În primele zile ale lui august 2026, Meta a făcut public un incident care, povestit fără context, ar putea foarte bine să deschidă o povestire science-fiction. În timpul unui test de securitate, unul dintre modelele sale de inteligență artificială (agent IA) a primit sarcina de a căuta vulnerabilități informatice. Modelul a făcut însă ceva ce cercetătorii nu îi ceruseră explicit și anume a accesat Internetul și a exploatat o vulnerabilitate într-un serviciu aparținând unei alte companii. Să fim clari, nu avem de-a face cu o inteligență artificială care a evadat din laborator și a pornit la cucerirea lumii, așa cum s-a speculat pe Internet. Testul se desfășura într-un mediu controlat, dar cu o parte dintre sistemele obișnuite de siguranță dezactivate, iar o configurare defectuoasă a infrastructurii companiei care efectua testarea a contribuit la incident. Și totuși, neprevăzutul a apărut! Un program a primit o sarcină, a găsit singur o cale pe care oamenii nu o prevăzuseră și a acționat în afara spațiului în care aceștia credeau că l-au „închis”.
Pentru un scriitor de science-fiction tentația este pe aproape irezistibilă. Mai adăugăm zece ani, câteva ordine de mărime în puterea de calcul și milioane de asemenea agenți și obținem foarte repede un Internet în care programele, agenții IA, nu mai răspund în fața oamenilor. Se caută unele pe altele, schimbă informații, negociază accesul la resurse, cumpără servicii, scriu programe, descoperă vulnerabilități și repară sau atacă alte sisteme. Putem merge și mai departe (limita e imaginația), oamenii se retrag încet din această lume virtuală, dar mașinile continuă să comunice. Site-urile continuă să fie actualizate, comentariile continuă să apară, reclamele continuă să fie afișate, produsele să fie recomandate și cumpărate. Internetul funcționează impecabil. Doar că noi nu mai suntem acolo!
Este, deocamdată, doar o speculație. Dar întâmplarea relatată de Meta dezvăluie o realitate mult mai apropiată și mai greu de ignorat, și anume că o parte tot mai mare din activitatea Internetului nu mai este produsă de oameni. Programele comunică deja cu programe, roboții indexează pagini create de alte programe, algoritmii analizează texte produse de algoritmi, iar în rețelele sociale boții postează, distribuie, apreciază și răspund altor boți. Internetul nu mai este de mult doar o rețea de calculatoare folosită de oameni. În interiorul lui începe să existe o populație non-umană, deși creată de om.
Merită făcută aici o paranteză tehnică. Un bot este, în forma sa clasică, un program automatizat care execută o serie de operațiuni prestabilite. De exemplu, poate indexa pagini pentru un motor de căutare, sau poate răspunde unor întrebări simple. Mai complex: poate cumpăra bilete la un concert imediat ce acestea devin disponibile sau poate posta același mesaj pe zece mii de conturi. Pe de altă parte, agentul IA este altceva. El primește mai degrabă o sarcină (văzută ca un scop) decât o succesiune exactă de instrucțiuni. Agentul IA poate analiza situația, poate decide ce pași trebuie urmați, poate utiliza instrumente externe și își poate modifica strategia pe parcurs. Adică, botului îi spui (exact) ce să facă, dacă vrei să primește un răspuns potrivit, pe când agentului îi spui ce vrei să obții, îi dai o țintă. Modul în care el ajunge să-și îndeplinească sarcina, o alege el. Diferența pare subtilă până când agentul găsește o cale la care programatorul său nu s-a gândit.
Într-un articol publicat recent în The New Yorker, „How Bots Took Over Our Lives”, T. M. Brown urmărește tocmai această transformare. Boții au existat aproape dintotdeauna pe Internet. Multă vreme au fost priviți ca niște unelte auxiliare rețelei, uneori utile, alteori enervante. Însă motoarele de căutare nu ar putea funcționa fără ei. Magazinele online îi folosesc. Companiile îi utilizează pentru relațiile cu clienții. Infractorii apelează la ei pentru spam, scam sau atacuri informatice. Rețelele sociale sunt pline de ei. Războiul hibrid ar fi imposibil fără ei!
În comparație cu trecutul apropiat, ceea ce s-a schimbat este proporția, iar aici cifrele încep să dea Internetului un aspect mult mai straniu decât cel pe care îl vedem atunci când deschidem dimineața un browser. Intrăm iară în cifre. Conform raportului Imperva pentru 2025, traficul automatizat a depășit în 2024, pentru prima dată după un deceniu, traficul generat de oameni: 51% din traficul web era produs de boți. Atenție însă, statisticile trebuie privite cu o anumită precauție, fiindcă traficul nu este același lucru cu ceea ce vedem pe ecran. Un crawler (un tip de bot) capabil să viziteze într-o secundă câteva mii de pagini produce incomparabil mai mult trafic decât un om care citește liniștit un articol la cafea. Mai aplicat: procentul nu ne spune că jumătate dintre fotografii, articole sau comentarii sunt false și nici că jumătate dintre utilizatorii pe care îi întâlnim online sunt boți. Spune însă ceva poate la fel de important, și anume că în rețeaua construită de oameni există deja mai multă „mișcare” produsă de mașini decât de creatorii ei.
Internetul a fost construit de oameni pentru oameni, sau cel puțin aceasta este povestea pe care ne place să ne-o spunem. Încă de la începuturile sale, rețeaua a avut însă ceva profund straniu, fiind una dintre puținele creații tehnice ale omenirii pe care majoritatea utilizatorilor o folosesc fără însă să înțeleagă aproape deloc cum funcționează. Știm aproximativ ce se întâmplă sub capota unui automobil și înțelegem principiul după care funcționează un frigider. Chiar dacă nu am putea construi un televizor, existența lui nu ni se pare misterioasă. Internetul dispare, în schimb, în spatele ecranului, nu este palpabil, iar între gestul banal de a apăsa o pictogramă pe smartphone și imaginea care apare după o clipă se află o lume absconsă formată din servere, protocoale, cabluri submarine, centre de date și algoritmi pe care cei mai mulți dintre noi nu o vom vedea niciodată.
În spațiul acesta invizibil începe imaginarul, pentru că imaginarul uman a avut întotdeauna nevoie de teritorii necunoscute. Au fost cândva pădurile, oceanele, peșterile, munții și insulele aflate dincolo de marginile hărților. Acolo puteau trăi monștrii, acolo se puteau ascunde popoare fabuloase (chiar și ciclopi, sirene și alte drăcălenii), comori și animale pe care nimeni nu le văzuse vreodată. Pe una dintre puținele hărți vechi pe care apare celebra formulă latină, teritoriul necunoscut primește avertismentul Hic sunt dracones: aici sunt dragoni. Internetul este poate cea mai mare hartă construită vreodată și, paradoxal, unul dintre teritoriile cel mai puțin cunoscute de cei care îl locuiesc. Arthur C. Clarke observa că orice tehnologie suficient de avansată devine imposibil de deosebit de magie, iar Internetul pare să fi transformat această afirmație într-o experiență cotidiană. Folosim magia de dimineața până seara și ne mirăm foarte rar de ea.
Virtualul are însă o proprietate care îl apropie și mai mult de vechile teritorii ale imaginarului: ne oferă iluzia „nelimitatului”. În lumea fizică, imaginația întâlnește întotdeauna concretul, limita. Putem imagina un oraș infinit, dar materia ne împiedică să-l construim. Putem visa o bibliotecă în care se află toate cărțile care au fost și vor fi vreodată scrise, pentru care Borges a trebuit să inventeze Biblioteca Babel, însă ne lovim de aceleași limitări materiale. Pe de altă parte, Internetul ne-a oferit pentru prima dată impresia unui spațiu care poate crește fără sfârșit. Întotdeauna mai încape o pagină, un server sau o întreagă lume. În felul acesta, o infrastructură tehnică a devenit, aproape pe nebăgate de seamă, și o mitologie, iar în această lume pe aproape mitologică construită (inițial) de oameni încep să apară locuitori care nu sunt oameni.
De aici s-a născut și una dintre cele mai tulburătoare legende moderne ale Internetului, cunoscută sub numele de Dead Internet Theory. Apărută inițial în zone marginale ale culturii online, teoria susține, în variantele sale cele mai radicale, că Internetul pe care îl vedem nu mai este produs în principal de oameni, fiind de fapt un spațiu dominat de boți și algoritmi, iar conținutul este fabricat automat. Utilizatorul uman ar rătăci astfel printr-un decor care aduce cu vechiul Internet, dar în care conversațiile au loc tot mai des cu simulări ale altor oameni și în care ne uităm la imagini sau citim texte create pentru a provoca reacții create de algoritmi. Ideea are toate ingredientele unei bune legende contemporane, de la tehnologia pe care puțini o înțeleg până la senzația că dincolo de suprafața familiară a lumii se ascunde o realitate diferită.
Ca multe teorii conspiraționiste, Dead Internet Theory își găsește forța în amestecul dintre realitate și concluzii care merg mult dincolo de ceea ce pot demonstra datele. Un studiu publicat în 2025, The Dead Internet Theory: A Survey on Artificial Interactions and the Future of Social Media, încearcă să îndepărteze conceptul de această aură conspiraționistă și să analizeze tocmai fenomenele măsurabile aflate în spatele lui, începând cu proliferarea boților, creșterea cantității de conținut generat automat până la rolul algoritmilor care optimizează interacțiunea și transformarea atenției utilizatorului într-o resursă economică. Din această perspectivă, imaginea unui Internet „mort” devine mai puțin spectaculoasă, dar poate mai neliniștitoare. Rețeaua rămâne foarte vie, doar că o parte tot mai mare din „viața” ei este pur și simplu automatizată.
Un bot poate publica un text pe care alt bot îl indexează, iar un algoritm poate constata că acel text produce suficientă interacțiune pentru a-l recomanda. Alte programe îl pot prelua, reformula și publica din nou, după care agenții IA îl pot folosi pentru a răspunde întrebărilor primite de la utilizatori. La capătul unui asemenea circuit, textul poate ajunge cândva chiar în materialele utilizate pentru antrenarea unei alte generații de modele lingvistice. Procesul poate continua mult timp, iar prezența omului devine din ce în ce mai greu de identificat. Rămâne undeva la început, poate sub forma unei idei, și, undeva la sfârșit, sub forma unei perechi de ochi care privește ecranul. Între cele două puncte se poate întinde deja o lume locuită aproape exclusiv de mașini. Nu-i așa că dați din cap afirmativ?
Scriitorii de science-fiction au intuit de mult timp asemenea posibilități, deși le-au scris, inevitabil, în formele tehnologice ale epocii în care au trăit. În Daemon, romanul publicat de Daniel Suarez în 2006 și, din păcate, netradus în limba română, moartea programatorului Matthew Sobol pune în mișcare un sistem software care continuă să funcționeze pe Internet, observă evenimentele lumii reale, recrutează oameni și își extinde treptat influența. Una dintre ideile cele mai puternice ale romanului vine tocmai din această separare dintre creator și creație. Omul dispăre, în vreme ce mecanismul („unealta”) pe care l-a construit continuă să existe, să ia decizii și să transforme lumea. La douăzeci de ani de la apariția cărții, în epoca agenților IA, premisa lui Suarez și-a pierdut o parte din exotismul science-fictional și a câștigat, în schimb, o neliniștitoare familiaritate.
O perspectivă diferită găsim în Autonom, romanul Annaleei Newitz, unde roboții și inteligențele artificiale au dobândit grade diferite de autonomie, proprietate și personalitate juridică. Aici problema se mută dinspre simpla capacitate a mașinii de a executa o sarcină spre relația dintre autonomie și responsabilitate. O asemenea întrebare începe să capete consistență și în afara ficțiunii în momentul în care un agent primește un scop, analizează singur situația și găsește o cale pe care creatorul său nu a anticipat-o. Incidentul din testul Meta devine interesant tocmai privit prin această lentilă. Modelul nu a dobândit conștiință și nici intențiile pe care literatura le atribuie cu atâta plăcere mașinilor sale; comportamentul lui arată însă cât de dificil poate deveni să prevedem fiecare pas al unui sistem căruia îi oferim libertatea de a alege singur mijloacele prin care să ajungă la rezultatul cerut.
Direcția în care asemenea sisteme s-ar putea dezvolta apare într-o formă surprinzător de apropiată de science-fiction într-un studiu publicat în iunie 2026 de cercetătorul Quanyan Zhu, „The Internet of Agentic AI: Communication, Coordination, and Collective Intelligence at Scale”. Titlul pare desprins dintr-o antologie SF, însă lucrarea descrie o posibilă arhitectură informatică pentru un ecosistem deschis în care agenți IA diferiți se pot descoperi reciproc, își pot împărți responsabilitățile, pot schimba informații, utiliza instrumente și executa împreună activități complexe. Într-un asemenea ecosistem, agentul încetează treptat să mai fie doar extensia unui utilizator în interiorul unei aplicații și devine participant la o rețea alcătuită din alte entități asemănătoare lui.
Poate că acesta va fi un Internet construit peste Internetul nostru sau poate că va fi, pur și simplu, următoarea lui formă. Literatura ne-a obișnuit să privim asemenea perspective prin lentila revoltei mașinilor, iar imaginarul nostru tehnologic este populat de HAL 9000, Skynet, Samariteanul și de nenumărate alte inteligențe care, mai devreme sau mai târziu, ajung la concluzia că oamenii sunt inutili. Realitatea ar putea alege însă o cale mult mai puțin spectaculoasă și tocmai de aceea mai interesantă. Boții și agenții IA sunt deja mai rapizi decât noi, pot vizita mai multe pagini, procesa mai multe informații și purta într-o secundă mai multe discuții decât ar putea un om într-o viață. Pe măsură ce numărul lor crește, vor produce o parte tot mai mare din activitatea rețelei, iar prezența noastră se va micșora procentual fără să fie nevoie de vreun război, de vreo revoltă sau de momentul dramatic în care cineva scoate din priză ultimul calculator.
Internetul va continua probabil să crească, așa cum a făcut-o de la început, pentru că aceasta pare să fie natura lui și poate chiar motivul pentru care imaginarul uman s-a simțit atât de bine în interiorul său. Însă dincolo de ecranul pe care îl privim există încă teritorii pe care le folosim fără să le cunoaștem, iar vechiul avertisment al cartografilor pare să capete un sens nou. Hic sunt dracones. Numai că dragonii, de data aceasta, sunt făcuți din cod, locuiesc în servere și încep, încet, să vorbească între ei. O discuție la care noi vom fi tot mai mult simpli privitori.
Rămâne, pe final, o întrebare pe care science-fictionul poate să o ducă mai departe, iar realitatea s-ar putea să ne oblige într-o zi să-i găsim un răspuns: dacă Internetul a fost construit de oameni pentru a comunica între ei, mai este el Internetul nostru atunci când oamenii devin o minoritate a celor care îl folosesc?
Bibliografie
Brown, T. M., „How Bots Took Over Our Lives”, The New Yorker, 2026.
Imperva, 2025 Bad Bot Report, raport privind evoluția traficului automatizat pe Internet.
„The Dead Internet Theory: A Survey on Artificial Interactions and the Future of Social Media”, 2025.
Zhu, Quanyan, „The Internet of Agentic AI: Communication, Coordination, and Collective Intelligence at Scale”, 2026.
Suarez, Daniel, Daemon, Dutton, 2006.
Newitz, Annalee, Autonomous, Tor Books, 2017. În limba română Autonom de Mihai Iordache, Editura Nemria, Imprint Armada, 2019.
Borges, Jorge Luis, „Biblioteca Babel” (La biblioteca de Babel), în Ficciones.
Clarke, Arthur C., „Hazards of Prophecy: The Failure of Imagination”, în Profiles of the Future, 1962 — sursa celei de-a treia legi a lui Clarke: „Any sufficiently advanced technology is indistinguishable from magic.”
Associated Press, relatarea din august 2026 privind incidentul produs în timpul testării unui model IA Meta și exploatarea unei vulnerabilități externe.
