Străbunicii mei au locuit într-o casă construită pe o pantă de munte, înconjurată de pomi fructiferi, dar și de o mică pădure de brazi, molizi și pini. Îmbinarea aceasta dintre domestic și sălbatic mă face întotdeauna melancolic, pentru că îmi evocă imaginea idilică a casei din lemn și piatră, aflată cumva la întretăierea drumurilor, unul ce duce spre trecut, altul spre viitor. Între timp, străbunii s-au mutat într-o lume mai bună, iar casa, încet-încet, s-a acoperit de praf.
Obișnuiesc să o vizitez cel puțin odată pe an. Într-un astfel de moment am observat că există, răspândite peste tot, obiecte care nu mai folosesc la nimic și de care, totuși, nu mă pot / nu ne putem despărți. În bucătăria de vară este o ceașcă ciobită, în dormitor, un ceas care nu mai merge, tot acolo, dar pe perete, este o fotografie cu străbunicii în straie populare îndoită la colțuri, iar alături de ceas stă de mult timp o carte pe a cărei primă pagină cineva, cred că bunica, pe când era adolescentă, a scris câteva cuvinte. Valoarea acestora nu poate fi măsurată în bani și nici explicată prin utilitate. Oricât de pragmatic mă dorește societatea contemporană, nu pot / putem renunța la toate obiectele. Pe unele simțim nevoia să le păstrăm, pentru că au absorbit ceva din viața noastră. Fac parte din ceea ce ne definește, chiar dacă nu le mai percepem pe deplin utilitatea, iar uneori nici măcar frumosul.
Memoria omenească este fragilă. Știm asta. Și mai știm că se modifică odată cu noi, își umple golurile, elimină ceea ce nu mai poate purta și inventează noi legături între fragmentele rămase. Așadar, memoria nu este doar fragilă, ci, în comparație cu obiectele, este și fluidă. O fotografie păstrează același zâmbet chiar și atunci când noi am uitat împrejurarea în care a fost făcută. O jucărie supraviețuiește copilului care am fost. O scrisoare continuă să afirme ceva ce autorul ei poate că a încetat să mai creadă chiar înainte de a muri. Obiectele, așadar, ne par statornice, dincolo de timpul care trece peste ele și le degradează.
Cu toate acestea, îndrăznesc să spun că obiectele fără poveste sunt la fel de fluide precum memoria noastră, cea biologică. Pentru că, în definitiv, nici materia nu este invulnerabilă. Hârtia arde, metalul ruginește, porțelanul se sparge și, revenind în prezent, suporturile digitale devin incompatibile cu aparatele viitorului. Mai mult decât atât, obiectul rămas fără omul care îi cunoaște povestea își pierde treptat sensul. Magia dispare fără poveste! Lucrurile trăiesc mai mult decât noi, dar nu știu singure să-și spună povestea. Au nevoie de cineva care să le recunoască. Au nevoie de altcineva care, cu suficientă imaginație, să inventeze o poveste.
Întrebarea dacă suntem definiți de lucrurile pe care le cumpărăm și cu care ne înconjurăm nu are, așadar, un răspuns simplu. Ele, într-adevăr, spun ceva despre gusturile, profesiile, obsesiile și speranțele noastre, dar mărturia lor este incompletă. O bibliotecă nu dovedește că toate cărțile ei au fost citite, după cum o fotografie de familie nu poate dezvălui iubirile, rivalitățile și tăcerile dintre oamenii așezați cuminți în fața aparatului. Între om și lucrurile sale există o relație de codependență prin care noi le oferim sens, iar ele ne oferă iluzia continuității.
În „Mașina timpului”, H. G. Wells împinge această relație până la consecința ei ultimă. Călătorul ajunge într-un viitor atât de îndepărtat, încât lumea din care a plecat nu mai este nici măcar istorie. Omenirea s-a transformat atât de profund, încât descendenții ei, Eloii și Morlocii, efectiv nu mai au acces — a se citi: curiozitate intelectuală sau afectivă — la civilizația care i-a precedat.
Palatul de Porțelan Verde, pe care Călătorul îl explorează împreună cu Weena, este una dintre cele mai tulburătoare imagini ale acestei rupturi dintre prezent și trecut. Clădirea se dovedește a fi un muzeu ajuns în ruină. Ferestrele sunt sparte, plăcile din porțelan s-au desprins, structura metalică este corodată, iar galeriile sunt acoperite de praf. Înăuntru se mai află schelete, minerale, mașinării și urmele unei biblioteci. Toate sunt aranjate într-o ordine pe care noi, cititorii, o înțelegem, fiind familiarizați cu ceea ce este un muzeu, dar care le scapă vizitatorilor din viitor. Pentru că, deși obiectele au supraviețuit, sistemul de cunoaștere care le organiza a dispărut. Povestea locului și, în subsidiar, a obiectelor nu mai este cunoscută. Ea a început în momentul proiectării, dar, fără o continuitate a celor care o știau, a dispărut. Într-un fel străin nouă, muzeul nu mai păstrează memoria umanității, ci doar carcasa ei.
Wells merge și mai departe: Weena nici măcar nu mai înțelege ideea scrisului. Pentru ea, exponatele nu sunt mesaje venite din trecut, ci forme mute, lipsite de întrebuințare. Fără povestea din spatele lor, Weena, incapabilă să citească, nu reușește să vadă altceva decât o colecție de obiecte lipsite de valoare practică. Călătorul, pe de altă parte, este ultimul vizitator capabil să recunoască rostul aproximativ al locului, însă nici el nu mai poate reconstitui istoria precisă a lucrurilor întâlnite. Se află în situația unui arheolog care provine chiar din lumea îngropată pe care o cercetează și descoperă că familiaritatea nu îl ajută îndeajuns. Este ca atunci când, proaspăt ieșiți din lumea închisă a comunismului, ne blocam în fața unui robinet sau a unui aparat contemporan, dar care nu ne transmitea nimic. Poate doar un fior de neliniște. Ca acela simțit în fața unei umbre apărute de nicăieri, în miezul unei nopți cu lună plină.
La mai bine de un secol după Wells, perspectiva popularizată de Michio Kaku în „The Future of the Mind” pare să promită o ieșire din acest labirint al uitării. Dacă obiectele tradiționale, în care includem și digitalizările moderne, păstrează numai urmele exterioare ale unei persoane, neurotehnologia încearcă să pătrundă în miezul creierului. Gândurile, imaginile și amintirile sunt legate de activitatea unei rețele biologice, iar cercetarea modernă încearcă să citească și să cartografieze această activitate. Kaku vorbește despre posibilitatea unei hărți cerebrale din ce în ce mai precise și despre o viitoare „bibliotecă a sufletelor”, adică arhive digitale atât de bogate, încât prezența unei persoane dispărute ar putea fi simulată convingător. Este astfel vehiculată ideea unei posibile salvări a memoriei fluide, nu doar a celei materiale, proiectată în viitor prin intermediul obiectelor create, utilitare sau artistice deopotrivă.
În această viziune, ce merită toată atenția noastră, obiectele menite să ne supraviețuiască nu mai sunt o statuie, o carte sau un portret și nici un televizor, un fotoliu sau o rețetă de mici cu muștar. Este vorba despre un model informațional. Conectomul, harta legăturilor dintre neuronii unui creier, ar putea deveni, cel puțin în imaginarul speculativ, echivalentul unei amprente a interiorului nostru. A memoriei! În loc să păstrăm numai chipul și vocea cuiva, vom încerca să conservăm tiparele sale mentale, definite prin preferințe, reacții, amintiri și, de ce nu, vise.
Aici însă apare o întrebare pe care tehnologia nu o poate rezolva singură: oare o copie perfectă a memoriei este și o continuare a persoanei? Dacă, precum în seria „Carbon modificat”, creată de scriitorul Richard K. Morgan, am putea să ne salvăm toată memoria într-un cloud, salvările succesive, rescrise în trupuri clonate, ne vor reprezenta în mod identic sau fiecare în parte va fi un alt om? Sau, plusând și ieșind din logica biologicului, dacă un sistem digital (sau cuantic) își amintește copilăria mea, vorbește cu vocea mea și reacționează așa cum aș reacționa eu, înseamnă că eu am supraviețuit sau doar am creat un obiect extraordinar de avansat care mă maimuțărește?
Multe întrebări.
Sintetizarea — îi voi spune așa pentru a elimina ambiguitatea digital versus cuantic — nu elimină fragilitatea descrisă de Wells, ci o mută. Necunoașterea, provenită din lipsa poveștilor din spatele obiectelor din muzeu, este înlocuită de pierderea datelor, alfabetul uitat, de un format care nu mai poate fi citit, iar ruina clădirii, de dispariția infrastructurii capabile să mențină simularea. Chiar și o minte sintetică ar avea nevoie de energie, de aparate și, mai ales, de un viitor interesat să o deschidă. Fără un asemenea cititor, curios să afle povestea, arhiva conștiinței, cu alte cuvinte chiar personalitatea umană, ar deveni propriul ei Palat de Porțelan Verde.
Cu cât tehnologia devine mai intangibilă, cu atât asemenea urme capătă o valoare mai mare. Cunoaștem povestea. Stocăm mii de fotografii pe care rareori le mai privim, dar păstrăm într-un sertar sau într-un folder câteva, alese cu grijă. Putem arhiva o voce în milioane de biți, însă ne emoționează un bilet pe care recunoaștem scrisul unei persoane iubite. Povestea din spatele acestor lucruri face apel direct la memoria noastră, nu obiectul în sine. Un carton colorat cu figuri umane necunoscute nu ne va transmite nicio emoție. Conectarea noastră la obiect se face, în cele mai multe cazuri, prin intermediul memoriei, al poveștii, al emoțiilor stârnite de relația noastră cu el.
Se poate spune, fără putința de a greși prea mult, că obiectele nu sunt memoria însăși. Sunt parte din ea, undeva periferic, la marginea vizualului. Ele ne pot salva de uitare, dar îi pot și opune rezistență. Uneori, o ceașcă ciobită din casa străbunicilor, o carte cu un mesaj obscur sau o fotografie decolorată păstrează destul pentru ca o lume întreagă să poată fi imaginată din nou. Alteori, precum exponatele muzeului lui Wells, supraviețuiesc tuturor celor care le-ar fi putut înțelege.
În final, ce rămâne, atunci, când nu mai suntem? În lipsa poveștilor, a memoriei personale sau colective, tot ce putem spera să rămână după noi sunt obiectele. Acestea, fără poveste, ne vor reprezenta pe noi, ca indivizi, tot așa cum îi vor reprezenta și pe alții. Distant, fără nuanțe. „Curiouser and curiouser!”, a spus Alice, alunecând în gaura de iepure. Poate că viitorul va adăuga acestora hărți cerebrale, simulări ale personalității și arhive capabile să ne imite memoria. Dar nici acestea nu vor putea exista fără cineva care să le caute și să le recunoască.
Suntem singura specie despre care știm că încearcă să-și salveze memoria în materie. Așezăm morților nume pe piatră, ne arătăm iubirea prin poezie și muzică și încredințăm siliciului vocile și imaginile noastre. Fie că este vorba despre o carte prăfuită din secolul al XIX-lea sau despre un cip purtat prin spațiu, lucrurile noastre sunt asemenea unor scrisori de dragoste pe care memoria le trimite unui viitor necunoscut. Nu știm cine le va găsi. Nu știm dacă le va putea citi. Dar continuăm să le scriem, cu speranța că viitorul nu va arăta precum un uriaș Palat de Porțelan Verde.
