașul său în timpul drumului. Trece ultimul prin filtru și prin jeturile sub presiune, îmbrăcându-și „izmenele”, costumul de interior, în habitaclu. Costumele lor de exterior, biplatformă erau aliniate pe rastelul lor, compuse din două bucăți, relativ ușor de îmbrăcat, față de costumele antediluviene de pe vremea misiunilor Apollo, în care intrai cu ajutorul a doi, trei oameni.
În habitaclu, Mantsell se așeză pe banchetă și scoase tableta din stand-by. Cu un gest, o conectează la suprafața de afișare din cabină. Pe ecran apare o hartă detaliată a regiunii: Mare Nubium, Mare Humorum, Rimae Pitatus și destinația — craterul Weiss, marcat cu un cerc galben. Cu degetul, Mantsell trage o linie între bază și obiectiv.
– Avem în față vreo 700 de kilometri. Dacă o ținem cu viteza standard, cam 70 de ore. Dacă reușim să forțăm 19-20 km/h pe secțiunile drepte, putem scurta la 35-40 de ore. Dacă nu ni se rupe vreo roată.
Zâmbi scurt și ridică privirea spre echipă. Imaginea reprezintă regiunea lunară în care se aflau, Mare Nubium și Mare Humoris. Craterul Weiss este marcat pe hartă și Mantsell face o legătură între el și Rimae Pitatus plimbându-și degetul pe tabletă. Distanța precizată este de aproximativ 700 kilometri.
– Și ce facem acolo? se interesează Henry Chillton, tehnicianul din Lunar Expeditionary Task Group, sau „Let’s Go!”, după cum era pomenit între cei familiarizați cu misiunile trupei.
Până în acel moment, nimeni din echipa de la bord, în afară de Mantsell, nu știa destinația și detaliile misiunii. Nici măcar pilotul, Valerie Hansen, nu avea datele de parcurs. Le primește acum.
– O să recuperăm niște drone chinezești, dintre care una de spionaj, care au ajuns în crater și n-au mai putut ieși, îi răspunde Mantsell. Trebuie să ajungem acolo înaintea chinezilor, adaugă el. Cealaltă dronă este una de intervenție-mentenanță, trimisă dintr-unul din camioanele Dongfeng din convoiul plecat de aici cu treizeci de ore în urmă. Asta nu ne trebuie, precizează Mantsell.
Pe display ajunge o imagine a unui camion Dongfeng și se poate vedea clar că vehiculul lunar nu dispune de habitaclu. Cărăușul transporturilor chineze de pe Lună era pilotat prin angajare virtuală, știau cu toții asta. Chinezii aveau la dispoziție tot felul de alte vehicule lunare cu echipaj, însă Dongfengurile erau unmanned. Faptul că trimiseseră în crater o dronă de intervenție însemna că Beijingul își dorea neapărat recuperarea dronei-spion. Probabil, aceasta avea în memoria sa date care nu trebuiau să ajungă în Vest. Sau niște capacități interesante, de care Statele Unite erau preocupate.
– Nu informațiile culese de drona de spionaj ne interesează, zice Mantsell peste comentariile făcute de ceilalți. Astea, probabil, au fost șterse demult de la baza chinezească din Mare Humorum printr-un link direct prin radio. Se pare că drona, destul de sofisticată, nu modelul tipic pe șase perechi de roți, făcută pe structura jucăriilor ghidate prin wi-fi, importate din Occident, are capacități de camuflaj adaptiv. Acestea interesează Pentagonul în cel mai înalt grad, să afle cât de departe au ajuns chinezii cu asta, pentru că dacă au așa ceva pentru dronele lor lunare, au asta și pentru tancurile lor. Și nu în ultimul rând, să aflăm de ce au încetat dronele să mai funcționeze în craterul Weiss, odată ajunse acolo. Nu există coincidențe în acest caz.
Mantsell se așează pe locul său închizându-și sistemul de siguranță.
– Să-i dăm bătaie, să ajungem acolo înaintea chinezilor. Hei, Computador, du-ne acolo cât mai repede, rapid, dar fără să rupem roțile, da?
I se adresase Inteligenței Artificiale rezidente. Se părea că acesteia îi plăcea numele ales de Mantsell, pentru că rima cu impunătorul și belicosul Conquistador, ambele fiind în spaniolă, o limbă în care se puteau povesti destule istorii de cuceriri și colonizări brutale. The Moon-Snake se pune în mișcare cu o smucitură scurtă, traversând garajul subteran, iar Computador (pe numele său de serviciu, IA Alan) lansează comanda de deschidere a porților exterioare. The Moon-Snake trece cu o vibrație grea peste ecluza garajului. Când porțile exterioare se deschid lent, o perdea de praf lunar invadează zona, absorbită imediat de sistemul de curățare. Mantsell se întoarce spre colegi, răsucindu-se cu scaun cu tot.
– Știți ce ne spunea tata, înainte să ne așezăm la masă?
Băieții îl privesc pe șeful Let’s Go ușor amuzați și intrigați. Nu prea era momentul depănării amintirilor haioase din copilărie.
– Ce vă zicea? îndrăznește unul dintre noii veniți în grup, Emma Inggs, adusă de la Lunar and Planetary Institute, parteneri ai NASA.
– Scotea din buzunar trei coli de caiet și ni le împărțea. Pe fiecare era câte un mic exercițiu matematic. Noi trebuia să-l rezolvăm înainte de a ne putea așeza la masă. Și ne spunea: „Cine nu găsește răspunsul, nu mănâncă.”
– Taică-tu era prof de mate?
– Nu, era contabil, râde Mantsell, dar era convins că dacă nu știi matematică, ajungi să dai la lopată sau să te angajezi ca om de serviciu pe undeva. Sau la McDonald’s, pe salariul minim pe economie. Joburi din astea.
– Așadar, ce legătură are marota asta a lui taică-tu cu noi, cu craterul Weiss, dronele chinezești și restul? îl încolțește Inggs.
– Pe mine tocmai această obsesie a lui, cu rezolvarea problemelor, m-a adus aici, la comanda Let’s Go. Nu există probleme cărora să nu le putem da de capăt, răspunde Mantsell, într-un stil cam prea bombastic după gustul unora.
– Pentru orice eventualitate, mi-am adus niște sandviciuri cu mine, zice tânăra Inggs bătând ușor într-o cutie de aluminiu.
Câteva hohote.
