Filon uman în creațiile SF(timp de citire: 7 minute)

În ultimul timp au tot apărut în mass-media articole și comentarii referitoare la acel nod al evoluției societății umane când se presupune că va avea lor fuziunea dintre om și tehnologie. „Singularitatea”. Unele dintre publicații au reușit să trateze subiectul la confluența dintre informatică/inginerie, biologie/medicină, filozofie și antropologie – iar această abordare dialectic-epistemică se arată cumva liniștitoare: societatea nu doar că este atentă la problema convergenței tehnologie-uman, dar și o poate analiza echilibrat. Așa încât – ca un fel de contrapondere la componenta „tehnologie” din diversele anticipări (inclusiv din creațiile Science-Fiction) – am presupus că mi se va permite focalizarea pe celălalt taler al balanței, respectiv asupra „umanului”.

Revelația discriminantului afect

Undeva mai înspre jumătatea secundă a axei mele temporale – deci cam la vârsta la care, pentru mulți oameni, pasiunea pătimașă se transformă decadent într-un mai pașnic reflex al observației vii – mi s-a revelat un aspect ce avea să-mi încline ușor-ușor percepția asupra literaturii SF. Iar faptul acela – fără a fi însemnat un moment dramatic, ci mai degrabă începutul unui proces introspectiv așezat – a apărut prin răspunsul la o întrebare nu chiar atât de simplă cum ar părea. Și anume, „care dintre cărțile lui Jules Verne mi-a plăcut cel mai mult?”. (Deși formularea onestă ar fi „ce carte de-a lui aș mai citi acum?”. Și, dacă tot suntem în paranteză, mai observăm că aici „Jules Verne” este o referință crono-întâmplătoare; dacă mă nășteam un pic mai târziu probabil că ar fi fost Isaac Asimov.)

Răspunsul, după o scurtă trecere în revistă a titlurilor de pe cotoarele cărților din bibliotecă, a răsărit mental și descumpănitor: Agenția Thompson and Co., secondată de Uimitoarea aventură a misiunii Barsac. (Trec peste faptul că ambele se pare că sunt scrise de Verne fiul, Michel. Pe-atunci nu știam aceasta, și e mai bine că aspectul, neexistând, nu mi-a tulburat gândurile.) Aflam deci că în topul meu, cel intim, nu se fixase vreuna dintre prozele verniene celebre, ori una cu anticipări tehnico-științifice semnificative. Ci câștigaseră poziția de vârf alt soi de scrieri, în care aventura se impregna intens cu simțămintele umane.

Apoi mi-a venit în gânduri „contra-atacul”: nu cumva propria uzură mentală, ori blazarea, ori vreo auto-protecție la avalanșa potențială de gadget-uri (din lumea reală, nu din cea SF), mă conduseseră la această… revelație? N-ar fi exclus. Însă nu procesul mental contează esențialmente, ci adeverirea faptului că, până la urmă, în creația SF filonul uman are pondere (e foarte prezent, care-va-să-zică), este important (nefiind doar un compus secundar prescris), și – last but not least – rezistă mai bine la trecerea timpului.

Dar trebuie să observăm că, dintre diversele manifestări ale Science-Fiction-ului, aspectul afecțiunii omenești este mai expresiv în literatură, în principal pentru că aici raportul „tehnologie versus umanitate” în mixul creației ne apare mai decelabil, dar și din cauza faptului că în creația cinematografică (considerând cu îndreptățire această alternativă în cadrul genului SF) omenescul e folosit adesea ca ingredient implicit, de rețetă.

Revistuire nesistematică

Probabil că o minte ambițioasă ar putea identifica, clasifica și urmări diversele categorii (ori nuanțe) ale afectelor umane ce îmbracă, sau chiar „motorizează”, multe dintre scrierile SF. Însă cum eu nu sunt suficient de cerebral pentru o astfel de aventură exegetică, voi completa ideea doar prin punctarea câtorva titluri și nume ale genului care mi-au marcat aleatoriu memoria și sentimentele.

• Mâna stângă a întunericului – romanul Ursulei K. LeGuin nu ne povestește atât despre conflictul dintre civilizații (deși componenta antropologică și xeno-politică este pregnantă), cât despre prietenie și sacrificiu: cu greu să nu simți manifestările fruste de uman, cu greu să nu te impresioneze întrețeserile relațiilor, când covârșitoare/complexe, când filigranice.

• Cei dintr-o lacrimă – Alexandru Ungureanu (Almanahul Anticipația, 1984). Avem aici o dramă delicată: eroul, doborât de un virus necunoscut pe o planetă străină, află că pentru a se vindeca trebuie să se îndrăgostească de… o floare, o floare numită Legeea. Un parcurs dificil dar bine scris: învingându-și până la urmă rațiunea și resentimentele, personajul reușește cumva acest tur de forță, iar floarea-femeie îl vindecă, apoi se usucă și moare. Cu un final pe măsură: bărbatul este într-atât de marcat de experiență, de conexiunea aceasta cu un alt regn, încât nu se mai simte în stare să revină în civilizația umană.

• Marți oamenii sunt sparți, miercuri oamenii sunt cercuri, de Philip Jose Farmer – din nou despre iubire, într-o lume cu segregări… crono-spațiale.

• Flori pentru Algernon, de Daniel Keyes – piesa este așa de clasică în umanitatea ei, încât nu ar mai fi nimic de spus.

• Frazbile și granchioase, Lewiss Padgett (Almanahul Anticipația, 1989) – de o cu totul altă factură este umanul de aici, revelând mai degrabă drama conflictului la întâlnirea unei umanități avansate sau evoluate altfel.

Desigur, am putea enumera mulți autori de SF (deopotrivă români și străini), care – având ei înșiși o sensibilitate deosebită, ori posedând o aderență deosebită la aspecte de feeling – ne-au lăsat reușite notabile în privința revelării și exploatării filonului uman. Să risc, totuși, o trecere în revistă românească? Mihail Grămescu, Cristian Tudor Popescu, Constantin Cozmiuc, Dănuț Ungureanu, … Nee! Sunt ei, autorii, mulți și prea nealiniați pentru tentativa mea de enumerare.

Nerostul exemplificării

De altfel, e deopotrivă caducă și nedreaptă încercarea mea de a spicui dintre scrierile SF. Nu știu dacă poate fi vorba de o cvasi-totalitate (îndoielnic, dacă plecăm de la rădăcinile „pulp-fiction”, americane, dar și românești) sau măcar de o majoritate (semnificativă), dar vom observa că multe dintre titlurile notabile au pe undeva un filon esențial de sentiment uman. (Până și personajele lui Isaac Asimov – precum demodatul croitor Joseph Schwartz din O piatră pe cer – ne prezintă o umanitate deosebită.) O umanitate ce fie constituie intriga, conflictul, cheia-de-boltă a întregii construcții speculative/ficționale, fie alcătuiește materialul cu care autorul îmbracă aventura anticipației.

Bine-bine! Dar dacă așa par să stea lucrurile, dacă recunoaștem că suntem atât de sensibiluși, de inimoși, atunci de ce nu ne repliem resemnați la main-stream-ul plin de cărți/filme romantice ori de drame? (Și eventual notăm, fără patimă, că unora li (ni) s-a chiar întâmplat aceasta.)

Însă nu, nu este vorba doar de emoție, de a consuma (și empatiza cu) trăirile personajelor. Și, re-pusă astfel problema, ne revenim: ceea ce ne atrage este acea confruntare dintre umanitatea așa-cum-o-știm-noi și instanțierile ei revelate/posibile în situații deosebite – adică ceea ce (cred eu că) distinge SF-ul de alte genuri literare/artistice.

De altfel, reiterând paralela cu „sora ei mai pop-art”, vom observa cum aspectul aceasta – al îngemănării dintre afect și aventura științifico-fantastică – e foarte evident în filme. Și astfel îmi amintesc de o altă parte a propriei revelații: încercând odinioară să-mi lămuresc motivul ce mă aducea în fața ecranului TV la filmul serial Star Trek, aflam că nu epicul aventurii propriu-zise mă atrăgea, ci provocările pe care situația intergalactică le aducea stirpei umane, aspect reliefat mai limpede în seria Deep Space Nine. (De-ar fi să cedez iarăși ispitei de a exemplifica, la capitolul filme aș nominaliza Omul bicentenar, Wall-E, Blade Runner, Solaris, Gattaca, E.T., … – și ar urma atât de multe titluri încât evidența s-ar impune. Iar teza mea ar deveni banală, cum probabil că-i șade cel mai bine.)