O molimă și doi împărați(timp de citire: 8 minute)

Se zice că au fost odată ca niciodată două împărății prietene cu popoare înrudite. Să zicem imperiul Roz și imperiul Mov. Și cum își trăiau oamenii din acele ținuturi liniștiți viețile, unii în îndestulare, alții mai în nevoi, numai ce vine peste ei, așa, nitam-nisam, o molimă.

Ei, mult spus „a venit peste ei”, că nu i-a lovit boala pe toți să-i trântească la pat deodată, ci i-a tuflit pe rând, mai întâi pe unul, apoi pe altul, mai apoi câte doi-trei, iar și mai târziu câte zece-o sută odată. Așa stând lucrurile, multă vreme mulți dintre cetățenii celor două imperii nici nu au cugetat c-ar fi vreo molimă la mijloc, că doar oamenii se îmbolnăveau de când e Soarele pe cer, iar unii dintre ei, mai fără zile de la Bunul Dumnezeu, o și mierleau. Alții nu. Și-n plus, cu ce era diferită boala asta de altele, câte-or mai fost? Că lor tare le părea o boală ca toate bolile, ce tot îndrugau acolo învățații și vracii imperiilor că așa ceva nu se mai văzuse?

Că doar fiecăruia-n parte, dacă-și număra cunoscuții, parcă nu-i ieșea niciunul bolnav la socoteală.

Degeaba au tot trâmbițat mai multe luni la rând aprozii și străjerii în piețe și pe ulițe că molima asta chiar nu era de luat în râs, că oamenii ar face bine să se ferească de îmbulzeală. Că nici nu mureau așa de mulți oameni, nici la pat parcă nu erau așa de mulți. Și până ce roatele carelor cu morți n-au săpat șanțuri în drumuri, cei mai mulți dintre oameni nici n-au vrut să plece urechea.

Apoi plecară urechea, ajunseră să creadă că boala nu era ca celelalte boli, că poate învățații avuseseră și ei dreptate, dar să nu se mai îmbulzească prin piețe nu se învoiră. Era libertatea lor să se adune în piețe, că doar nu erau iobagi lipiți de moșie, fără drept de a pleca de pe pământul stăpânului!

Rău s-au mai supărat oamenii când armatele imperiale au ieșit pe străzi să-i întrebe de treburi și să-i trimită acasă pe cei care doar umblau haihui. Cine mai auzise de boli care să treacă numai și numai dacă oamenii stau închiși în case? Dar au stat, o lună, două, apoi au început să nesocotească ordinele străjerilor, mai-mai să se răscoale. De ce să sufere ei? De ce nu-și făceau vracii treaba pentru care erau plătiți de împărăție, și cu asta, basta! Că doar aia era treaba lor!

Văzând împărații că popoarele lor sunt atât de îndărătnice, și-au adunat vracii, fiecare pe care-i avea mai destoinici, și i-au pus să cugete împreună la un leac. Că dacă aveau să se lase în baza înțelepciunii popoarelor, n-aveau să scape de molimă decât după 10 ani și cu un sfert din supuși mutați doi metri sub glie. Căci, vedeau ei, cam unul din patru îmbolnăviți nu se mai ridica din pat, iar îmbulzelile care parcă mai abitir se iscau pe străzi după ce armata fusese retrasă le spuneau că nimeni n-avea să scape curat.

Ei, se strânseră vracii, vorbiră între ei, fierseră și descântară licori, le amestecară și răs-amestecară, apoi le dădură câtorva oameni din sate mai retrase, să vadă cât erau de bune.

Așa se făcu de reveniră ei, după mai multe luni, în fața celor doi împărați, acum plini de speranță, cu leacul. Iar cel mai în vârstă vorbi:

– Priviți, Majestățile Voastre, acesta e leacul. Dați-le supușilor voștri să bea un degetar din zeama asta și boala nu se va mai lipi de ei. Iar noi, de ne veți da poruncă, zi și noapte vom trudi să facem destulă pentru toți.

Multă bucurie se citi în ochii celor doi suverani la auzul acestor vorbe. Și ar fi plecat amândoi, chiar atunci, cu butoaiele în căruțe, să dea supușilor să bea cât mai repede, dacă următoarele vorbe nu i-ar fi oprit:

– Dar trebuie să vă spun că, deși pre nouă sute nouăzeci și nouă de oameni dintr-o mie îi apără de molimă, n-am reușit să facem licoarea asta să nu-l doboare pe-al o mie-lea. De-am ști care e, l-am lăsa p-acela să nu bea, dar cum alege licoarea pe cine să trimită dincolo, nu știm.

Auzind acestea, cei doi împărați le-au cerut vracilor și celorlalți curteni să plece și, rămânând singuri, astfel vorbiră:

– Dragul meu Roz-Împărat, spuse Mov-Împărat, țin la poporul meu ca la copilul meu, așa că le voi da tuturor supușilor mei să bea din licoare, așa cum îi voi da și fiului meu. Și așa cum voi bea și eu însumi chiar acum.

Și nici n-apucă Mov-Împărat să dea pe gât licoarea, că Roz-Împăra îi și răspunse:

– La fel și eu, dragul meu Mov-Împărat. Le voi spune care e neajunsul licorii, așa cum l-am aflat și eu, apoi le voi da să bea!

Și dădu și el peste cap paharul. Însă Mov-Împărat nu avusese chiar asta în minte.

– Bunul meu prieten, spuse el, de le vei spune mujicilor că fie și unul dintr-o mie poate muri de la licoare, nu o va mai bea nimeni de teamă. Molima va continua să bântuie meleagurile tale și-n loc să plângi după un supus dintr-o mie, vei plânge după un sfert din poporul tău. Iată de ce eu nu am de gând să le spun nimic altceva decât că această licoare îi va apăra de molimă. Și atât.

– Poate că va fi așa, spuse după o clipă de cugetare Roz-împărat. Dar nu avem noi de unde ști cum vor judeca oamenii. Iată, noi doi am băut deși știam pericolul. Cred că poporul meu merită să știe tot ce e de știut. Și fiecare supus de-al meu trebuie să aleagă pentru sine.

Și, cum nu se înțeleseră, fiecare ținând-o pe-a sa, cei doi se îmbrățișară la despărțire, fiecare cu propriul plan.

Așa făcură. Un an întreg umblară oștenii din cetate în cetate, din târg în târg și din sat în sat cu butoaiele de licoare în căruțe trase de bidivii, cu trâmbițașii răcnind la oameni să-și ia porția de leac. Însă, în vreme ce în imperiul Mov butoaiele se goleau unul după altul, supușii venind să bea știind că nu au nimic de pierdut, în imperiul Roz poporul mai mult se codea. Că, de era s-o zică p-aia dreaptă, nimeni nu putea fi sigur că chiar avea să se îmbolnăvească de nu avea să bea, dar de avea să bea sigur avea să se supună sorții care spunea că unul dintr-o mie trebuia să moară.

În anul acela supușii lui Mov-Împărat se împuținară cu unul dintr-o mie, iar dintre supușii lui Roz-Împărat muriră cam cincisprezece din fiecare sută. Și alții aveau să moară și-n anii următori.

Și cam asta ar fi fost povestea dacă vorba n-ar fi avut obiceiul să zboare repede și departe, mai repede și mai departe decât dacă ar fi fost purtată de vânt. Și vorba despre cei pe care licoarea îi omora ajunse și la urechile poporului mov, așa cum ajunse și cea cum că împăratul lor știuse de la bun început despre acest neajuns, dar îl ținuse ascuns. Și ajunse și la urechile poporului roz vorba că Mov-Împărat le ascunsese supușilor săi ce pericole aducea licoarea. Și, în vreme ce poporul mov scuipa în urma împăratului său și-l ocăra la drumul mare, poporul roz își aplauda împăratul de câte ori acesta își scotea capul pe fereastră.

Așa se regăsiră cei doi prieteni peste câțiva ani, când povestea chiar se termină: un suveran plin de remușcări, hulit de un popor la fel de numeros ca odinioară și unul mîndru, iubit de un popor ce rămăsese doar pe trei sferturi.

Iar cronicarului nu-i rămâne decât să-și asigure cinstiții cititori că nu e menirea sa să judece pe niciunul dintre împărați, ci doar să le aștearnă pe hârtie faptele ficționale, așa cum s-au întâmplat. Istoria ficțională îi va judeca.