Cât de mare este un om… mare?
Corpul omenesc în filosofia și cultura umanistă nu trebuie să fie perfect, însă trebuie să fie echilibrat, să se încadreze în anumite limite. Persoanele foarte scunde, piticii, au fost adesea discriminate în istorie. Mai rar s‑a întâmplat acest lucru cu persoanele foarte înalte. Cei foarte slabi, scheletici, au fost mai mereu marginalizați, ca și persoanele obeze. Problema corpului era (și este!) extrem de dificilă, numeroase fiind cazurile de oameni cu handicap marginalizați: ciungii, șchiopii, orbii, ca și cei purtători ai unor semne vizibile de boală. Sunt situații care ne avertizează asupra unui postumanism de circumstanță, ca deformație, înainte cu mult timp ca postumanismul să fie definit! Acest corp alienat, devenit străin (deci postuman) prin transformările la care este supus, poate fi văzut la Mircea Eliade în povestirea Un om mare, scrisă la începutul anului 1945.
Este tragedia lui Cucoaneș, un om deosebit, care, într-o zi, începe să crească. Eroul este un adult, iar augmentarea dimensiunilor lui nu înseamnă banala îngrășare, venită adesea cu vârsta, ci înălțare și lărgire la dimensiuni de gigant, neobișnuite pentru specia umană. Este o aberație, o mutație genetică, iar procesul este scăpat de sub control. M. Eliade nu introduce în ecuație datele geneticii, domeniu științific puțin dezvoltat la vremea scrierii textului, ci aduce în scenă motivații medicale, procesul de gigantizare a lui Cucoaneș fiind descris ca o boală incurabilă, numele straniei maladii fiind macrantropie. Că este vorba de o boală rezultă clar din izbucnirea acestui gigant. Când prietenul său îi va cere să reia vizitele la clinică, măcar pentru ca specialiștii de acolo să aibă prilejul de a-l studia pentru „progresul ştiinţei”, Cucoaneş dă următoarea replică: „Mi-e perfect indiferent progresul sau regresul ştiinţei. Pe mine mă intersează un singur lucru: să mă vindec! Și văd că nu pot…”. Procesul de dezumanizare este completat de unul de mitizare în forma uriașilor primitivi, autorul alegând să îl facă pe al său neagresiv.
Partea cea mai puternică și autentică a textului este cea din pasajele în care Eugen Cucoaneș încearcă să se păstreze în limitele umanului, pentru a fi alături de iubita lui Leonora. O părăsește din prea multă dragoste, atunci când dimensiunea lui îl arată complet dezumanizat ca statură. Cucoaneș ajunge la o înălțime între 15-30 de metri, fiind evident că nu mai putea viețui în comunitățile cu oameni normali. Este o izolare impusă, o postumanitate ca post civilizaţie dureroasă, dar singura posibilă. Mircea Eliade însă imaginează şi o involuţie surprinzătoare, căci pe măsură ce se înalţă (la şase-şapte metri sau mai mult!), Cucoaneş îşi pierde atributele umane, nemaiputând să vorbească, pierzându-şi şi mobilitatea membrelor (şi a gândirii). Devine un uriaş singuratic, incapabil să comunice, însă postumanitatea lui nu este agresivă, prădătoare, căci în peregrinările lui neostoite are mereu grijă să nu strivească sub picior locurile unde par a fi activităţi umane. După pierderea sensurilor vieții doar un firav reper moral mai rezistă.
Mircea Eliade va prezenta aici și o variațiune pe tema golemului, creatura de lut din tradiția evreiască, neînsuflețită, dar capabilă să se întrupeze și să întruchipeze speranță și teamă, în același timp. Evident, în acest caz, cumva paradoxal, Eliade evită complicațiile oculte ale legendei, aducând golemul la suprafață, profund uman, chiar și în uriașa lui alienare, fugit departe pentru a nu răni pe cineva. Elizabeth . R. Baier observa într-un loc acțiunea subversivă a aunor autori, care au orientat imaginea tradițională a golemului către violență, către rău, inclusiv la Gustav Meyrik. Este clar că savantul și literatul român a cunoscut nu doar tradițiile culturale evreiești, cât și aceste opere ale începutului de secol XX, aspect care i-a permis să scrie această nuvelă science fiction, avându-l ca personaj pe extraordinarul Cocoaneș, a cărui evoluție postumană nu îl face un personaj violent, întunecat.
„Schema tehnică” a evoluției SF lui Cucoaneș din Un om mare a fost surprinsă și de Sorin Alexandrescu. Nu e numită, iar analiza va fi continuată în cadrul general al literaturii, cu aplecare asupra particularităților… (știintifico-)fantasticului la Eliade! Elementele sunt developate cu exactitate de Sorin Alexandrescu, în prefața la volumul La țigănci și alte povestiri,: „Autorul urmărește progresiv decalajul dintre faptele narate și verosimitatea lor logică. Creșterea în înălțime a lui Cucoaneș, relativ lentă la început, este interpretată ca o maladie «macrantropie», e drept, foarte rară, dar explicabilă: reactivarea «unei glande dispărute în pleistocen». Accelerarea procesului «macrantropic» este însă atât de spectaculoasă, încât depășește rapid verosimilitatea medicală – și deci – rațională a «cazului», semnificând evident o depășire a «condiției umane», prin proiectarea personajului într-o «condiție mitică»”. Cucoaneș reflectă astfel o devenire a omului postistoric. Boala, ca o catastrofă personală, deschide calea către o devenire intteregnum, o trecere de la uman la postuman.
Proto-SF și SF la Mircea Eliade
Ideea unui Mircea Eliade ca autor de literatură science fiction (de anticipaţie, de ficţiune ştiinţifică ori de ficţiune speculativă, cum mai este denumită) i-a îndemnat la circumspecţie pe comentatorii săi. Rând pe rând, ei au descoperit proza realistă a autorului şi au făcut conexiunile cu fantasticul pur, de sorginte folclorică ori pur speculativ, filosofic, deşi trimiterile către subtilităţile ştiinţifice şi preocupările lui Eliade în acest domeniu vor fi evidenţiate chiar de el: „Încă din adolescenţă mi-a plăcut să scriu nuvele, povestiri şi chiar «romane» fantastice. Prima proză literară publicată se intitula Cum am descoperit piatra filosofală (…) În toamna anului 1921, Ziarul Ştiinţelor Populare anunţase un concurs printre elevii de liceu: o «compoziţie literară» cu subiect ştiinţific”. Deşi Mircea Eliade vorbeşte de scrieri fantastice, evident această primă lucrare a fost SF, încadrare în gen permisă de tema concursului (un subiect ştiinţific), de specificul publicaţiei (orientată către literatura astronomică, un fel de variantă sau proto-SF), dar şi de conţinutul lucrării, vorbind de o experienţă de laborator, finalizată cu o mare dezamăgire: personajul se trezeşte din vis (motiv fantastic, profund romantic), constată că aventura a existat (presupunând o posibilitate tehnică de realizare specifică genului science fiction), iar la picioarele lui se află un bulgăre de metal galben. Nu e aur, ci doar pirită…
S-au pronunţat în privinţa lui Mircea Eliade ca autor de literatură science fiction nume importante ale criticii româneşti: Sorin Alexandrescu (1969), Florin Manolescu (1980), Eugen Simion (1981), Mircea Opriţă (2007) sau Cornel Robu (2008). Fiecare dintre criticii pomeniţi a identificat nu scrieri SF propriu-zise, ci teme şi sugestii ale genului, aflate mai degrabă la confluenţa cu fantasticul, magicul ori chiar în orizont mitic. Abordarea mai degrabă reţinută este firească, deoarece pare riscant a-l încadra pe destoinicul şi sobrul savant istoric al religiilor în limitele unui gen riscant, dacă nu marginal, cum este cel SF. Desigur, venind dinspre acest domeniu, Cornel Robu şi Mircea Opriţă se dovedesc mai insistenţi, argumentând cu mai mult curaj în acestă direcţie. Însă ceea ce pare mai constrângător din punct de vedere SF se arată foarte fertil din perspectivă postumanistă.
Mircea Eliade se raliază mai degrabă acestei direcții, elementele de political fiction fiind prezente în multe dintre scrierile lui fantastice și SF. Prezente, însă nu și dominante, deoarece autorul român realizează, în câteva dintre cele mai bune texte ale lui, un echilibru între premisa (ipoteza) științifică capabilă să vascularizeze orice text science fiction de calitate, abordarea narativă dinamică, cu succesiuni uneori rapide ale evenimentelor, caracteristice ale genului popular de aventuri, cu trimiteri la contextul politic, așa cum am precizat deja, însă și cu numeroase referințe culturale ori socio-psihologice, fiecare dintre aceste aspecte contribuind la reușita artistică a scrierilor.
Grații SF și trăsnete postumane
După cum constata Cornel Robu, nuvela Tinerețe fără de tinerețe… face parte din grupa cărora nu au un „catalizator clasic”, adică acel element în măsură să stimuleze transformările, mutațiile, având ca efect evadarea din timp. Însă premisa SF, lovitura trăsnetului ce duce la întinerire, rămâne nealterată și în mod deosebit necesară pentru concretizarea narațiunii. Situația privind „catalizatorul” este diferită în cealaltă scriere SF a lui Eliade, Les Trois Grâces, „unde «serul întineririi» preparat de doctorul Aurelian Tătaru mai poate fi considerat un catalizator «de uz intern», injectabil fiind”, arată Cornel Robu. Ideile putem crede că sugestiile formulate sunt în prelungirea unui fantastic popular, unde elixirele tinereții au un rol important. În realitate, M. Eliade introduce în scenă nu poțiuni magice, ci un medicament, al cărui rol este de a vindeca neoplasmul (cancerul). Acesta dovedește o acțiune curativă radicală, făcând boala să dispară, dar și dereglând radical viața celor trei paciente, o dereglare a continuumului existențial uman. Una supraviețuiește un timp mai îndelungat, fiind obligată să-și ducă povara vârstei reale din toamnă până în primăvară, când, odată cu trezirea naturii la viață, bătrâna devine o doamnă de doar 35 de ani, ca în toamnă să fie deja îmbătrânită. Este o condiție postumanistă imposibilă pentru omul actual, însă poate funcționa ca o ipoteză științifică pentru un text SF de bună calitate. Este și o nouă ipostază a omului postistoric, capabil să se sustragă curgerii timpului, cel puțin pentru o perioadă.
În Les Trois Grâces M. Opriță identifică un vechi motiv romantic (fantastic, deci) transpus însă în registru SF, „motivul faustic într-o alunecare spre genetica mutanților”, apreciază Mircea Opriță, ceea ce atrage atenția asupra dereglărilor biologice, suficiente pentru a face trecerea către un nivel postuman atât de fertil din punct de vedere artistic. Cele trei grații devin niște curiozități umane, însă nu sunt excluse de la o interelaționare apropiată normalității, deși se produce în condiții excepționale. Nu doar variația temporală, fluxul vârstei, reprezintă un element de atenție, ci și un alt efect „secundar”, cum este sexualitatea debordantă a personajului Frusinel, nesățioasă din primăvară până în toamnă, cu aventuri amoroase indiferent de loc. În pădure are loc ultima întâlnire cu doctorul Aurelian Tătaru, mort în timpul unui asalt sexual al fostei lui paciente.
La un moment dat, agenții serviciului de informații (care nu poate fi decât Securitatea!) și decidenții politici intuiesc valoarea cercetărilor realizate de doctorul Tătaru și pornesc o acțiune de recuperare a ceea ce se poate recupera. Intră în scenă biologul Zalomit, prieten al decedatului doctor, însă rolul lui este mai degrabă cel de martor la toate aceste istorii incredibile și narator al lor în cercuri restrânse. Cu moartea lui Zalomit este îngropată definitiv rețeta medicamentului miraculos, care a generat perturbațiile temporal-existențiale ale celor trei paciente, medicament care, dacă ar fi fost perfecționat, ar fi asigurat tinerețea veșnică, nemurirea. După cum precizează Cornel Robu, pentru o lucrare literară de bună calitate este irelevant dacă ipoteza (premisa) științifică are acoperire reală sau nu, „pentru că, în science-fiction, explicația rațională, «științifică», este investită cu o specifică funcționalitate estetică, întrucât ea se adresează unui «simț al logicii» constitutiv minții omenești și-l mobilizează la cristalizarea acelei «aparențe a adevărului», suficientă pentru a procura acestor umbre ale imaginației acea voită suspendare de moment a neîncrederii”, susține Cornel Robu. Sunt aspecte regăsite din plin în nuvela Les Trois Grâces, precum și în alte câteva lucrări cu implicții SF ale lui Mircea Eliade.
Concluzia este că Mircea Eliade s-a folosit de talentul său literar pentru a pentru a exploata în lucrări de ficțiune speculativă teme ale cercetărilor sale științifice, fără a mai fi constrând la rigoarea academică cerută de acestea. Reflecțiile sale despre omul postistoric, omul relios și omul cosmic au fost cuprinse în piese literare de mare valoare. În același timp, a putut investiga și o serie de curiozități și neliniști filosofice cu privire la soarta omului în lume, la raporturile lui cu divinitatea, dar și la destinul omenirii într-o epocă cu mari trasformări și amenințări. Tema preferată a lui Eliade s-a dovedit cea a retragerii temporare a omului din istorie, o suspendare a timpului calendaristic și o reînoire a lui atât prin destine individuale exemplare, de ridicare la nivelul divinității (cel puțin parțial), cât și ca evoluție sau involuție a întregii umanități.
Material primit prin amabilitatea domnului Lucian-Vasile Szabo și a revistei ARCA din Arad, revistă ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.
