„Oamenii invizibili” și benzile desenate(timp de citire: 8 minute)

Romanul „Omul invizibil” de H.G. Wells a apărut iniţial ca foileton în revista „Pearson’s Weekly”, pe parcursul anului 1897. Tema nu era nouă, fusese abordată în diferite forme, de la inelul păstorului Gyges (Platon) până la „Ce-a fost asta?” (What Was It?, 1859) a lui Fitz-James O’Brien sau „Horla” lui Maupassant (1887), dar soluţia propusă de scriitorul britanic avea aparenţa veridicităţii ştiinţifice. Într-o replică mult citată, Jules Verne n-ar fi trebuit să-i ceară englezului să producă nişte cavorită, ci să-i explice că Griffin ar fi fost „orb ca un liliac”, deoarece ochiul este o cameră obscură, unde imaginile sunt focalizate în întuneric pe retină. Transparenţa totală anulează funcţionalitatea acestui fenomen optic. Nicio problemă, a îndrăznit Jules Renard în 1923, cu „Omul care a dorit să fie invizibil”, unde a explicat imposibilitatea.

În monumentala sa „Enciclopedie…” (1972), Pierre Versins dă 1901 ca an al primei versiuni franceze, realizată de Achille Laurent. Ea a ajuns şi în România, a devenit o operă de referinţă, ba chiar a oferit un prilej de fraudă. În 9 februarie 1908, cotidianul „Universul” din Bucureşti anunţa:

De apărut, a apărut în „Ziarul călătoriilor şi al întâmplărilor de pe mare şi uscat”, dar miercuri, 13 februarie 1908 – şi nu era cartea lui Wells, ci a unui autor nenumit, fiind un thriller despre intrigile şi asasinatele de la curtea ţarului. Ca nivel literar al textului, voi cita atât: „[Omul invizibil] este un domn foarte extraordinar”. În „Literatura SF”, Florin Manolescu a presupus corect că ar fi „Monsieur… Rien ! Aventures extraordinaires d’un homme invisible” de Louis Boussenard, publicat în 1907, de revista franceză „Journal des voyages”, colecţie pe care Academia Română n-o avea, deci n-avea cum să verifice.

Tot în monografia sa, strecurată într-o notă de subsol, Florin Manolescu aminteşte traducerea făcută de Constantin Noica în 1935, pentru „Colecţia celor 15 lei”. Catalogul bibliotecii universitare din Iaşi îi acordă creditul deplin pentru această ediţie de 224 de pagini. B.C.U. Cluj confirmă. Nu ştim să fi fost retipărită. Alte versiuni au fost realizate de Antoaneta Ralian (1957, 1959, 1966, 1971, 1994, 2002, 2010, 2019, 2021), Gabriel Mălăescu (2017), Mircea Opriţă (2019), Corina Apostoleanu (2024), Ioana Iordache (2024), Lucian Zup (2026).

În Ungaria, prima traducere a apărut în 1902, la Fraţii Légrády, fiind volumul 95 din seria „Cele mai bune cărţi”. Au urmat versiunile Tolnai (1925), Pantheon (1927), Frăţie-Unitate (Testvériség-Egység, Noviszád, 1952).

În Ungaria, romanul grafic „Omul invizibil” a apărut ca o revoltă împotriva benzilor desenate sovietice, fiind prima operă în stilul american al adaptărilor literare din seria „Classics Illustrated” (1941-1969). Publicat în „Magyar Ifjúság”, între 13 iulie şi 2 noiembrie 1957, el a fost desenat de Gugi Sándor (1917-1998) în colaborare cu scenaristul Cs. Horváth Tibor (1925-1993). Cei doi sunt primii care au folosit bulele de dialog în publicistica BD maghiară. Munca de pionierat n-a fost lipsită de greutăţi. În lipsa unor utilaje tipografice care să permită mărirea sau micşorarea unei imagini, planşele erau desenate la mărimea 1:1. Cu toate că ele cuprindeau doar 3-4 casete, publicate pe un colţ de pagină, serialul a avut unele întreruperi în apariţie.

Gugi Sándor este prezentat elogios pe „Comiclopedia” lambiek.net. La numai 17 ani, s-a remarcat la un concurs de grafică. A studiat cu profesorul Aba-Novák Vilmos la Universitatea de Artă din Budapesta. După absolvire, a început să lucreze în presă. Alte novelizări BD: „Copiii căpitanului Grant” de Jules Verne, 1955; „Pumnalul” lui Ribakov, 1957; „Mahomed în Csömör”, scenariu propriu, 1959; mult apreciata „Dragoste în butelcă” a lui Szerb Antal. De asemenea, a vizualizat două romane de Rejtő Jenő, „Pipacs” şi „Totul e bine, dacă se termină” (Minden jó, ha vége van), 1970. A desenat şi un text scurt al lui H. G. Wells, „O afacere cu struţi” (A deal in Ostriches, 1894), care a apărut în „ASTRA Artă şi literatură” nr.2 / 2025, în traducerea subsemnatului. În 2006, Muzeul benzilor desenate în alb-negru (Fekete-Fehér Képregénymúzeum), i-a adunat lucrările şi le-a publicat într-o antologie de autor.

Ca să nu fie confundat cu alţi Horváth Tibor, scenaristul a semnat cu iniţiala Cs., de la Csepreghy, numele domeniului familial, semn că provenea dintr-o mândră familie de nobili. Kiss Ferenc a apreciat faptul că scriitorul a reuşit să înşele suspiciunile cenzurii proletcultiste, picurând pe câte un cubuleţ de zahăr poţiunea amară a unei abordări occidentale, a unui stil considerat „decadent”. Pe de altă parte, i-a reproşat lui Cs. Horváth Tibor faptul că favoriza textul şi adesea acoperea desenele, le ciuntea integritatea cu porţiunile scrise. Oricum, a fost personalitatea care a iniţiat publicarea romanelor grafice din Ungaria şi a marcat o perioadă de trei-patru decenii.

Remarcile critice de mai sus sunt susţinute de înfăţişarea versiunii „Omului invizibil” din 1972, desenată de Zórád Ernő (1911-2004) pentru revista „Füles” şi publicată în 12 numere, între 2 noiembrie 1972 şi 18 ianuarie 1973. Ea cuprinde 24 de pagini şi 138 de casete, bazate pe un scenariu mult dezvoltat. Artistul a studiat cu Haranghy Jenő la Institutul Regal de Artă şi Design şi s-a apropiat în mod silit de benzile desenate. Primul roman grafic a fost „Diamantele negre” a lui Jókai Mór, scenariu Cs. Horváth Tibor (1964). „El poartă amprenta tuturor resentimentelor mele legate de BD”, a mărturisit mai târziu. Punctul de turnură, conştientizarea avantajelor, asumarea deplinei libertăţi creatoare, l-a constituit „Planeta maimuţelor” de Pierre Boulle (1980). Opera acestui clasic al graficii narative este impresionantă. A creat şi alte reprezentări ale romanelor lui Jókai Mór: „Cei doi Trenk” (1974, 1990, 2002), „Crăişorii” (1974-1975), „Omul de aur: Naufragiul vasului Sfânta Barbara (1962)”, „Un aventurier renumit din secolul al XVII-lea” (1967-1968), „Diamantele negre” (o nouă ediţie între 1987-1988), „Cetatea fără nume” (1979, cu o versiune lărgită, color în 1984, tipărită în regia autorului) şi „Trandafirul galben” (1965). Din opera lui H. G. Wells a mai desenat „Insula doctorului Moreau” (1979, 1993, după un scenariu propriu); „O poveste din Epoca de Piatră” (1996, scenariu Kiss Ferenc) şi „Comoara din pădure” (1997, scenariu Csordás László).

La noi, prima abordare independentă de cartea tipărită a fost difuzarea ca teatru radiofonic în 12 august 1956, regizor Titi Acs, înregistrare trecută apoi pe discul EXE 02989 de la Electrecord (1986). Distribuţia a fost una de excepţie: Omul invizibil – Tudorel Popa; Doamna Hall – Elena Burmaz; Domnul Hall – Grigore Anghel; Doctor Cuss – H. Nicolaide; Vicarul Bunting – George Groner; Doamna Bunting – Annie Renée; Poliţistul Jaffers – Manea Enache; Thomas Marvel – Octavian Cotescu; Doctorul Kemp – Ion Manta; Crainicul – Iulian Necşulescu. În alte roluri: Gheorghe Trestian, Constantin Dinescu, Alexandru Niculescu, Puşa Protopopescu, Armand Stambuliu, George Groner, Dan Nicolae.

În 2011, Casa Radio a realizat o versiune CD de aproape o oră (53,55 min), căreia i-a fost alăturat şi un album BD de 42 de pagini, realizat de Puiu Manu. Artistul, care în 2026 a împlinit 98 de ani, desenează în continuare. O primă parte din activitatea sa (1954-2017) este prezentată de monografia lui Dodo Niţă (Editura Explorator, 2019), care va trebui adăugită cu multe alte albume, apărute între timp. Drept recunoaştere a muncii de o viaţă, în data de 15 ianuarie 2023, de Ziua Culturii Naţionale, Preşedenţia României i-a acordat ordinul „Meritul Cultural în grad de cavaler”.

După 2010, editura HAC! BD a preluat albumele lansate la editura Kalyani Navyug Media din India şi le-a publicat în seria de romane grafice „Super Erou s’cool”, despre care arhitectul Mati Botezatu spunea că: „repune în atenţia publicului lecturi care au făcut epocă prin succesul repurtat la timpul lor”. „Omul invizibil” a apărut împreună cu „Vrăjitorul din Oz” după L. Frank Baum, „Alice în Ţara Minunilor” după Lewis Carrol, „Cartea junglei” după Rudyard Kipling, „Chemarea străbunilor” după Jack London, „Moby Dick” după Herman Melville, „Călătoriile lui Gulliver” după Jonathan Swift, „Aventurile lui Tom Sawyer” şi „Aventurile lui Huckleberry Finn” după Mark Twain şi „20.000 leghe sub mări” după Jules Verne.

Adaptarea romanului lui H. G. Wells a fost realizată de scenaristul american Sean Taylor şi de desenatorul indian Bhupendra Ahluwalia. Albumul a apărut în 2017, la fix 120 de ani de la publicarea cărţii. Pe blogul „Benzi desenate româneşti”, criticul şi istoricul Dodo Niţă aprecia că tandemul transpacific (o colaborare normală în era internetului) „au reuşit să  transpună cu brio atmosfera de mister, la început, iar apoi de groază şi teroare, pe măsură ce naraţiunea se îndreaptă spre deznodământul fatal”.

Textierul californian s-a caracterizat singur ca un „cameleon literar care abordează fără reţineri toate genurile: literatură, aventuri, horror, science fiction, poezie, chiar şi non-fiction”. Este un fan declarat al marilor autori de romane poliţiste „hard boiled”.

Bhupendra Ahluwalia este prezent pe amazon.com cu mai multe albume, realizate vreme de 20 de ani. În ceea ce ne priveşte, a ales să deseneze baloanele de text într-un mod cu totul inedit: transparente! Astfel, chiar dacă cititorii nu-l vedeau deloc într-o imagine, ei ştiau că Griffin este acolo datorită balonului său de text diferit ce cel al celorlalte personaje.

La mai mult de 125 de ani de la publicare, „Omul invizibil” rămâne o prezenţă sesizabilă în cultura universală, prin abordarea directă a temei sau prin continuările generate, cum ar fi seria franceză „Jacques Flash” de la „Vaillant” sau celebra povestire „Să vezi omul invizibil” („To See the Invisible Man”) a lui Robert Silberberg.